Cultura Cucuteni

Cea mai reprezentativă dintre componentele complexului cultural Cucuteni este fără îndoială cultura Cucuteni propriu-zisă, caracterizată în primul rând prin ceramica pictată în trei culori, de un înalt nivel tehnic. Se poate spune că aceasta este una dintre cele mai strălucite culturi neolitice de pe întreg cuprinsul continentului nostru, realizările ei în domeniul ceramicii fiind de o fineţe şi de un efect artistic aproape unice.

Într-adevăr, eleganţa formelor, siguranţa cu care sunt desenate motivele ornamentale şi armonia aproape desăvârşită a culorilor ne dau dreptul să preţuim în cel mai înalt grad măiestria olarilor neolitici care au realizat această ceramică, unele dintre vase fiind adevărate opere de artă, întru nimic inferioare ceramicii pictate din Mesopotamia şi din restul Asiei Anterioare. Cultura Cucuteni reprezintă unul dintre cele mai originale şi importante momente în dezvoltarea artelor pe teritoriul patriei noastre.

Depăşind cu mult graniţele României, aria de răspândire a acestei culturi cuprinde pe teritoriul României sud-estul Transilvaniei, extremitatea de nord-est a Munteniei şi aproape întreaga Moldovă, excepţie făcând colţul ei de sud-est. Deşi nu lipsesc aşezări şi pe malul râurilor principale (Prut, Olt, Bistriţa), cele mai multe erau situate pe terasele vechi ale unor văi minore, întotdeauna în imediata vecinătate a unor izvoare bogate şi de cele mai multe ori pe pro-montorii dominante, care înlesneau o apărare mai uşoară în caz de primejdie.

Unele dintre aşezări s-au dovedit a fi fost întărite cu unul sau două şanţuri de apărare, adânci uneori de peste 3 m, care închideau aşezarea dinspre partea unde aceasta era legată de restul platformei înconjurătoare; pe celelalte laturi aşezările erau apărate prin pantele naturale ale promontoriului şi poate prin palisade. În genere, suprafaţa ocupată de o staţiune depăşea un hectar, dar ajungea uneori chiar la 5-6 ha. Descoperirile de până acum au dovedit că aşezările respective sunt foarte numeroase.

În ceea ce priveşte felul cum se prezenta o aşezare cucuteniană - de fapt un mic sat - nu se pot face | generalizări categorice. În singura aşezare săpată în întregime la noi în ţară, aceea de la Hăbăşeşti, locuinţele erau dispuse în cercuri (acelaşi lucru s-a constatat şi la Kolomiişcina, în Rusia). În aşezarea de la Truşeşti, unde s-au dezgropat un mare număr de locuinţe (83 până la 1959), acestea erau aşezate în rânduri paralele; iar la Traian, ele constituiau unele grupe.

Dintre cele 45 de locuinţe descoperite la Hăbăşeşti, două erau mult mai mari decât celelalte, fiind situate chiar în centrul câte unui cerc de locuinţe. Pe de altă parte, în faza Cucuteni B, locuinţele par a fi mai distanţate unele de altele, poate şi pentru a asigura în jurul lor spaţiul necesar vitelor. Locuinţele cu platforme descoperite încă din perioada Precucuteni rămân apoi caracteristice de-a lungul întregii evoluţii a culturii Cucuteni, deşi se întâlnesc destul de des şi locuinţe fără platformă.

Sistemul de construire era destul de ingenios: după o prealabilă nivelare a terenului, câteva zeci de trunchiuri groase de copaci, fie despicate în lungime fie cioplite în muchii, erau aşezate unele lângă altele, formându-se un fel de podină dreptunghiulară, peste care se aşterneau straturi de lipitură de lut amestecat cu pleavă. Se crede că pentru a asigura rezistenţa acestor podini şi pentru a-i feri pe locuitori de umezeală se aprindeau focuri pe platforme şi astfel lutul căpăta aproape consistenţa şi culoarea cărămizii.

Pe marginile platformei se ridicau pereţii, înalţi de peste 2 m, din împletituri de nuiele pe un schelet de pari şi bârne, acoperite cu lipitură de lut frământat cu pleavă. Acoperişul era desigur în două ape, probabil cu mult stuf şi paie, iar ferestrele erau rotunde şi destul de mici. Dimensiunile obişnuite ale unor asemenea locuinţe erau de 4-5 m x 8-9 m, dar unele erau mult mai mari, ca de pildă locuinţele din centrul celor două cercuri de la Hăbăşeşti, care aveau cam 9 x 15 m, sau una de la Corlăteni care avea peste 30 x 9 m; acestea erau desigur locuinţele unor familii mai mari şi foloseau destul de probabil şi pentru reuniunile membrilor gintei. Unele dintre locuinţe erau despărţite în două sau mai multe încăperi, în interior se găsesc vetre, cuptoare şi foarte multe vase aşezate de-a lungul pereţilor, precum şi râşniţe primitive şi alte unelte.

Spaţiile libere din preajma locuinţelor principale foloseau desigur pentru diferitele ceremonii legate de cultul fertilităţii şi pentru acelea legate de iniţieri, de căsătorie, de moarte etc., la care luau parte toţi membrii comunităţii sau ai gintei. Materialele de construcţie ca şi relativa îngrămădire a locuinţelor pe un spaţiu strimt (la Traian între unele locuinţe nu a fost lăsat nici măcar 1 m) explică faptul că aproape întotdeauna aşezările culturii Cucuteni au fost distruse în întregime de incendii - fie că aceste incendii s-au datorat unor accidente, fie că au fost intenţionat aprinse de atacatorii duşmani.

Dacă ultima explicaţie este valabilă, atunci trebuie să admitem implicit că în sânul comunităţilor tribale şi al uniunilor de triburi ale acestei culturi se petreceau destul de frecvent conflicte violente; căci nu se poate presupune că în chip permanent pătrundeau aci triburi străine, mai ales în centrul ariei de răspândire a culturii Cucuteni. Iar despre năvăliri masive, care să fi distrus periodic toate aşezările aceleiaşi faze a culturii Cucuteni, nu poate fi în nici un caz vorba decât la sfârşitul acestei culturi.

Spre deosebire de cultura contemporană Gumelniţa, în cultura Cucuteni uneltele de silex nu sunt nici prea numeroase şi în general nici de cea mai îngrijită factură; alături de silexul cafeniu şi cenuşiu de bună calitate, adus de la Prutul superior, se întrebuinţa - mai ales în aşezările dintre Siret şi Carpaţi - şi bazaltul-andezit, din care însă nu se pot realiza piese tot atât de perfecte ca acelea de silex. Lamele, râcâitoarele şi râzătoarele sunt cele mai frecvente unelte; nucleele cu faţete de pe care s-au desprins lamele, şi multele aşchii informe (deşeuri de prelucrare) dovedesc că toate uneltele erau făcute chiar în diferitele aşezări.

Topoare de silex nu s-au întâlnit în nici o aşezare din fazele A şi A-B; cele descoperite în aşezările fazei B sunt foarte puţine şi este probabil că reprezintă elemente străine, în schimb, la Corlăteni şi în alte aşezări s-au găsit cuţite curbe de silex, retuşate în tehnica fină a Nordului, care se datorează legăturilor cu triburile culturilor vecine din zona Bugului nordic. Din piatră şlefuită se lucrau în special topoarele dreptunghiulare şi trapezoidale, cu tăişul puţin arcuit şi cu ambele feţe plate, precum şi topoarele-ciocane perforate.

Uneltele de os şi de corn sunt şi ele frecvente, dar nu prea numeroase şi destul de simple: sule de diferite mărimi, topoare-săpăligi de corn de cerb, minere pentru unelte de piatră, tot din coarne de cerb etc. Ca de obicei, şi lutul era folosit pentru unele obiecte; s-au găsit greutăţi pentru războiul de ţesut (rotunde, plate, conice, prismatice), fusaiole, precum şi aşa-numitele pintadere (numai în faza Cucuteni A şi la începutul fazei A-B, deoarece după aceea dispar). În ceea ce priveşte arama, cunoscută şi întrebuinţată încă din ultima fază precucuteniană, se cunosc sule în patru muchii, undiţe, iar în faza Cucuteni B şi topoare cu două tăişuri în cruciş; nu lipsesc nici obiecte de podoabă şi arme (pumnale).

Împreună cu ceramica pictată în trei culori, specifică fazei Cucuteni A, se descoperise încă demult, mai întâi la Ariuşd, apoi la Bonţeşti, Aldeni, Bălăneşti (în nord-estul Munteniei) şi la Frumuşica-Neamţ o specie ceramică bicoloră, caracterizată prin ornamente pictate înainte de ardere cu culoare albă pe învelişul colorat în brun-roşcat al vaselor, uneori combinate cu ornamente incizate. Săpăturile din 1948 de la Izvoare au arătat că sub stratul Cucuteni A cu ceramică pictată în trei culori se află depuneri arheologice în care această specie se găseşte împreună cu ceramică bicoloră, iar la baza acestor depuneri se găsesc aproape numai resturi cu pictură în două culori. Aceste depuneri sunt numite de obicei protocucuteniene.

Totuşi trebuie precizat că în sud-estul Transilvaniei şi în nord-estul Munteniei (deci zona Ariuşd-Bonţeşti) pictura bicoloră (albă pe fond roşu sau altfel) are o viaţă mult mai lungă decât în Moldova, jucând un rol important chiar în fazele mai târzii ale culturii Cucuteni. Din descoperirile de până acum rezultă că ceramica bicromă nu se găseşte pe întreg teritoriul de răspândire al culturii Precucuteni, fiind cantonată deocamdată mai ales în jumătatea de sud şi de vest a Moldovei, în colţul de sud-est al Transilvaniei şi (fapt semnificativ) în nordul-estul Munteniei.

În cursul fazei Cucuteni A1 (= Protocucuteni) se menţine o specie ceramică mai primitivă, poroasă, cu multe ornamente simple în relief, dar fără pleavă în compoziţie. Ceramica pictată, deşi în general mai fină, nu atinge perfecţia tehnică a ceramicii tricrome de mai târziu. Ornamentele sunt pictate înainte de arderea vaselor în cuptor, cu alb pe învelişul roşu aşternut pe întregul vas - uneori linii groase, alteori benzi late - predominând motivele liniar-geometrice şi benzile spiralice. Destul de des benzile albe sunt mărginite cu linii incizate. Pictura roşie înainte de ardere este rară; în schimb se mai foloseşte roşul crud, dat după ardere, pentru acoperirea unor suprafeţe între ornamente - deci nu pentru motive decorative.

Faptul că în aşezările din nord-estul Munteniei şi din sud-estul extrem al Moldovei, ceramica pictată cu alb apare şi în aşezări ce pot fi încadrate, în linii generale, în faza Ala culturii Gumelniţa, alături de alte elemente de apropiere, duce la concluzia probabilă că ceramica specifică etapei Cucuteni A1 nu s-a născut pe întreaga arie de răspândire a precucutenianului, ci exclusiv în regiunea cotului Carpaţilor, pe teritoriul de atingere dintre zonele de răspândire ale culturilor Gumelniţa şi Cucuteni. Deocamdată se poate admite că această apariţie stă într-o anumită legătură şi cu procesul de transformare a culturii Boian în cultura Gumelniţa, proces de evoluţie culturală care ar putea fi legat şi de unele noi deplasări de triburi în cadrul aceloraşi mari grupe de populaţie.

Pe de altă parte, dacă va rămâne definitiv câştigat faptul că ceramica pictată transilvăneană de tip Petreşti este o continuare, prin cultura Turdaş, a ceramicii pictate din cultura Criş-Starcevo, atunci este destul de probabil că tehnica superioară a picturii înainte de ardere a fost adoptată în aceste momente de prefacere internă, care au dus la naşterea fazei protocucuteniene, tocmai sub influenţa ceramicii pictate de tip Petreşti. În acest fel n-ar mai fi vorba de o tehnică inventată la faţa locului, ci de una legată organic de marele complex al culturilor cu ceramică pictată din Grecia Continentală şi din Asia Anterioară.

În faza Cucuteni A2 se mai menţine ceramica bicromă, dar se găseşte mult mai multă ceramică pictată în trei culori. Progresul în tehnica pregătirii pastei merge mână în mână cu introducerea tricromiei. aşa încât în marea majoritate a cazurilor ceramica tricromă este mult mai fină şi mai îngrijit lucrată decât acea bicromă. Ceramica tricromă (alb, roşu, negru) se caracterizează prin motive mai ales spiralice, pictate sau rezervate în benzi mai late sau mai înguste, albe pe fond roşu sau roşii pe fond alb şi mărginite cu o linie de culoare neagră-ciocolatie. Pe lângă aceasta se mai găseşte şi ceramica cu ornamente incizate, uneori motivele fiind benzi de mai multe linii paralele adâncite ca nişte şănţuleţe, în timp ce unele porţiuni ale pereţilor vaselor sunt acoperite cu roşu crud, după tradiţia precucuteniană. A treia categorie, mai puţin fină, aşa-numita ceramică de bucătărie, este tot de tradiţie mai veche.

În sfârşit, în etapa Cucuteni A3 dispare cu totul ornamentarea bicromă, menţinându-se alături de ceramica în trei culori şi aceea cu ornamente incizate (dar numai benzi mărginite cu câte două linii incizate, nu şi benzi din mai multe linii paralele),precum şi specia de bucătărie. În unele aşezări de la sfârşitul acestei etape, nu se mai găseşte de altfel aproape deloc ceramică cu ornamente incizate (de exemplu la Fedeleşeni), vestind astfel zorile fazei de tranziţie Cucuteni A-B. Decorul ceramicii din faza A, atât al speciei pictate, cât şi al aceleia incizate, are ca motiv esenţial banda spiralică cu ambele capete răsucite, alcătuind aşa-numita spirală în formă de S, dar nu lipseşte nici meandrul. Între ornament şi forma vasului nu este mai niciodată vreo legătură; de aceea spiralele se înlănţuiesc şi aleargă desfăşurându-se pe întreaga suprafaţă exterioară (şi uneori şi pe aceea interioară) a vasului, aşa încât pe bună dreptate acest stil a fost caracterizat ca dominat de groaza spaţiului gol (horror vacui).

Gama formelor ceramice ale acestei faze este destul de mare: paharul cu partea superioară cilindrică şi cu partea dinspre fund tronconică (în formă de trunchi de con), vasul piriform (în formă de pară), strachina cu corpul tronconic şi farfuria cu picior înalt (fructiera) sunt moştenite din cultura Precucuteni. Dimpotrivă, suportul înalt, găurit în interior ca un burlan, ca şi polonicul cu coadă lungă, sunt creaţii mai recente - primul apărând din etapa Cucuteni A1 (protocucutenian), iar celălalt abia în faza Cucuteni A2. O altă formă considerată de obicei de esenţă precucuteniană (la drept vorbind pretripoliană) este aşa-zisul vas-binoclu, dar la noi în ţară nu se întâlneşte înainte de etapa Cucuteni A2. Vasele antropomorfe şi zoomorfe stau în strânsă legătură cu plastica.

Faza Cucuteni A-B, în cuprinsul căreia ceramica pictată a fost împărţită într-o serie de stiluri (de la α la δ) şi de grupe şi subgrupe, se caracterizează prin rolul tot mai important al culorii negre şi printr-o treptată schimbare a rolului jucat de culoarea albă, precum şi prin definitiva dispariţie a ceramicii incizate şi a aceleia acoperite cu culoare crudă, aşternută după ardere. În schimb se menţine, cum e şi firesc, o ceramică comună, mai puţin îngrijit lucrată, şi apare pentru prima dată o specie cu totul străină de mediul cucutenian, numită ceramică de stil C, preparată dintr-o pastă conţinând mult nisip şi sfărâmături de scoici şi decorată cu şnurul şi cu unele striuri neregulate, executate probabil fie cu un instrument cu dinţi alăturaţi ca un fel de pieptene, fie tot cu şnurul.

În ceramica pictată a fazei Cucuteni A-B se poate vorbi despre o încercare de orânduire tectonică a decorului, fiecare dintre părţile constitutive ale vasului (gât, umăr bombat, partea centrală şi uneori chiar zona din jurul fundului) reprezentând o zonă de despărţire organică a ornamentului. Pe de altă parte, banda decorativă este de multe ori foarte lată şi de cele mai multe ori compusă dintr-o serie de linii paralele, ultimul procedeu fiind cunoscut de altfel încă de la sfârşitul protocucutenianului şi începutul etapei Cucuteni A2.

Spirala şi derivatele ei îşi menţin preponderenţa, dar meandrul devine şi el un motiv foarte frecvent. Pentru prima dată apar acum reprezentări pictate antropomorfe, cele în relief fiind cunoscute din faza precedentă şi stând în legătură organică, prin cultura Precucuteni, cu manifestările similare ale culturii Criş. Formele evoluează şi ele: paharul devine mai înalt şi totodată uşor bombat la partea inferioară, vasele piriforme sunt mai puţin înalte, luând aspectul unei sfere turtite cu gât cilindric destul de înalt, străchinile îşi schimbă înfăţişarea, fiind mult mai scunde şi cu buza înaltă şi aproape verticală; se continuă fructierele şi vasele binoclu, apar unele cratere înalte şi în special capacul tipic în formă de „coif suedez”.

În sfârşit, în faza Cucuteni B, care poate fi considerată faza finală a dezvoltării organice a acestui mare complex cultural, ceramica pictată se caracterizează printr-o serie de grupe stilistice în care culoarea de pictat este în general negrul sau roşul pe fondul brun-gălbui, albul intervenind destul de rar şi având în orice caz un rol cu totul secundar. Excepţie fac unele aşezări din nord-estul Munteniei (de exemplu Monteoru), unde pictura albă pe fond negru este caracteristică. Ceramica de stil C este mai frecventă decât în faza precedentă, dar nu joacă niciodată un rol precumpănitor. În această fază, decorul pictat este nu numai tectonic, dar şi mai spaţiat.

Motivele spiralice se descompun, meandrul dispare aproape cu totul, decorul în sine fiind precumpănitor liniar şi negru, deşi nu lipsesc nici benzile formate din mai multe linii paralele. La noi în ţară nu s-au găsit încă reprezentări pictate antropomorfe pe vasele acestei faze, dar ele se întâlnesc în Rusia. În schimb reprezentările pictate zoomorfe, stilizate, sunt comune întregii arii de răspândire a ceramicii pictate cucuteniene în această fază. Evoluţia formelor continuă; paharul tipic ia o înfăţişare pregnant bitronconică, vasele piriforme devin adevărate amfore mari şi pântecoase, binoclurile şi chiar suporturile nu lipsesc, dar fructierele nu se întâlnesc mai deloc, iar capacele-coifuri suedeze îşi lărgesc orizontal marginile.

Un capitol important al culturii materiale a triburilor cucuteniene îl constituie plastica în lut - reprezentări antropomorfe şi zoomorfe în directă legătură cu credinţele religioase şi cu practicile magice. Deşi formele şi decorul statuetelor antropomorfe evoluează sau se schimbă de la o fază la alta, se poate vorbi de caracteristici generale, aproape toate fiind de altfel foarte stilizate. Covârşitoarea majoritate a statuetelor antropomorfe sunt feminine, stând în legătură cu cultul fecundităţii. Un tip special, cunoscut până acum exclusiv în faza Cucuteni A, este acela al figurinelor plate, reproducând aşa-numitul tip cicladic-troian „en violon” (în formă de vioară); s-au găsit şi astfel de idoli din aramă.

Marea majoritate a figurilor zoomorfe reprezintă animale cornute şi pot fi puse şi în legătură cu cultul taurului, respectiv al puterii virile, de esenţă mediteraneană-orientală. Tot în legătură cu cultul, trebuie amintit şi „altarul” de lut ars descoperit într-o locuinţă de la Truşeşti, având forma a două mari siluete umane stilizate şi alăturate, cu capetele modelate ca două boluri (desigur pentru ars mirodenii) şi cu braţele întinse lateral; aceeaşi semnificaţie magico-simbolică o au şi diferitele miniaturi de lut ars, reprezentând topoare - căci securea a fost de obicei simbolul puterii. Dorinţa de împodobire i-a făcut pe locuitorii aşezărilor cucuteniene să-şi facă podoabe de lut ars, din scoici, os şi chiar din aramă, în general mici pandantive, dar alteori şi brăţări sau discuri decorate. La Ariuşd şi Traian s-au găsit şi mici podoabe de aur.

Armele triburilor cucuteniene nu par să fi fost nici numeroase, nici variate. Desigur, orice topor de piatră, orice lamă-cuţit de silex şi orice sulă mare de os sau aramă puteau fi folosite la nevoie drept arme; printre armele specifice, vin în primul rând vârfurile de săgeţi de silex, de formă triunghiulară, uneori cu baza scobită. Alături de acestea însă, la Cucuteni şi în alte aşezări târzii, s-au descoperit pumnale şi topoare de aramă.

Şi cultura Cucuteni (inclusiv faza protocucuteniană) este creaţia unor triburi ale căror îndeletniciri principale erau cultivarea primitivă a plantelor şi creşterea vitelor, după cum dovedesc seminţele calcinate de grâne (mai ales Triticum monococcum = grâul primitiv) şi oasele de animale domestice din toate aşezările. Ţinând seama de înaltul grad de dezvoltare al culturii Cucuteni, de densitatea aşezărilor şi implicit şi a populaţiei, se pune întrebarea dacă triburile cucuteniene nu foloseau un plug primitiv de lemn, aşa încât, prin mărirea productivităţii muncii recoltele sporite să asigure hrana unei populaţii mai numeroase şi mai evoluate.

În ceea ce priveşte importanţa pe care o căpătase creşterea animalelor în sânul comunităţilor cucuteniene, marea cantitate de oase de animale descoperite încă din unele aşezări precucuteniene, ca şi vârsta înaintată (până la 14 ani) a unora dintre animalele de la Hăbăşeşti ale căror oase au fost examinate de specialişti, arată că această ramură a activităţii avea un rol foarte însemnat în economia unora din comunităţi. Alături de cornutele mari, în mai toate aşezările se găsesc oase de cornute mici (oi, capre) şi de porci. Oase de cal s-au găsit numai în unele aşezări, reprezentând de altfel un procent extrem de mic (sub 1/1.000) şi aparţinând foarte probabil unor cai sălbatici, aşa încât se poate spune că triburile cucuteniene nu cunoşteau calul domestic.

Importanţa creşterii animalelor în economia triburilor cucuteniene implică şi un rol tot mai precumpănitor al bărbatului în economie. Pe de altă parte, studiul oaselor de animale recoltate în 1957 şi 1958 în aşezarea de la Traian a dovedit că peste 50% din cele câteva mii de fragmente osoase proveneau de la animale sălbatice, şi de aceea trebuie să admitem că în anumite regiuni, şi în anumite perioade, vânatul avea încă o importanţă destul de mare pentru procurarea hranei, a pieilor şi chiar a unor materiale (coarne, mai ales de cerb) necesare lucrării uneltelor.

Unitatea culturii Cucuteni pe un teritoriu atât de întins înseamnă neapărat, în afară de o anumită înrudire a triburilor - înrudire al cărei grad nu poate fi încă precizat - şi o permanentă legătură între ele. Aducerea silexului necesar pentru lucrarea uneltelor de la sute de kilometri, prezenţa uneltelor şi a podoabelor de aramă - cele mai multe desigur aduse gata lucrate - ca şi a puţinelor piese de aur, implică toate relaţii nu numai cu triburile înrudite, dar şi cu acelea situate destul de departe de zona de răspândire a triburilor cucuteniene - căci nici arama, nici aurul nu se găsesc în această zonă, ci mai spre vest.

Chiar şi cuţitele încovoiate de silex (seceri), lucrate în tehnica retuşelor pe ambele feţe, specifică culturii Bugului nordic, indică aceleaşi active relaţii intertribale la mari distanţe. În domeniul suprastructurii, prezenţa tipului de figurine troiano-cicladice „en violon” dovedeşte nu numai aceleaşi credinţe şi superstiţii ca în întreaga lume est-mediteraneană şi vest-asiatică, dar şi împrumutarea directă a unor forme foarte speciale de reprezentare a imaginilor cultului.

Unele dintre ultimele descoperiri deschid largi perspective pentru reconstituirea practicilor legate de credinţele şi superstiţiile acestor triburi. Nu este încă deplin lămurită problema ritului funerar al triburilor cucuteniene, deşi în ultimul timp majoritatea cercetătorilor sunt de acord că morţii erau înhumaţi. În sprijinul acestei concluzii vin şi descoperirile făcute începând din 1952 în aşezarea de la Tirana, unde s-au găsit câteva înmormântări de caracter magic, în gropi fiind depuse în unele cazuri numai unele părţi ale corpului, împreună cu nenumărate vase, în majoritate sparte ritual. Faptul că într-una dintre aceste gropi se afla un craniu de bătrân şi oase de copil şi în celelalte gropi pare să fi fost indivizi anormali fiziceşte, a dus la presupunerea îndreptăţită că este vorba de unele jertfe umane, făcute cu prilejul unor ceremonii pentru fertilitatea solului şi a vitelor.

O altă practică de caracter magic se săvârşea cu siguranţă înainte de construirea fiecărei locuinţe, deoarece aproape sub toate locuinţele descoperite în aşezarea de la Traian şi sub unele dintre acelea de la Truşeşti şi Corlăteni, s-a găsit câte un vas în formă de pahar îngropat adânc în lutul galben şi uneori având alături chiar unele oase de animal. Descoperirile menţionate de la Traian au îngăduit să se obţină şi primele indicaţii cu privire la tipul antropologic al oamenilor din faza A-B a culturii Cucuteni. Se constată astfel că deşi tipul mediteranoid este predominant, populaţia era totuşi deja amestecată, deoarece s-a identificat şi elementul brahicefal armenoid, ceea ce ar putea constitui eventual un indiciu în sensul unor legături cu lumea anatoliană.

Întreaga dezvoltare a complexului Cucuteni, din faza protocucuteniană până la sfârşitul fazei Cucuteni B, este o dezvoltare organică, diferitele prefaceri din unele domenii datorându-se în primul rând evoluţiei şi progresului firesc al aceloraşi comunităţi şi triburi. Trecerea de la o fază la alta se explică mai ales prin transformări datorite perfecţionării uneltelor şi deci sporirii productivităţii muncii şi într-o oarecare măsură legăturilor cu triburile culturilor vecine, fără transformări radicale pricinuite de eventuale mari deplasări de triburi.

Desigur, aceasta nu exclude pătrunderea unor elemente noi, care s-au contopit treptat în sânul triburilor cucuteniene, dar această pătrundere nu s-a făcut în masă decât spre sfârşitul fazei Cucuteni B, când triburile culturii mormintelor cu ocru au provocat schimbări radicale, punând capăt evoluţiei organice a culturii Cucuteni şi dând naştere unor noi forme de cultură în care noul se îmbină într-o oarecare măsură cu vechiul. În ceea ce priveşte precizarea mai îndeaproape a datelor absolute înăuntrul cărora s-a dezvoltat cultura Cucuteni, nu s-a ajuns încă la un consens general.

Check Also

Cultura ceramicii pictate de tip Petreşti

Încă demult se cunoşteau în Transilvania centrală şi vestică resturi de ceramică pictată, fină, executată …

Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …