Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei material, element constitutiv al modului de producţie, aspect tratat în cuprinsul paragrafului respectiv (cât mai ales, aspectul ei spiritual, aparţinând suprastructurii societăţii geto-dace. Pentru aspectul material al culturii geto-dace din ultimele două secole ce precedă cucerirea Daciei de către romani, se aplică în mod curent numirea de „Latene” târziu (faza a III-a şi a IV-a), ceea ce, fireşte, nu înseamnă câtuşi de puţin că totul sau cea mai mare parte a acestui bun cultural se datorează celţilor. S-a spus şi de către cercetătorii români, ca şi de cei străini, că aşa-numita cultură Latene de la noi nu se datorează atât celţilor, cât mai ales sudului tracic şi orientului pontic (grecesc şi el în cele din urmă), cultura Latene, în bazinul carpato-danubian, fiind rezultatul a mai multor componente.

În primul rând, această cultură îşi are rădăcinile sale creatoare în tradiţiile neîntrerupte locale pe care influenţele venite dinafară n-au făcut decât să le stimuleze cu forme şi procedee noi, integrându-se organic în cultura autohtonă. Această constatare e valabilă nu numai pentru începuturile culturii Latene dacice, ci şi pentru ultimele două secole ale Daciei libere, cu deosebirea destul de esenţială însă că în aceste două veacuri elementele de cultură greacă-elenistică (la care se adaugă şi cele romane-italice) pătrund acum în societatea geto-dacă, mai curând direct, decât prin intermediul tracilor sudici sau al popoarelor din nordul Mării Negre.

Legăturile pe care le au geto-dacii, chiar înainte de epoca lui Burebista şi a tatălui său, şi care devin acum mai intense şi mai directe cu oraşele greceşti de la Marea Neagră, şi cu cele din Peninsula Balcanică şi Elada (Thasos, Megara, Delos, Dyrrhachium şi Apollonia) sau, începând cu a doua jumătate a secolului I î.Hr., cele cu lumea romană, explică îndeajuns această pătrundere nemijlocită. E cât se poate de firesc însă că odată cu elementele de cultură materială, să se infiltreze şi să prindă teren şi elemente culturale (greco-elenistice-romane) de natură ideologică, politică, ştiinţifică, religioasă, altoindu-se, însă, şi acestea pe fondul străvechi băştinaş, pe care îl îmbogăţesc şi-l dezvoltă.

Cultura dacilor în ultimele două secole ale existenţei sale poate fi considerată ca o cultură de tip superior stadiului primitiv-rural al triburilor patriarhale, având caracterul unei civilizaţii oppidane cu tendinţe vădite de atingere a civilizaţiei agraro-orăşeneşti, cu centre economice puternice constând din agricultori, meşteşugari, plebe muncitoare şi sclavi. Ca atare trebuie văzute aglomerările omeneşti de la Tinosul, Popeşti, Poiana şi încă vreo câteva din acelea pe care le aminteşte Ptolemeu. Sunt oppida, constituind târguri, fora rerum venalium pentru localnici şi negustorii străini. Spre oraş tindea şi întinsa arie locuită de pe Dealul Grădiştei cu foarte numeroasele ei locuinţe şi ateliere masate pe terasele dealului, în jurul incintei sacre şi a cetăţii.

În materie de viaţă politico-socială, dezvoltarea internă a societăţii dacice cu o viaţă sedentară multiseculară de agricultori şi crescători de vite, a dus destul de curând la înjghebarea acelor uniuni tribale cu forma de organizare specifică trecerii la o viaţă de stat - a democraţiei militare - dezvoltare accelerată de lumea înconjurătoare greco-tracă dar nu determinată de aceasta.

Încă de pe acele vremuri se observă la conducătorii - dinaşti ai acestor formaţiuni parastatale - o înţelepciune politică, am zice o „raţiune de stat” ca aceea de care se lasă călăuzit Dromichaites în conflictul său cu Lisimah izbutind să convingă poporul înarmat de interesele superioare proprii care dictează împăcarea cu regele Traciei. Trăsături de om politic şi de dominaţie asupra poporului trădează şi cunoscuta măsură aplicată dacilor din „regatul” său de către Oroles din pricina laşităţii în faţa duşmanilor bastarni. Calităţile de organizator ale lui Rubobostes, pe la începutul secolului II, în Transilvania, sunt categoric subliniate în Prologul 32 al istoriilor lui Trogus Pompeius.

Cu atât mai puţin poate să ne surprindă, astfel, talentul de organizator şi mare om de stat al lui Burebista însuşi, ajutat de marele preot Deceneu cu rol de vice-rege. Din cele arătate la activitatea lui Burebista reies clar înaltele calităţi ale omului politic care se slujeşte de bărbaţi pricepuţi pentru tratative de politică externă: fie ele cu romanul Pompei - împotriva puternicului şi mult mai primejdiosului Caesar, fie pentru a câştiga oraşele greceşti, rupându-le de sub influenţa Romei, sau cu alţi aliaţi în Orientul Apropiat ori în îndepărtatul Occident germanic. Am văzut cum noua interpretare a inscripţiei lui Acornion dezvăluie o organizare a puterii centrale după modelul statelor monarhice elenistice.

Intensa activitate desfăşurată de Burebista şi de colaboratorul său Deceneu în domeniul organizării puterii centrale şi a statului ce se înfiripează şi al reglementării cu forţa a vieţii sociale şi politice a dacilor poate părea exagerat prezentată de Iordanes (după Dio Crisostomul) dar nicidecum inventată. Strabon însuşi confirmă această activitate obştească a celor două căpetenii. Nu ne poate mira, prin urmare, că pentru un Dio Crisostomul şi pentru excerptatorul său Iordanes, geţii sunt cei mai înţelepţi dintre toţi barbarii şi aproape deopotrivă cu grecii. Că dacii vor fi avut legi scrise şi că aceste „legi” vor fi avut caracterul unor legi de stat sau numai caracterul unor norme şi prescripţii etico-religioase, puţin importă.

Măsura cu distrugerea viţei de vie - absurdă în această formă - e o indicaţie totuşi în ce grad şi până unde s-a mers cu reglementarea vieţii obşteşti. La asemenea măsuri se referă însemnarea lui Iordanes: fysicam tiadens naturaliter propriis legibus vivere fecit... (învăţându-i ştiinţele naturii omeneşti, i-a făcut să trăiască potrivit legilor acestei naturi, adică cumpătat). Cunoscând organizarea puterii centrale după modelul monarhiilor elenistice, nu e deloc imposibil ca la curtea regească să fi existat şi nelipsita tagmă a învăţaţilor. Vom vedea cum, în ce priveşte ştiinţa medicală şi cea a fenomenelor cereşti, informaţia dată de Dio Crisostomul-Iordanes se verifică.

Stările acestea de lucruri vor fi suferit o reducere simţitoare după desfiinţarea stăpânirii lui Burebista, dar nu au putut dispărea cu totul. Un Scorilo, în secolul I d.Hr. continuă, în orice caz, o veche tradiţie când prin exemple concrete demonstrează supuşilor săi şi celorlalte triburi dezbinate nevoia unirii. Toţi aceşti conducători acţionează, fireşte, în condiţiile unei stăpâniri de clasă, ca reprezentanţi ai puterii statului incipient, dar nu mai puţin asupritor.

Reorganizarea însăşi a statului şi a puterii centrale sub Decebal (şi desigur şi sub Duras-Diurpaneus) nu e deloc mai prejos: comandanţi în fruntea cetăţilor, dregători însărcinaţi cu supravegherea agriculturii, existenţa funcţiei de vice-rege (Vezina, probabil şi acesta mare preot), ambasadori ca Diegis, dezvăluie îndeajuns o organizare complexă a conducerii centrale.

Dio Crisostomul remarcă şi laudă nu numai mulţimea populaţiei dacice, dar şi bunăstarea ei, bazându-se pe cele constatate pe cât se pare, la faţa locului, la însăşi curtea lui Decebal, în primăvara anului 96. În privinţa politicii externe, Decebal se dovedeşte chiar superior înaintaşului său Burebista: ştie să se orienteze, caută alianţe, găseşte momentul potrivit de a ceda, ca un bun diplomat, nu se dă înapoi nici de la intrigile potrivite cu vremile. Bun strateg şi abil om de stat, el se impune ca un redutabil adversar al Romei.

În meşteşugul războiului, dacii încă s-au dovedit maeştri. Mărturie stau nu numai succesele obţinute de un Burebista, Decebal şi alţii, dar şi măiastră reţea de cetăţi şi forturi aşezate, pe înălţimi, la locurile potrivite de a închide accesul duşmanului. Sistemul „reduit” din jurul cetăţii de scaun din Munţii Orăştiei e, fără îndoială, opera gândită a regilor daci, Burebista şi urmaşii lui. În această privinţă, analogia cu aşezările tracice e evidentă: forturi pe vârfuri de dealuri, la trecători, dispuse în aşa fel încât să se poată susţine unul pe altul.

Tacitus în lucrarea citată în notă ne arată şi felul cum ştiau să se apere în aceste cetăţi tracii, atacurile lor prin surprindere asupra romanilor care îi asediau, încercuind fortul sau cetatea şi tăindu-le celor asediaţi apa şi furajul. Aceeaşi metodă de luptă trebuie să o presupunem şi la daci. Cetăţile şi forturile erau construite din ziduri de pământ (valuri) cu palisadă, sau din piatră.

La fortificaţiile din Munţii Orăştiei e vădită încă şi colaborarea strânsă a inginerilor şi maşterilor greci, care, la construirea cetăţilor, au aplicat autentice prescripţii de arhitectură militară elenistică-romană. Chiar la dispoziţia ingenioasă, savantă, a acestor fortificaţii, în punctele cele mai indicate pentru apărarea obiectivului vizat, nu e cazul, poate, să excludem şi participarea activă a unor ingineri şi tehnicieni militari greci.

Ridicarea de cetăţi, castele şi turnuri de apărare sau de veghe se îmbină şi cu aplicarea tradiţionalului sistem al valurilor (agger) de pământ şi al palisadelor care închid căile de acces inamicului (valul de la Cioclovina). Planul cetăţilor e, în schimb, de o evidentă inspiraţie greco-elenistică, cum o demonstrează construcţiile de la Piatra Roşie şi Blidarul: forma patrulateră, adaptându-se terenului, turnurile dreptunghiulare sau pătrate, exterioare şi anterioare, la colţuri sau pe parcursul curtinelor (zidurilor), intrările în cetate prin câte un turn de colţ (Piatra Roşie), uneori cu dispozitivul a chicane - „capcană” (Blidaru).

La un model din lumea sudului ne trimite şi tehnica construirii zidurilor de cetăţi, turnuri şi chiar locuinţe fortificate. Sistemul constă în legarea celor două paramente ale zidului cu ajutorul unor grinzi de lemn ce se aşează transversal pe toată grosimea de 3 m a zidului, legând între ele blocurile contrapuse din cele două paramente, fie prin grinzi cu capetele tăiate în formă de coadă de rândunică ce intră în scobiturile potrivite de pe suprafaţa blocurilor respective, fie prin grinzi folosite ca scoabe.

Sistemul e, după cum se ştie, des aplicat şi de mare vechime în lumea mediteraneană, iar întrebuinţarea lui la cetăţile dacice se impunea şi prin natura materialului ce se oferea din belşug în munţii păduroşi ai Daciei. Nu ştim să se fi folosit şi mai înainte acest sistem la daci sau în Dacia. Cert e că acest opus Dacicum nu trebuie confundat cu murus Gallicus. Blocurile de piatră de calcar, bine ecarisate, de formă dreptunghiulară (dimensiunile aproximative: 60 x 65 x 40 cm), sunt pe faţa externă lucrate în bugnato, iar cele de la colţuri au o profilatură verticală, şi unul şi celălalt element de pură origine grecească.

Zidurile de piatră nu continuă însă întotdeauna până sus din acest material (la cetatea Blidarul se pare că unele turnuri erau până sus numai din piatră). Partea superioară era fie de lemn (la cetăţi, turnuri şi bastioane), fie din cărămidă slab arsă (la turnurile-locuinţă şi la turnuri izolate de pildă). Terminarea în construcţie de lemn a părţii superioare a zidurilor corespundea şi unei practici locale binecunoscute şi rezolva şi problema acoperişului acestor ziduri de cetate, şi a crenelurilor şi drumului de rond (chemin de rond).

Continuarea în cărămidă a zidului de piatră - pe aceeaşi grosime - e o specialitate binecunoscută a sudului. Relevăm numai amănuntul că aceste cărămizi sunt arse la daci din pricina climei prea umede, că ele sunt pătrate (ca cele greceşti) de dimensiuni 48 x 48 cm şi cu o grosime de 8,5 cm (ceea ce ar putea reflecta o bază de unitate grecească). Faţa zidului de cărămidă (cea exterioară şi cea interioară) era tencuită cu o pastă fină, deseori colorată, de argilă (ca şi la casele de lemn băştinaşe). Materialul liant era lutul.

Din piatră (cu continuare în lemn sau cărămidă) dacii construiau şi ziduri în opus incertum cu blocuri mici şi lunguieţe destul de regulate, folosind ca liant argila. Observăm că mortarul - în afară de cazuri excepţionale - cum e cisterna de apă de la Blidarul şi o porţiune de zid de la incinta nouă (secundară) de la Piatra Roşie - nu era folosit de daci. Uneori zidul în opus incertum se amesteca cu blocuri sau porţiuni de zid în blocuri. Trebuie să facem aici însemnarea categorică că reliefurile de pe coloana lui Traian nu redau exact tehnica de construcţie constatată la cetăţile dacice.

Ca element grec contează şi prezenţa scărilor monumentale de piatră ce duc la turnul-locuinţă de la cetatea Costeşti, intrările arcuite de piatră de la Grădişte şi Cetatea Piatra Roşie, turnurile mici de luptă (din lemn pe baze de piatră) din spatele curtinei de la Costeşti, ca şi zidurile de terasă, prevăzute cu scurgătoare din loc în loc, ce susţineau terasele superioare împotriva prăbuşirii şi serveau şi ca perete decorativ. Tot de tip grec, dar lucrate pe loc sunt şi ţiglele de acoperiş (constatate şi în aşezarea de la Popeşti) de forma şi dimensiunile celor folosite în oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre.

O lucrare cu totul clasică, după prescripţii vitruviene (de tip grecesc) e cisterna de apă din preajma cetăţii Blidarul. Atât forma cât şi tehnica şi materialul (opus signinum de reţetă greacă) o categorisesc ca atare. Conductele de apă, cu ţevi de teracotă, ce se găsesc în mai multe locuri din regiunea aşezărilor dacice din sudul Orăştiei încă trebuie atribuite influenţei greco-romane. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre canalurile deschise de apă din incinta sacră de la Grădiştea Muncelului.

Ca arme dacii foloseau în special arcul, paloşul drept sau curb (daca) şi temuta sabie curbă dacică (falx). Nu le era necunoscută, cel puţin în secolul I î.Hr., nici sabia dreaptă celtică. După reliefurile coloanei (scena CXIV), în apărarea cetăţilor, dacii din Munţii Orăştiei foloseau şi nişte maşini de război, bănuim de invenţie sudică sau romană. Ca arme de apărare, cunoaştem scutul, probabil de lemn, ferecat sau nu, dar deseori ornamentat, şi coiful de bronz sau de piele, întrebuinţat pare-se numai de căpetenii.

Ca stindard, fâlfâind în vânt şi purtat de călăreţi, emiţând sunete, era vestitul balaur (draco), poate de origine irano-scită. Ca trupă, pedestrimea alcătuia grosul armatei, dar nici cavaleria dacă înzestrată cu arcuri nu era mai prejos. Tocmai împotriva acestei cavalerii sunt aduse contingentele de călăreţi mauri arcaşi şi de arcaşi palmyreni călări. Judecind după zăbalele de fier găsite în săpături, caii dacilor erau mărunţi de munte.

Mai originală se înfăţişa arhitectura civilă: case patrulatere, cu sau fără absidă, sau rotunde, construite din lemn (în paiantă sau în bârne), pe un soclu scund de pietre, cu pereţii acoperiţi de lipitură frumos făţuită şi chiar colorată, cu acoperişul de ţiglă, şindrilă, paie sau stuf. Unele au şi pridvor în faţă sau o prispă de jur împrejur. Condiţiile naturale nu au permis păstrarea elementelor de construcţie de lemn care trebuie să fi fost foarte frumos sculptate şi crestate.

Variatele scule de dulgherie descoperite în diferitele aşezări, dar îndeosebi în aşezările din Munţii Orăştiei, constituie o grăitoare dovadă de înaltul nivel la care a ajuns măiestria lucrării în lemn. O fântână-cisternă căptuşită cu blăni groase de gorun, încheiate cu sistemul îmbucăturii capetelor prin jgheaburi, butoiul de decantare a apei din rezervorul de apă de pe Dealul Grădiştei, ca şi un fragment de cupă de lemn ne oferă singurele produse ale meşterilor dulgheri.

Despre uşi ştim că erau bogat ferecate cu ţinte de fier cu capul lat, uşor arcuit, măiestru împodobite. O formă de casă - culă - erau turnurile-locuinţă construite din piatră (partea de jos) şi cărămidă sau lemn (partea de sus - etajul). Tipul, de veche origine sud-est europeană, e prezent şi astăzi în regiunea Munţilor Orăştiei: în partea de jos e chelarul, iar la etaj locuinţa la care duc scări de lemn, şi din exterior şi din interior, exact ca la cele două turnuri-locuinţe din cetatea de la Costeşti.

Ocupaţia de căpetenie, de veacuri şi milenii chiar, a geto-dacilor era agricultura, creşterea vitelor mari şi păstoritul. O parte a populaţiei se îndeletnicea cu diferitele meşteşuguri (dulgheri, fierari, argintari, olari, tăbăcari, mineri). Despre înflorirea agriculturii şi a creşterii animalelor stau mărturie atât unele texte literare, cât şi descoperirile arheologice. Ele au fost expuse în capitolul tratând forţele de producţie.

Amintim aici că în aşezarea cea mare de pe Dealul Grădiştei, soiurile de cereale (grâu, mei, ovăz, secară) erau dintre cele mai bune. Această ocupaţie agricolă geto-dacii o practicau locuind fie în centre mai mari, fie în sate şi cătune, iar în regiunea de munte pe poieni, în gospodării izolate sau aglomerate. Asupra creşterii oilor şi a vitelor mari ne lămuresc acum aşezările sezoniere păstoreşti (stânele) de pe Dealul Ruzilor şi de pe Meleia din Munţii Orăştiei.

În ce priveşte ceramica, remarcăm în primul rând că la începutul perioadei acesteia apar cu formele lor tipice ceaşca (opaiţ sau afumătoare) dacică şi chiupurile. Şi una şi cealaltă formă de vas se menţin de-a lungul stăpânirii romane şi chiar şi mai târziu. O trăsătură comună cu sudul tracic e importul de vase greceşti şi imitarea lor. O noutate constituie în ceramica dacică apariţia, în secolul I d.Hr., a vaselor pictate, creaţie a meşterilor olari autohtoni, folosindu-se de mijloace proprii şi inspirându-se din ornamentaţia locală, străveche (motive geometrice, vegetale şi zoomorfe, lipsind figura umană).

În secolul I î.Hr. avem şi vasele pictate de tip celtic. Ceşti şi vase de lemn (o ceaşcă de lemn a fost găsită în bazinul de apă de pe Dealul Grădiştei) au fost, fireşte, în tot timpul frecvente în lumea daco-getă. Vase şi alte obiecte de bronz (opaiţe şi candelabre de exemplu) au importat dacii acestei perioade din sudul grecesc şi din sudul Italiei, prin intermediul oraşelor greceşti de pe coasta Adriaticei.

Nu mic trebuie să fi fost şi numărul vaselor (cupe etc.) de argint (şi aur) de provenienţă sudică, elenistică-romană, la curţile regilor şi ale aristocraţiei dacice. Unele vase - căldăruşe - de bronz au făurit însă şi meşterii locali. Făurarii bine dezvoltate şi utilate (ca acelea de pe Dealul Grădiştei) puteau face faţă atât nevoilor agriculturii şi cerinţelor paşnice, cât şi nevoilor de război.

Perioada noastră e socotită, şi pe drept cuvânt, ca una în care arta argintarilor ajunge la o deosebită înflorire, cu produsele ei variate şi, uneori, de o reală valoare artistică (fibulele cu noduri, fibulele-linguriţă, colierele, brăţările, cordoanele, inelele, pocalele, plăcile şi cataramele de argint). În chip deosebit se remarcă tezaurul cu vase-pocale de argint frumos ornamentate cu motive florale etc., descoperit la Sâncrăieni (lângă Miercurea Ciuc) şi tezaurele cu obişnuitul inventar de coliere, fibule etc. de la Sărăcsău (lângă Orăştie) şi de la Şeica Mică (lângă Mediaş).

Multă probabilitate are şi atribuirea căldării (cazanului) de la Gundes - trup tot artiştilor - argintari daci. Existenţa unor ateliere de argintari la curţile fruntaşilor dar şi în alte părţi e dovedită nu numai de bogăţia acestor podoabe în Dacia, dar şi de descoperirile arheologice (o nicovală de argintar în cetatea de la Costeşti, un atelier de meşteri argintari la Poiana şi pe Dealul Grădiştei) ca şi de constatarea că barele de argint cu care lucrau argintarii locali provin şi din topirea monedelor de argint. Aceasta nu exclude, însă, şi activitatea, pentru daci, a unor ateliere pontice.

Izvorâtă din tradiţii locale - Latene-celtice - această ramură de artă meşteşugărească a primit, precum e şi firesc, fructuoase imbolduri din lumea greco-tracă şi greco-sarmatică. Dar preocupările meşterilor şi artiştilor daci nu s-au oprit numai la făurirea de podoabe şi obiecte de uz practic. Suntem îndreptăţiţi să constatăm şi o activitate de maeştri statuari în Dacia, din mâna cărora au ieşit bustul divinităţii feminine (Bendis) de la Piatra Roşie, placa de argint de la Cioara, teaca de pumnal de la Popeşti, mica statuetă de leu, de argint, de la Blidarul şi poate şi relieful scutului de la Piatra Roşie.

Se cunoaşte şi o statuie umană, de bronz, de la Costeşti dar nu ştim dacă e operă autohtonă sau importată (cum e cazul cu capul Dianei, tot de aici, şi care e lucrare grecească). Ne putem întreba, dacă faimoasele statui de „mineri” din muzeul din Deva (găsite la Baia de Criş) nu sunt tot dacice şi n-au nimic de-a face cu origini şi rosturi mai vechi. Dacă am vrea s-o caracterizăm, putem spune că arta dacilor indiferent în ce domeniu se manifestă, tinde spre redarea, mai mult sau mai puţin reuşită, a naturii, întrunind însuşirea de artă veridică în sensul cel mai bun al cuvântului.

Societatea geto-dacă de pe timpul celor doi mari conducători ai dacilor nu era străină nici de preocupări intelectuale mai înalte, cel puţin vârfurile acestei societăţi şi în special preoţimea. De o ştiinţă empirică medicală populară, dar şi cărturărească, la daci, ne îndreptăţesc să vorbim - între alte atestări - şi cunoscutele glosare de nume de plante de leac păstrate în scrierile de botanică medicinală ale lui Dioscoride şi Pseudo-Apuleius, dar şi scurta informaţie din Iordanes, despre cercetările făcute de unii cărturari daci asupra însuşirilor ierburilor şi arbuştilor. Găsirea unei truse medicale în una din clădirile de pe Dealul Grădiştei nu face decât să confirme practicarea medicinii la daci (şi, în acelaşi timp, să verifice din nou spusele lui Iordanes).

Prezenţa la curtea regelui Burebista (şi probabil nu numai la a lui) a unor cărturari-„filozofi” care, în frunte cu Deceneu, cultivau şi răspândeau între membrii vârfurilor societăţii anumite cunoştinţe şi învăţături - ştiinţele naturii (aplicate la om - physica), etica, „filozofia”, astronomia (nu poate fi pur şi simplu respinsă ca o invenţie sau deformare grosolană a istoricului târziu Iordanes . Existenţa unei preocupări de botanică farmacologică la daci e, după cum am văzut, serios susţinută de glosarul numelor de plante medicinale, lucru ce nu poate fi o simplă întâmplare.

Însuşi regele e medic, ca şi marele preot. Şi iarăşi nu poate fi fortuită nici confirmarea învăţăturilor despre astronomie prin realitatea descoperirii celor două sanctuare rotunde în incinta sacră de pe Dealul Grădiştei cu combinaţiile aşezării stâlpilor după anumite calcule în legătură cu fenomenele cereşti şi cu calendarul. Ştiind că aceste pasaje sunt luate de Iordanes din lucrările lui Dio Crisostomul şi atribuite pe nedrept, dar de bună credinţă, goţilor, veracitatea - relativă, fireşte - a acestor stări de lucruri e pe deplin acceptabilă.

Că geto-dacii cunoşteau şi scrisul nu mai e o simplă presupunere bazată pe cele ce ştim din Ovidiu relegat în lumea getică a Dobrogei sau pe scrisoarea către împăratul Traian a burilor, scrisă pe o ciupercă uriaşă, cu caractere latine. Că la curtea lui Decebal existau gramatici pentru corespondenţa latină o aflăm din ştirea păstrată tot la Dio Cassius după care Decebal trimisese lui Domiţian, iar acesta Senatului, o scrisoare (scrisă, desigur în latineşte). Că scrisoarea ar fi fost plăzmuită de Domiţian e o insinuare din partea opoziţiei împăratului. Într-adevăr, geto-dacii au făcut cunoştinţă cu scrisul încă de prin secolul IV, odată cu monedele pătrunse pe teritoriul Daciei.

Imitarea stângace a acestor monede mai târziu n-a putut decât să-l apropie şi mai mult de meşterii monetari daci. Acelaşi lucru şi cu ştampilele de pe mănuşile de amforă greceşti, pe care iarăşi, imitându-le ca ornamente olarii daci nu făceau altceva decât să aplice un scris primitiv. Pe cioburi de amfore, găsite la Stoieneşti, se găsesc scrijelate litere greceşti, de o mână localnică. Faptele constatate cu prilejul săpăturilor de la Grădiştea Muncelului din ultimii ani, aduc şi probe directe despre răspândirea scrisului la daci.

Încă de pe la începutul secolului trecut, un cercetător ardelean (Ackner) observase pe câteva blocuri de piatră risipite pe teritoriul ruinelor de la Grădiştea Muncelului, unele „litere şi monograme vechi greceşti”. Săpăturile sistematice, întreprinse la aşezarea cea mare de pe Dealul Grădiştei începând cu anul 1950, au scos la iveală o serie de asemenea blocuri ce purtau litere elineşti. Ele au ieşit dintr-un singur loc, de pe terasa cu sanctuare, căzute fără îndoială din zidul ce susţinea terasa superioară. De dimensiuni aproape egale, aceste blocuri foarte îngrijit lucrate aveau o faţă deosebit de bine netezită. Pe această faţă, într-un colţ (de obicei în colţul drept) al blocului se află săpate una-trei litere greceşti, aşezate una sub alta.

Nici un bloc n-a mai putut fi găsit în poziţia lui originală din zid, toate fiind căzute. E însă clar că blocurile fuseseră aşezate în zidurile de apărare a terasei, astfel încât literele de pe diferitele blocuri alcătuiau rânduri verticale ce trebuiau citite de sus în jos. Nu încape nici o îndoială că aceste litere, dispuse în felul arătat, formau cuvinte şi nu erau „semne de potrivire” a blocurilor. Avem de-a face, evident, cu nişte însemnări cu caracter religios sau politic, conţinând nume de regi, preoţi sau de zei şi eroi, ce formau acolo, pe faţa netedă a zidului de lângă sanctuare, un album solemn, un fel de pomelnic, expus vederii tuturor în piaţeta ce precedă sanctuarul cel mare rotund.

Cum construcţiile de calcar de pe Dealul Grădiştei datează încă din secolul I î.Hr., nu avem nici un motiv să ne îndoim că şi zidul de terasă cu acest pomelnic e din aceeaşi epocă. În felul acesta, am avea dovada sigură că în societatea dacică din secolul I î.Hr., cel puţin în cercurile înalte ale acestei societăţi, în mediul sacerdotal, mai ales, scrisul era folosit pentru însemnări cu caracter religios-politic, cu litere greceşti.

Din cele câteva grupe de litere constatate pe blocurile de lângă sanctuare, unul ni se pare mai uşor de descifrat: e un grup de trei consoane greceşti având valoarea lui Z, P şi R din alfabetul nostru. ZPR indică, foarte probabil, numele geto-dac ZiPeR sau, eventual ZoPiR, ambele nume de persoană cunoscute în onomastica dacică (ZiPeR ar însemna „fiul lui Zi”). Adaptarea de către daci a alfabetului grec nu poate să ne mire. Legăturile dacilor cu oraşele greceşti de la Marea Neagră erau destul de vechi şi foarte strânse.

Pe timpul lui Burebista, adică tocmai în secolul I î.Hr., aceste oraşe fuseseră supuse, vremelnic, de acest rege cuceritor. Mulţi meşteri şi tehnicieni greci au lucrat la curtea regilor daci, iar un grec fruntaş din oraşul Dionysopolis, Acornion, făcuse după cum am văzut servicii diplomatice şi pe lângă tatăl lui Burebista. Cert e, deci, că în cele dintâi timpuri ale introducerii scrisului în societatea dacică, aceasta, în condiţiile istorice în care se afla, a adoptat pentru scris alfabetul grecesc. Aplicarea scrierii se limita însă, în această vreme, la o sferă de activitate îngustă, la nevoile vârfurilor societăţii, având un caracter sacru, de cult.

Odată cu dezvoltarea societăţii dacice, şi scrierea a trebuit să ia o mai mare răspândire, extinzându-se şi la alte domenii de activitate mai practice, laice şi aplicându-se şi pe alt material decât piatra (table de lemn, scoarţă de copac, piele etc.) toate materii perisabile din care nu s-a păstrat nimic. O indicaţie despre acest progres în domeniul scrierii ni l-a oferit o altă descoperire făcută tot la Dealul Grădiştei. De data aceasta, nu mai este vorba de însemnări pe piatră, nici de o scriere cu caracter sacru, ci de o întrebuinţare a scrisului pentru uzul de toate zilele.

Într-una din clădirile ce se ridicau pe Dealul Grădiştei, clădire construită din lemn, dar cu o deosebită grijă şi cu un oarecare lux, s-a descoperit un vas mare de lut ars, în formă de pâlnie, ca şi vasele de argint de cult (o formă exagerată de rhyton?), pe care erau aplicate de patru ori, sub gâtul vasului, câte două ştampile. Una din ştampile conţinea în litere scoase în relief, numele Decebalvs, iar cealaltă, continuând ştampila dinţii, precizarea: Per Scorilo. Modelul vor fi fost ştampilele în cartuş de pe aşa-zisele vase aretine romane, cunoscute şi în aşezarea de la Grădiştea Muncelului.

După cum se vede, avem de-a face de data aceasta cu o scriere-ştampilă cu litere latine. Clădirea e de pe la sfârşitul secolului I d.Hr., adică chiar din ajunul războaielor cu romanii. Influenţa romană pătrunsese demult pe teritoriul Daciei, iar statul dac de sub Duras-Diurpaneus şi Decebal din secolul I d.Hr. duce o luptă aprigă împotriva expansiunii romane care ajunsese până la Dunăre. Legăturile cu acest redutabil adversar deveniseră şi mai intense tocmai în epoca aceasta de cruntă duşmănie. Pentru apărare, regii daci recurg la meşteri tehnicieni fugiţi din imperiul roman şi adăpostiţi în cetăţile şi oraşele Daciei.

Moneda romană avea curs general în ţara dacilor încă înainte de Burebista. Unelte şi obiecte de podoabă erau importate din imperiul roman şi chiar din Italia. Nimic surprinzător, prin urmare, că, odată cu acestea, pătrunde în societatea dacică şi scrierea latină pe care aceasta o adoptă. Unii dintre fruntaşii daci îşi vor fi însuşit chiar rudimentare cunoştinţe de limbă latină, necesare pentru înţelegerea cu duşmanul de moarte în cursul deselor conflicte, dar şi cu mulţimea de meşteri şi tehnicieni, ofiţeri şi soldaţi refugiaţi la curtea regelui Decebal.

Religia geto-dacilor este, ca şi a tracilor şi a celorlalte popoare înconjurătoare, o religie politeistă cu divinităţi graduate după însemnătate şi putere. Ea reflectă fidel structura social-politică a societăţii geto-dace a acestor vremuri. Zeul suprem, dar nu unic, pare să fi fost Zamolxe (Zamolxis, scris şi Salmoxis, Zalmoxis), dar alături de el încă o mulţime de divinităţi îşi găsesc locul în închipuirea religioasă a daco-geţilor.

Divinităţile întruchipează şi la daco-geţi forţele neînţelese, dar temute, ale naturii. Nu este cazul să discutăm acum tezele greşite sau exagerate ale unor istorici şi filologi mai vechi asupra presupusului mono-teism, pseudo-monoteism sau henoteism exclusivist al daco-geţilor. Din cele ce relatează Strabon reiese categoric caracterul politeist al religiei dacice, iar pasajul din Herodot la care se refereau susţinătorii monoteismului dacic credem că a fost şi rău tradus şi greşit interpretat.

Iată acest pasaj, în traducerea curentă până azi: „Înainte de a sosi la Istru, Darius supusese pe geţii care cred în nemurire.” „Iată în ce chip socotesc ei că sunt nemuritori: ei nu cred că mor, ci sunt convinşi că cel răposat merge la zeul Salmoxis. Unii din ei dau acestui zeu numele de Gebeleizis. La flecare cinci ani, ei trimit câte unul dintre dânşii, ales prin sorţi, ca sol către Salmoxis şi îl însărcinează cu toate câte le cer ei fiecare de la divinitate. Ei trimit un sol la Salmoxis în felul următor: un număr oarecare dintre dânşii se pun în rând şi ia fiecare câte trei suliţe.

Alţii, luând pe cel sortit să fie trimis la Salmoxis de mâini şi de picioare, îl ridică în sus şi îl azvârlă în vârful suliţelor. Dacă, în căderea lui, acesta e străpuns şi moare, ei cred că zeul le este binevoitor; dacă însă cel aruncat în suliţe nu moare, ei învinovăţesc pe trimisul acela şi spun că este om rău. După ce au aruncat vina asupra acestuia, ei trimit pe altul în locul lui. Însărcinările se dau celui trimis pe când acesta e încă în viaţă”. „Tot tracii aceştia (adică geto-dacii), când fulgeră şi tună, aruncând cu săgeţile în sus, spre cer, ameninţă divinitatea (zeul), căci ei nu cred să existe o altă divinitate (un alt zeu) afară de a lor”.

Ultima parte a frazei din urmă nu corespunde cu ceea ce voia să spună Herodot. Atât logic, cât şi gramatical, ea trebuie înţeleasă şi tălmăcită astfel: „Tot tracii aceştia, de asemenea, când tună şi fulgeră, trăgând cu săgeţile spre cer, ameninţă zeul, căci ei cred că (cel care tună şi fulgeră) nu este un alt zeu, decât zeul lor” (adică: Zamolxis - Gebeleizis).

Reiese prin urmare, nu numai că Herodot nu afirmă în nici un fel unicitatea zeului Zamolxis (sau Gebeleizis), ci că acest Gebeleizis, zeu al tunetelor şi fulgerelor, zeu uranian, este, alături de Zamolxe (zeu htonian şi poate principala zeitate getică) unul din zeii daco-geţilor. Nu e exclus însă ca încă de pe vremea lui Herodot, dar sigur mai târziu, aceste două divinităţi distincte odinioară să se fi contopit în una singură, păstrând cele două aspecte şi cele două nume.

Dacii, ca şi tracii, erau un popor puternic stăpânit de prejudecăţi religioase, fireşti la acea etapă de dezvoltare. Împrejurare pe care conducătorii lor o ştiau foarte bine folosi în interesul dominaţiei de clasă şi a statului asupritor. Ei credeau într-o răsplată pe lumea cealaltă, unde ajung în tovărăşia lui Zamolxe. După Herodot şi Strabon, această credinţă în viaţa cealaltă le-o predicase însuşi Zamolxe din care grecii făcuseră un om, şi încă unul care învăţase înţelepciune ca rob al lui Pitagora.

Oricum, credinţa în nemurirea sufletului ce li se atribuie de scriitorii antici şi e prezentată ca un specific cu totul aparte al religiei lor, iar istoricii moderni o scot în evidenţă ca pe o particularitate pur geto-dacă, nu e, totuşi, ceva neobişnuit la popoarele antice. Aceeaşi credinţă în nemurire o găsim şi la celţi şi la perşi, la egipteni şi la germani, în forme ce variază, dar rămân aceleaşi ca fond.

Credinţa în nemurire şi o viaţă de apoi îi va fi făcut pe geto-daci atât de dispreţuitori ai morţii (paratissimi ad mortem, gata cu totul la moarte, cum spune scriitorul antic Pomponius Mela, despre geţi). Ca şi tracii, dacii ridică sanctuare, fie rotunde, fie patrulatere (aliniamente) pe vârfuri de munţi, pe terasele amenajate special ale acestora. Din cele rotunde, la traci, amintim vestitul sanctuar rotund din Tracia de care vorbeşte Macrobius. La Grădiştea Muncelului se găsesc, după cum am văzut, două sanctuare rotunde, alături de patru sanctuare patrulatere (aliniamente). Sanctuare patrulatere se află şi la Costeşti, la Blidarul şi la Piatra Roşie.

După mulţimea sanctuarelor de pe Dealul Grădiştei, în preajma cetăţii, constituind o adevărată incintă sacră, cu drept cuvânt putem conclude că aici se afla centrul religios al societăţii dacice din timpul lui Burebista şi Decebal, Muntele sfânt, Kogaionul getic, cu un râu, purtând acelaşi nume, la poalele lui (poate actuala Valea Albă) de care vorbeşte Strabon. Incinta sacră din centrul, puterii geto-dace îşi trage originea, fără îndoială, dintr-un loc de înclinare mai vechi tribal, după cum sanctuarele înseşi, ca formă şi concepţie, nu fac decât să continue, în condiţii superioare, desigur, străvechile sanctuare din epoca bronzului.

Continua prefacere a sanctuarelor şi înlocuirea materialului mai prost cu material mai bun al stâlpilor şi coloanelor e dovada cea mai bună şi despre vechimea relativă a acestei incinte sacre şi de importanţa pe care i-o acordau regii şi sacerdoţii daco-geţi. Din păcate, nici din autorii antici şi nici din resturile arheologice nu suntem prea mult lămuriţi cu privire la ritul şi practicile religioase ale daco-geţilor. Singurul pasaj este acela din Herodot reprodus mai sus.

Sanctuarele rotunde sau patrulatere încă nu aduc o lămurire mai precisă. Despre unul din cele două sanctuare rotunde de la Grădiştea Muncelului ştim sigur că, prin aşezarea stâlpilor de piatră servea şi ca un calendar al anului, Interiorul sanctuarului mare de piatră avea un cerc concentric format din stâlpi groşi de lemn, îmbrăcaţi în plăci de teracotă şi cu 9-13 cârlige de fier de care, probabil, se agăţau ghirlandele de flori, verdeaţă sau ofrande. Nu cunoaştem mai de aproape rostul împrejmuirii centrale a acestui sanctuar, făcută tot din stâlpi de lemn, în formă de potcoavă, doar bănuim că şi aceşti stâlpi de lemn îndeplineau acelaşi rost.

Aceeaşi funcţiune trebuie să fi avut şi aliniamentele patrulatere, temple deschise, pe suporturile de piatră rotunde pe care erau aşezate fie stâlpi de lemn, fie coloane de piatră de andezit, cum e cazul la sanctuarul cel mare cu 60 de coloane de la Grădiştea Muncelului. Şi aici, coloanele vor fi servit drept loc pentru depunerea ofrandelor sau a altor obiecte de cult. Credem că cele două recipiente mari de piatră de andezit ale căror fragmente se află acum în interiorul cetăţii, fuseseră destinate să fie aşezate tocmai pe fusul nu prea înalt al unor coloane din sanctuarul-aliniament de la Grădiştea Muncelului.

Fundul acestor recipiente corespunde aproximativ diametrului coloanelor de andezit. Unele din sanctuare, probabil cele rotunde, au servit şi ca oracole, cum e cazul şi la traci. Ştim de la Suetoniu că Octavius, tatăl lui Augustus, a consultat în Tracia, într-o pădure sfântă, oracolul-templu al lui Bacchus asupra soartei copilului său. Din Suetoniu reiese că în aceste sanctuare, cu prilejul consultării zeului, se făceau şi libaţiuni cu vin pe altare şi că din focul jertfelor se ridicau flăcări până la cer.

În legătură cu acest caracter de oracol al templelor dacice trebuie pusă şi bizara informaţie pe care ne-o împărtăşeşte Herodot despre camera subterană pe care şi-a construit-o Zamolxe (considerat de greci ca un om învăţat) şi în care el dispare pentru a reapare numai în al patrulea an. Herodot consideră că această dispariţie de trei ani şi apariţia în al patrulea an ar fi avut rostul demonstrării adevărului propovăduit de Zamolxe despre nemurire, ceea ce e fireşte interpretarea naivă a istoricului grec.

Aceeaşi ascunzătoare e pomenită şi de Strabon, iar consultările pe care le are Zamolxe (recte: marele preot de totdeauna) cu regele şi dregătorii - tot după Strabon - confirmă acelaşi caracter de oracol al templelor de pe Kogaion. Observăm că cele mai recente săpături la incinta sacră de pe Dealul Grădiştei au dezvăluit un templu-aliniament de pe vremea lui Burebista la care duce o scară tainică de piatră. Nici jertfa umană practicată tot la 5 ani şi apariţia - pentru consultaţii - a marelui preot în al patrulea an nu sunt întâmplătoare.

Perioadele acestea ascund, fără îndoială, şi o legătură cu fenomenele naturii şi ale astrelor. O altă practică religioasă a geto-dacilor ne-o relatează un glosator al lui Vergilius, gramaticul Servius. După acesta, geto-dacii aveau obiceiul ca atunci când porneau la război să bea, după un anumit ritual, apă din Dunăre, ca pe un vin sfinţit şi să jure că nu se vor întoarce la căminele lor decât după ce au ucis pe duşmani.

Dintre divinităţile geto-dacice (parţial şi tracice) se cunosc zeii Zamolxis, Gebeleizis (ambii având nume curat getice), Bendis (Diana), Hestia-Vesta şi zeul războiului corespunzând grecului Ares şi romanului Mars. Primul, Zamolxis, este zeul htonian reprezentând fertilitatea solului şi stăpânirea împărăţiei morţilor. Pe cât se pare, Zamolxe a întrunit la traci şi geto-daci şi atribuţiile profetice ale lui Bacchus - Dionysos - Liber.

Gebeleizis era, după cum s-a văzut din Herodot, zeul uranian al fulgerului, care sta, ca o divinitate supremă alături de Zamolxis şi se confunda cu acesta de către Herodot. Zeiţa Bendis identificată prin interpretaţie romană cu Diana, se bucura, după cât se pare, de o mare cinste în societatea geto-dacică, ca zeiţă a pădurilor, a lunii, a farmecelor etc.

Nu este întâmplător că imaginea acestei divinităţi este redată de o sculptură autohtonă găsită la Piatra Roşie, de un cap al zeiţei Diana (Artemis) de factură elenistică descoperit la Costeşti, şi că tot această divinitate e reprodusă pe o placă de teracotă, aflată în sanctuarul vechi patrulater de pe Dealul Grădiştei, fiind imitată după reversul unui denar republican, emis în anul 80 î.Hr. Noi credem a recunoaşte pe garnitura unei teci de pumnal de la Popeşti, reprezentată în relief, aceeaşi divinitate Bendis. Rolul important pe care-l joacă femeile în întreţinerea şi stimularea sentimentului religios la cei antici şi, deci, şi în societatea geto-dacă, nu a scăpat nici atenţiei lui Strabon.

După o informaţie izolată din Suidas, geţii au adorat şi o divinitate feminină tot cu numele de Zamolxis. Existenţa unui cult al soarelui şi a unei divinităţi solare ni se pare neîndoielnică. Spre aceasta ne trimit şi reprezentările cercului solar de pe vasele pictate de la Grădiştea Muncelului, de pe vasul cu ornament figurai din aşezarea Tei-Bucureşti, pavajul de piatră în forma discului solar, cu raze, de lângă sanctuarul mare rotund de pe Dealul Grădiştei şi carul solar (în miniatură), de fier şi bronz, de la Piatra Roşie.

Ca animal sacru daco-geţii aveau bourul sau zimbrul, pe care-l găsim ca punct central pe învelişul de fier al unui scut aflat la Piatra Roşie. Bourul era un animal răspândit în pădurile Daciei şi Traciei şi se bucura ca şi taurul, în general, de o specială cinstire religioasă la daco-geţi (dintr-un vechi simbol totemic). O ştire păstrată în Anthologia Palatina ne informează că un corn de bour, îmbrăcat în aur, luat din tezaurele dacice, a fost închinat de Traian lui Zeus Casios de lângă Antiochia.

Organizarea religioasă din sânul societăţii daco-gete a acestei perioade cunoştea o anumită ierarhizare. În capul, organizării de cult se afla „marele preot”, personaj foarte important ce deţinea locul al doilea după rege, bucurându-se de o mare autoritate în societatea dacă şi la capul statului. Alături de el şi sub el vor fi fost şi sacerdoţi mai mici, şi unii şi alţii se recrutau fără îndoială din pătura aristocraţiei, fiind nu numai medici şi vrăjitori ci, mai ales marii preoţi, consilieri politici ai regelui şi, continuând tradiţia lui Deceneu, cărturari. Strabon aminteşte şi de o tagmă de „călugări” (anahoreţi), celibatari, vegetarieni şi abstinenţi.

Numele acestora sunt păstrate la cei doi autori în forme evident corupte: ktistai, la Strabon, şi polistai, la Iosephus Flavius. Regretatul învăţat bulgar D. Decev explică numele ktistai ca o coruptelă din cnuorai skistai, cuvânt pe care îl traduce cu „cei ce se abţin de la plăcerile lumeşti”. Poporul le zicea călători prin nouri, poate o poreclă populară pentru preocupările lor astronomice. Avem de-a face, evident, cu nişte organizaţiuni esoterice, constând din asociaţii religioase de bărbaţi. După Herodot, originea acestora s-ar datora lui Zamolxe însuşi.

Ritul de înmormântare rămâne acelaşi din epoca anterioară: incineraţia. cu sau fără tumuli şi, foarte rar, inhumaţia. De observat faptul că până acum nu s-a găsit nici un mormânt în zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Incineraţia poate avea loc fie cu ardere pe loc şi aşezarea cenuşii şi a resturilor în o urnă, sau direct în groapă, fie cu arderea în altă parte - un rug anume destinat - şi aşezarea resturilor arderii în urnă, într-un simulacru de coşciug, sau tot direct într-o groapă simplă, adâncită, mai mult sau mai puţin în pământ. Ospeţele funebre erau - pare-se - mult practicate.

Din sumara expunere de mai sus se desprinde limpede că societatea geto-dacică ajunsese în ultimele două secole ale Daciei libere la un grad şi la o calitate de cultură superioară, depăşind mult nivelul altor popoare dinafară lumii greco-romane din această epocă. La fondul autentic băştinaş al acestei culturi s-au adăugat în cursul timpurilor o mulţime de elemente culturale venite fie din lumea clasică greco-romană, fie de la populaţiile învecinate. În mersul ei spre progres se constată că elementele străine intrate în patrimoniul cultural al geto-dacilor nu numai că au fost primite de societatea dacică, dar ele au fost cerute, căutate de această societate, pentru a fi, apoi, organic integrate şi dezvoltate creator în cultura proprie.

Odată cu subjugarea Daciei libere şi cu dispariţia statului dac se pune capăt şi înfloritoarei culturi a poporului geto-dac. Civilizaţia şi viaţa superioară standardizată romană va lua locul acesteia, fără să reuşească, însă, a o dezrădăcina cu totul. Decenii de-a rândul, poporul dac se va răscula împotriva cuceritorului pentru a-şi recâştiga libertatea, pentru a-şi păstra limba şi tradiţiile lui culturale. Atât limba cât şi cultura dacică se vor mai menţine câteva veacuri, mai ales în mediul rural şi în regiunile de munte, până la completa romanizare.

Check Also

Cultura ceramicii pictate de tip Petreşti

Încă demult se cunoşteau în Transilvania centrală şi vestică resturi de ceramică pictată, fină, executată …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …