Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită atât creşterii generale a activităţii culturale şi înmulţirii domeniilor de creaţie, cât şi contactului cu un număr mai însemnat de medii de cultură străine. Impunerea treptată a limbii vorbite de popor ca limbă a culturii scrise constituie fenomenul cultural dominant al acestei epoci.

Importanţa luptei pentru triumful limbii române nu se mărgineşte numai la folosirea unui mijloc de expresie mai adecvat, mai aderent, cu toate dificultăţile începutului, la gândirea şi sentimentul care urmau să fie exprimate. Vechea noastră istoriografie vedea o vină în natura hainei pe care o îmbrăcase vechea cultură românească. Lucrurile s-ar fi petrecut pentru noi în acelaşi fel şi dacă în locul hainei slavone s-ar fi îmbrăcat una latină, grecească sau de orice alt fel.

Dar, dincolo de această valoare instrumentală, limba are şi una socială. O cultură în limbă străină rămâne o cultură de iniţiaţi, indiferent dacă cercul acestora e mai larg sau mai restrâns. Accesul la cultură al unor pături mai largi, fie în calitate de elemente receptoare, fie ca elemente creatoare, nu poate fi asigurat decât de folosirea limbii vorbite. De aceea triumful limbii române ca limbă de cultură a fost în acelaşi timp nu numai expresia nevoii unor noi pături sociale de participare la fenomenul cultural, dar şi mijlocul care să asigure această participare.

Privită problema sub aspectul creatorilor de cultură, este evident rolul tot mai însemnat pe care-l joacă în acest domeniu elementele laice. Nu numai că istoriografia, care rămâne câmpul realizărilor celor mai înalte, devine o preocupare categoric laică, dar chiar în domeniul literaturii religioase, unele din operele cele mai însemnate - ca, de pildă, traducerea integrală a bibliei de către Nicolae Milescu, Şerban şi Radu Greceanu - sunt datorate unor mireni şi nu unor călugări. În ansamblul activităţilor culturale, rolul elementelor laice devine precumpănitor şi, fără a se putea vorbi încă de apariţia unei gândiri laice ca esenţă, se poate în orice caz constata încheierea monopolului, sau cvasi-monopolului, cultural al clerului.

Mai dificilă e chestiunea determinării păturilor sociale participante la actul de cultură. Aici, fără îndoială, ceea ce interesează în primul rând nu e originea socială a creatorului de cultură, ci interesele şi concepţiile de clasă care-şi găsesc expresie în opera sa. Din acest punct de vedere este evident că, în ţările noastre, nici în această fază târzie a feudalismului nu s-a constituit o cultură scrisă de caracter orăşenesc, net definită şi orientată în sens antifeudal. Avem aici, reflexul insuficientei dezvoltări a orăşenimii înseşi, cu toate progresele ei în veacul al XVII-lea.

Dar din mediul acestor pături, ca şi din mica boierime sau chiar dintre ţărani, se ridică elemente care ajung câteodată să ocupe un loc de frunte în viaţa culturală a ţării, cum e cazul mitropolitului Varlaam, al lui Dosoftei, al lui Eustratie logofătul sau al lui Simeon Dascălul. De aceea, dacă cultura scrisă rămâne în ansamblul său pusă în serviciul clasei feudale dominante, apare în cadrul ei o anumită diversitate de tendinţe, pe alocuri chiar unele poziţii de critică socială, şi în orice caz o lărgire a sferei preocupărilor, care corespunde difuzării mai adânci a interesului pentru cultură în sânul societăţii.

Aceste preocupări mai largi se întrevăd în numeroase domenii. Literatura istorică cunoaşte, pe de o parte, un nou tip de istoriografie în ce priveşte judecarea trecutului ţării, istoriografia boierească, iar pe de alta o lărgire a interesului pentru istoria străină, care duce la traduceri şi prelucrări fie de cronografe împrumutate din lumea slavă sau grecească, fie de opere istorice care merg până la Istoriile lui Herodot. Alături de istoriografia în proză apare şi povestirea în versuri a unor fapte recent petrecute. Literatura juridică se îmbogăţeşte cu opere noi, ale căror izvoare, mai numeroase, sunt adaptate cu mai mult discernământ la situaţiile din societatea românească.

Însăşi literatura religioasă, pe lângă o vastă activitate de traduceri din mai multe limbi, cunoaşte şi opere originale sau care capătă o marcată originalitate prin adaptare sau prin calităţile literare ale traducerii. Un loc deosebit în această cultură nouă, mai vie şi mai variată, îl au cărţile de imaginaţie şi de edificare morală, traduceri de romane populare sau de culegeri moralizatoare, a căror circulaţie devine tot mai intensă.

Nu numai că prin numeroasele traduceri şi prin operele originale, se formează treptat, în cursul veacului al XVII-lea, o limbă tot mai suplă, cu o capacitate de expresie sporită şi cu caracter de unitate în toate cele trei ţări române, dar începe să se cultive şi versul, chiar dacă încă în forme stângace şi de cele mai multe ori lipsite de un adevărat conţinut poetic.

Ieşită din nevoile societăţii din Ţara Românească şi Moldova, al cărei stadiu de dezvoltare îl oglindeşte, cultura acestor ţări a evoluat în cursul secolului al XVII-lea într-un contact strâns cu marile curente din cultura Europei răsăritene şi, prin acestea sau dincolo de acestea, cu realizări culturale general europene. Ea a primit, astfel, dinafară numeroase sugestii şi idei, pe care le-a receptat şi asimilat în măsura impusă de propriile sale necesităţi. Varietatea acestor curente şi capacitatea de asimilare, având la bază un efort creator, au asigurat tocmai originalitatea culturii româneşti din veacul al XVII-lea, în cadrul general al culturii europene, şi îndeosebi într-acel al ţărilor din Răsărit.

Dacă nu trebuie să exagerăm valoarea influenţelor străine, dacă suntem datori să vedem în cultura românească altceva decât însumarea lor, se impune deopotrivă să nu le considerăm nici ca pe nişte piedici venite din afară, care ar fi înăbuşit libera dezvoltare a unui „geniu naţional” înnăscut, pentru a înălţa apoi un adevărat imn de slavă, cum s-a făcut de atâtea ori de istoriografia burgheză, la stabilirea contactului direct cu cultura Apusului, în veacul al XIX-lea. Cu atât mai puţin, aceste influenţe străine ar fi putut determina etapele istorice ale dezvoltării culturii româneşti, care trebuie privită dinlăuntru şi nu dinafară, în ceea ce creşte şi nu în ceea ce primeşte, şi mai ales în chipul cum această cultură exprimă şi serveşte nevoile societăţii într-o epocă dată.

Dintre numeroasele contacte culturale ale veacului al XVII-lea, care înglobează toate ţările vecine şi merg spre apus până în Italia - pentru ca mai departe ele să devină cu totul sporadice şi de obicei prin intermediare - trei sunt acelea care necesită o atenţie deosebită. Cel dintâi e contactul cu cultura polonă, adânc impregnată de elemente umaniste, dar reprezentând un umanism adaptat unei societăţi feudale, în care tendinţele de gândire raţionalistă ale Renaşterii fuseseră covârşite de concepţia teologică propagată de biserică.

Polonia a reprezentat pentru noi, în veacul al XVII-lea, una din căile de acces la cultura antichităţii latine, cu tot ceea ce a însemnat ea ca influenţă în gândire şi stil pentru unii dintre cei mai însemnaţi creatori ai vremii; în acelaşi timp, ideologia clasei dominante polone a servit marilor cronicari moldoveni - căci despre ei este vorba în primul rând - la luminarea şi lămurirea propriilor lor tendinţe social-politice, izvorâte, acestea, din înseşi realităţile societăţii feudale moldoveneşti.

Cel de-al doilea contact e cel cu lumea rusească - Ucraina şi Moscova. Aici intensitatea schimburilor culturale este determinată de cvasiidentitatea de dezvoltare socială, de lunga tradiţie de participare a românilor la cultura slavă, ca şi de apartenenţa la aceeaşi biserică ortodoxă. Tipografi, profesori întemeietori de şcoli, modele pentru traduceri au venit în numeroase rânduri de la Moscova sau de la Kiev, animând viaţa noastră culturală, răspândind cunoştinţe şi idei, creând posibilităţi de difuzare a culturii. În formaţia unor personalităţi culturale de primă mână, ca boierul muntean Udrişte Năsturel sau mitropolitul Moldovei Varlaam, contactul cu cultura rusească joacă un rol deosebit, în vreme ce fii ai României, ca Petru Movilă sau Nicolae Milescu - cărora le va urma apoi Dimitrie Cantemir - găsesc în mediul cultural rusesc posibilităţile unei activităţi creatoare de întinse orizonturi.

Vin, în sfârşit, legăturile cu cultura greacă. Importante încă din prima jumătate a veacului, ele devin deosebit de puternice către sfârşitul lui, fără a ne îngădui să considerăm, totuşi, că ar fi determinat o epocă în istoria culturii noastre, aceea a „influenţei greceşti”. Cultura românească continuă să se dezvolte şi în epoca în care răspândirea limbii greceşti părea să o ameninţe cu sufocarea; ea câştigă tocmai în această vreme straturi noi şi tot mai întinse de cititori şi triumfă în biserică, îşi îmbogăţeşte conţinutul şi capătă un instrument de expresie tot mai suplu.

Dacă luăm ca indice al intensităţii acestei „influenţe” frecvenţa tipăriturilor greceşti efectuate în ţările noastre - care formează, desigur, una dintre căile ei de răspândire - ajungem la concluzia, nu lipsită de sugestii, că frecvenţa maximă are loc în perioada ce precedă instaurarea domniilor fanariote, adică între 1682-1716, şi nu, cum ne-am fi aşteptat pentru un proces care ar fi câştigat în adâncime, în epoca zisă fanariotă, într-adevăr, în timp ce pentru primii 35 de ani avem 42 de tipărituri greceşti, pentru cei 105 ani care urmează, totalul lor nu se ridică decât la 53.

Mai revelator e încă raportul dintre tipăriturile greceşti şi cele în limba română. Celor 42 de cărţi din prima categorie le corespund 38 de tipărituri în limba română, la care se adaugă alte 22 slave sau slavo-române; în cursul veacului fanariot, în schimb, faţă de cele 53 de cărţi greceşti avem 457 de cărţi în limba română, pentru fiecare carte grecească tipărindu-se, deci, alte nouă româneşti.

Dacă în cursul secolului al XVIII-lea limba grecească va fi o limbă tot mai mult vorbită şi cartea grecească va deveni principala lectură, fenomenul nu va privi societatea românească în ansamblul ei - care va avea cultura sa proprie - ci numai o subţire pătură boierească, legată de domnie şi de dregătorii. Această singularizare prin adoptarea ca cultură de bază a unei culturi străine este frecventă la clasele dominante şi ea nu face decât să adâncească separaţia dintre ele şi celelalte clase, dând astfel imbolduri noi luptei de clasă înseşi.

Pentru epoca de la sfârşitul secolului al XVII-lea, răspândirea culturii greceşti are însă alte semnificaţii, şi acestea sunt, luate în ansamblu, pozitive, chiar dacă în formele în care se desfăşoară nu lipsesc şi aspectele negative. Influenţa grecească, îndeosebi pe calea învăţământului, a însemnat mai întâi contactul nostru cu cultura elenică, care venea să-l completeze pe cel stabilit, pe alte căi, cu antichitatea latină.

În al doilea rând, limba greacă se oferea ca un instrument de iniţiere la o gândire filozofică şi ştiinţifică pentru exprimarea căreia limba noastră nu era încă pregătită; e drept însă că folosirea tocmai a unui instrument gata format va însemna, pe de o parte, întârzierea mlădierii limbii române pentru a o face mai receptivă faţă de abstracţiuni, iar pe de alta, va contribui la menţinerea acestor cunoştinţe într-un cerc restrâns, împiedicând difuzarea lor mai largă, ceea ce de altminteri corespundea vederilor şi intereselor clasei dominante, care patrona şi beneficia de răspândirea acestei culturi. Dar receptarea culturii greceşti în ţările noastre avea şi calitatea de a îngădui integrarea noastră într-o largă comunitate de cultură, reflectând o comunitate de interese politice, centrate în jurul problemei dominaţiei otomane.

Cultura slavă reprezentase la noi o formă de solidaritate cu popoare ameninţate deopotrivă de primejdia turcească, ca şi un mijloc de prezervare faţă de tendinţele de expansiune ale statelor catolice vecine. Sensul acesta de participare la o comunitate de cultură era încă viu în prima jumătate a veacului al XVII-lea, când, de pildă, Psaltirea slavonă tipărită în 1637 la Govora era închinată „drept-credinciosului şi evlaviosului neam al României şi altor neamuri înrudite cu noi după credinţă şi având acelaşi vestit dialect slovenesc ca limbă, şi cu deosebire bulgarilor, sârbilor, ungrovlahilor, moldovlahilor şi celorlalţi”.

Prin puternicele sale elemente de elenism, renaşterea culturii greceşti în veacul al XVII-lea a căpătat un caracter de universalitate, care i-a îngăduit o largă expansiune în lumea ortodoxă. Contactul nostru cu această cultură, care a însemnat o nouă formă de integrare într-o comunitate culturală mai largă, s-a petrecut însă într-o vreme când limba română devenise un instrument de expresie suficient de format pentru a nu mai exista primejdia unei înstrăinări lingvistice pe tărâmul culturii.

Privite sub acest unghi de vedere, cifrele statistice pomenite mai sus îşi dezvăluie uşor semnificaţia. Numărul mare de tipărituri greceşti din anii 1682-1716, care sunt în cea mai mare parte scrieri teologice şi merg paralel cu tipărirea cărţilor fundamentale de ritual în româneşte - reprezintă participarea celor două ţări la noua comunitate de cultură, într-o vreme de mecenatism pe multe tărâmuri. Ele se adresau mai puţin societăţii româneşti şi mai mult lumii ortodoxe în genere. Dacă situaţia, din acest punct de vedere, se schimbă în cursul domniilor fanariote, faptul se datorează schimbării poziţiei politice a statelor româneşti şi, de bună seamă, şi strivitoarelor lor sarcini economice faţă de Poartă, care nu mai îngăduiau acţiunile de mecenatism ale epocii precedente.

Rezultate şi mai importante sunt obţinute în cursul acestui veac în ce priveşte întărirea unităţii de cultură a celor trei ţări româneşti. Corespunzând schimburilor economice tot mai active şi relaţiilor politice tot mai strânse, legăturile culturale dintre Moldova, Ţara Românească şi Transilvania devin deosebit de frecvente şi de rodnice. Oameni de cultură dintr-una din ţări îşi desfăşoară o parte din activitatea lor într-alta - de pildă, între alţii, moldoveanul Milescu sau ardeleanul Teodor Corbea în Ţara Românească - Miron Costin sau Constantin Cantacuzino cunosc toate trei ţările, o strânsă prietenie leagă pe Varlaam de Udrişte Năsturel, manuscrise ale lui Ureche sunt aduse în Ţara Românească, tipăriturile munteneşti sau moldoveneşti trec munţii în Transilvania, după cum mulţi tineri merg acolo la învăţătură.

Rezultatul acestor schimburi culturale atât de frecvente este întărirea treptată a unei comunităţi de cultură, care în momentul dezvoltării relaţiilor capitaliste va forma unul din elementele constitutive ale naţiunii române burgheze. Înainte de a examina operele realizate în diferitele domenii ale culturii în cursul veacului al XVII-lea, se cuvine să ne oprim asupra acelor indici revelatori ai dezvoltării culturale a unei ţări care sunt învăţământul, tiparul şi bibliotecile.

Check Also

Politicile culturale şi românii din afara graniţelor

Epoca constituirii şi organizării statului naţional român modern, marcată de revoluţia de la 1848, de …

Sciţii şi rolul lor în dezvoltarea culturii tracice locale

Intervenţia factorului scitic în procesul dezvoltării social-economice a populaţiei locale reprezintă un fenomen care se …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …