Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Instaurarea regimului turco-fanariot în Moldova şi în Ţara Românească nu a reprezentat o deviere în dezvoltarea firească a culturii româneşti şi cu atât mai puţin o înstrăinare culturală a poporului român. Masele populare largi - îndeosebi cele ţărăneşti - au continuat, în formele tradiţionale, dar cu o împrospătare continuă, propria lor creaţie orală.

Accesul la cultura scrisă, mai larg încă din secolul al XVII-lea faţă de epocile precedente, cunoaşte o extindere treptată, cum o dovedesc existenţa unui număr tot mai mare de dieci şi grămătici, înmulţirea şcolilor, frecventa copiere a unor opere - îndeosebi a cărţilor numite populare - tot mai numeroşii ştiutori de carte care iscălesc în acte etc. Pătrunderea literaturii scrise se face, de altminteri, şi între neştiutorii de carte, prin lecturi şi povestiri, după cum se vede din integrarea în folclor a unor teme de origine cărturărească, pe care, după ce au circulat în lucrări manuscrise, le regăsim în literatura orală a poporului, în legende, colinde, oraţii de nuntă etc.

Rolul creator al poporului în viaţa culturală nu se mărgineşte, de altminteri, la făurirea propriei sale culturi, cu caracterele ei specifice de clasă, care o opun culturii clasei dominante. Din sânul poporului se ridică cea mai mare parte a copiştilor de cărţi şi mulţi dintre traducătorii lor, care impun acestor traduceri limba şi stilul popular, ca şi numeroşii dascăli şi dieci, cărturari modeşti, dar cu un rol fundamental în procesul de difuzare a culturii.

În sfârşit, elemente puternice de cultură populară - forme de gândire şi simţire, ca şi forme de expresie - pătrund în operele cele mai însemnate şi contribuie la determinarea caracterului lor înaintat, sau cel puţin la valoarea lor literară. Astfel este cazul lui Cantemir şi Neculce sau, într-o anumită măsură, al autorului Cronicii anonime şi al lui Radu Popescu.

Progresele culturii româneşti în etapa asupra căreia ne-am oprit sunt evidente, cu condiţia să nu luăm drept criteriu de bază numărul operelor de înaltă realizare, care, proporţional, sunt mai numeroase în perioada anterioară, ci fenomenul cultural judecat în ansamblul lui. S-a amintit mai sus numărul în creştere al ştiutorilor de carte. Aceeaşi constatare ne-o impune numărul cărţilor tipărite - asupra cărora vom reveni - şi mai ales cel al manuscriselor, care, cu toate progresele tiparului, continuă să reprezinte forma principală de circulaţie a culturii scrise. Nu s-a încercat până acum un calcul statistic pe epoci al manuscriselor păstrate în depozitele noastre publice, care, completat cu acela pe genuri literare, ar putea da indicaţii preţioase asupra curbei dezvoltării culturale.

În ceea ce priveşte numai depozitul de manuscrise al Academiei Române - care este însă şi cel mai important din toate - el cuprinde, faţă de 129 de manuscrise româneşti din secolul al XVII-lea, 1.295 de manuscrise din secolul al XVIII-lea. Desigur că în acest raport trebuie să ţinem seama şi de pierderea proporţional mai mare a manuscriselor mai vechi, totuşi apropierea celor două cifre rămâne grăitoare. În ceea ce priveşte copiştii, dacă - după însemnările lăsate pe manuscrisele din acelaşi depozit al Academiei Române - pentru veacul al XVII-lea cunoaştem 45, din veacul al XVIII-lea ni s-au păstrat numele a 392 copişti de manuscrise româneşti.

Însăşi creşterea într-un ritm deosebit de accelerat a numărului actelor scrise - fapt care nu poate ţine numai de starea de conservare a arhivelor - are şi un aspect de istorie a culturii. Limba administraţiei şi a justiţiei e limba română - atunci când un ispravnic se adresează lui Constantin Mavrocordat în greceşte, domnul îi cere să scrie româneşte - şi aceeaşi e şi limba marii majorităţi a actelor particulare. Şi în biserică se încheie procesul înlocuirii limbii slavone cu română.

Secolul al XVII-lea cunoscuse câteva din realizările majore ale vechii culturi româneşti: triumful limbii române ca limbă de cultură, formarea unui instrument de expresie unitar pentru toate cele trei ţări române prin marile scrieri ale veacului, statornicirea tiparului şi punerea bazelor unui învăţământ de caracter superior, lărgirea interesului pentru literatura istorică şi beletristică,, punerea problemei originii poporului român şi a unităţii sale etnice. Cărturarii secolului al XVIII-lea aveau să meargă mai departe pe aceste căi deschise de înaintaşii lor.

Ei vor da o mai mare mlădiere limbii scrise, o vor îmbogăţi cu neologisme pentru a o face să exprime noţiuni noi - chiar dacă aceste inovaţii nu sunt totdeauna fericite - vor îmbogăţi o experienţă literară care începea să aibă o tradiţie îndărătul său. Nu este, fireşte, o întâmplare că cea mai înaltă realizare artistică a vechii culturi româneşti - opera lui Ion Neculce - apare către mijlocul veacului al XVIII-lea. Problema originii şi unităţii poporului român - care a constituit o preocupare de bază a istoriografiei noastre medievale - este şi ea supusă celei mai largi cercetări, în limitele posibilităţilor epocii, în opera lui Dimitrie Cantemir, care e, pentru această vreme, şi gânditorul cel mai înaintat în problemele statului feudal.

Între aspectele progresului cultural al secolului al XVIII-lea, un loc fundamental îl are înmulţirea elementelor de cultură laică. Deşi dezvoltarea lor este încă lentă datorită menţinerii relaţiilor feudale, care asigură autoritatea culturală a bisericii, ea nu e mai puţin evidentă atât în ansamblul literaturii care se citeşte, cât şi în învăţământul care se predă în şcoli. Numai profundele transformări care încep să se petreacă în sânul societăţii româneşti în ultimele decenii ale veacului vor aduce schimbări esenţiale şi în domeniul culturii. Până atunci ea rămâne, în ansamblu, o cultură feudală, menită să apere baza economică a feudalismului.

Atâta vreme cât nu se ridică o nouă clasă capabilă să-i dispute dominaţia în societate, ideologia dominantă rămâne ideologia clasei feudale, care nu are un caracter static, dar evoluează încet - cum sunt în genere schimbările în feudalism - şi rămâne axată pe aceleaşi idei directoare. Păturile orăşeneşti erau încă prea slabe pentru ca să dea o orientare nouă şi puternică în cultură iar masele largi populare, al căror rol în creaţia culturală generală a fost amintit, sunt ţinute departe de cultura scrisă şi în condiţii economice care le împiedică de la receptarea acesteia, chiar dacă se poate vorbi de anumite progrese în ce priveşte difuzarea ştiinţei de carte.

Rămâne problema culturii greceşti cu cele două aspecte ale ei, elin şi neogrec în această primă parte a dominaţiei regimului turco-fanariot. Este neîndoielnic că scrisul grecesc, a cărui răspândire largă în Moldova şi Ţara Românească datează încă din veacul al XVII-lea, a fost favorizat de prezenţa pe tronul celor două ţări a domnilor fanarioţi, ca şi de aceea a însoţitorilor lor constantinopolitani. Limba greacă rămâne limba studiilor superioare şi ea este folosită tot mai mult ca limbă de cultură de către clasa dominantă.

Nu trebuie însă uitat că, în această vreme, în cultura românească se poate constata, pe de o parte, aspectul pozitiv al contactului cu cultura greacă, de la care am primit o serie de elemente fie proprii acesteia, fie numai transmise de ea, iar pe de alta, efortul clasei dominante de a crea o barieră culturală între ea şi celelalte pături ale societăţii prin folosirea unei limbi străine.

Amândouă aceste aspecte îşi au origini mai vechi, având de-a face şi aici doar cu o nouă etapă în desfăşurarea unui proces în care rolul fanarioţilor nu putea în nici un chip să fie determinant. Adoptarea de către o parte tot mai însemnată a boierimii a limbii greceşti ca limbă de cultură demonstrează în acelaşi timp lipsa unui caracter naţional în opoziţia dintre boierii români şi boierii greci, care continuă să se reflecte în atâtea pagini din cronicile vremii.

Check Also

Politicile culturale şi românii din afara graniţelor

Epoca constituirii şi organizării statului naţional român modern, marcată de revoluţia de la 1848, de …

Sciţii şi rolul lor în dezvoltarea culturii tracice locale

Intervenţia factorului scitic în procesul dezvoltării social-economice a populaţiei locale reprezintă un fenomen care se …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …