Cultele tradiţionale în Dobrogea romană

Alături de clădirile publice de caracter laic, n-au lipsit în Dobrogea romana edificiile de cult, înălţate mai ales în centrele urbane şi datând îndeosebi din secolele II-III d.Hr. La Tomis şi Histria fragmentele arhitectonice sunt foarte numeroase şi de o remarcabilă calitate. Dar presupuneri asemănătoare suntem îndreptăţiţi să facem şi despre Callatis şi Troesmis, sau chiar despre centre de mai mică importanţă ca Noviodunum, unde documente epigrafice explicite menţionează existenţa, unor temple închinate când zeilor din panteonul tradiţional, când unor divinităţi orientale ca Iuppiter Maximus Dolichenus ori Mithras.

Vremea de care ne ocupăm se caracterizează într-adevăr prin părăsirea în largă măsură a cultelor tradiţionale - reflex, pe plan religios, al crizei vieţii de cetate şi, într-un înţeles mai larg, al descompunerii relaţiilor sclavagiste - ca şi prin răspândirea în mase a unor noi forme de credinţă, expresie a condiţiilor istorice schimbate. În lumea unificată de cucerirea romană, cultele locale, legate de un cerc restrâns de credincioşi, fac loc cultelor universaliste, adresându-se întregii populaţii a imperiului.

Spre deosebire de cultele tradiţionale, aproape fără excepţie reduse la rituri lipsite de conţinut emoţional, cultele noi promiteau credincioşilor perspectivele unei fericiri după moarte. Asemenea religii „de mântuire”, cum li s-a spus, venite mai ales din sud şi răsărit - din Egipt şi Siria, din Asia Mică şi Iran - se propovăduiau în cercuri închise, în asociaţii de credincioşi puse sub oblăduirea unui cap spiritual ajutat de o întreagă ierarhie de demnitari religioşi.

În detalii, modul de organizare al acestora a putut varia; considerate în ansamblu, în toate se remarcă opoziţia între masa simplilor iniţiaţi şi conducătorii lor sufleteşti, deţinători ai unor învăţături deprinse uneori prin ucenicie în alte asemenea comunităţi, alteori moştenite de la părinţi, închinaţi şi ei serviciului aceloraşi divinităţi. Ar fi, să ne amăgim, totuşi, dacă am presupune că marea atracţie exercitată de religiile orientale ar fi împins cu totul în uitare pe zeii panteonului tradiţional - fie ei greci, fie italici. Câtă vreme imperiul sclavagist roman era puternic - şi, cel puţin până în secolul III, acesta avea să reziste cu succes răscoalelor populaţiilor supuse şi atacurilor dinafară - religia oficială, controlată şi susţinută de stat, îşi adaugă ajutorul la susţinerea instituţiilor tradiţionale.

După cum la Roma cezarul însuşi e capul vieţii religioase, în calitatea-i de pontifex maximus (titlu ce nu lipseşte din titulatura nici unui împărat, până târziu după triumful creştinismului), tot aşa, în provincii, o tagmă ierarhizată de preoţi provinciali şi municipali contribuie la perpetuarea cultelor dintotdeauna recunoscute şi la celebrarea cu regularitate a cultului cârmuitorilor morţi ori în viaţă. Rostul acesta îl îndeplinesc în Moesia, pe de o parte, „sacerdotele provinciei” (sacerdos provinciae), cu reşedinţa la Troesmis (ajutat de flamini şi de auguri), pe de alta, „archiereul” comunităţii pontice cu sediul la Tomis, despre care s-a vorbit altădată.

Pe măsura popularii Dobrogei cu colonişti şi veterani din corpurile de trupă cantonate de-a lungul Dunării, mărturiile acestei religii oficiale se înmulţesc. Dedicaţii şi altare închinate lui Iuppiter Prea-Bun şi Prea-Mare (Iuppiter Optimus Maximus), soţiei acestuia Junona (Iuno Regina), precum şi altor zeităţi de origine italică, cum ar fi Silvanus ori Mars, au fost descoperite în mare număr, provenind din oraşe şi din sate. În unele cazuri, la omagiul adus unei divinităţi din panteonul tradiţional se adaugă o notă specială, decurgând din legătura cu zeul considerat ca patron ori protector al îndeletnicirii practicate de credincios. Silvanus, abia amintit, e adorat la Ulmetum în ipostaza de „Semănător” (Sator); Hercules, într-o carieră de lângă Cernavodă, ca „domn al pietrăriilor” (Saxanus).

Fenomenul nu lipseşte nici în teritoriul Histriei, unde altarul închinat lui Zeus de unul din triburile cetăţii, către începutul secolului al III-lea, capătă o semnificaţie mai puţin banală prin aceea că i se adresează în calitate de zeu al ploii binefăcătoare. Din partea unei populaţii de agricultori, cum era aceea a Histriei la data amintită, omagiul apare tot atât de firesc ca atitudinea callatienilor (şi ei agricultori, ba chiar de mai multă vreme), care, în primul veac al erei noastre numărau printre hramurile importante ale oraşului sărbătoarea numită Diombria, în cinstea aceleiaşi divinităţi dătătoare de belşug.

Alte culte se perpetuau în virtutea prestigiului social de care continuau a fi înconjurate anume divinităţi, chiar când condiţiile istorice care le asiguraseră favoarea diferitelor pături ale populaţiei se schimbaseră în cea mai mare parte. E sigur, bunăoară, că dăinuirea în Histria a cultului lui Apollo până târziu în epoca romană se explică prin aceea că zeul din Didyma, adus în cetate de pe malul lacului Sinoe de primii colonişti, continua să treacă drept protector al familiilor „întemeietorilor”, multă vreme după ce aristocraţia locală îşi schimbase caracterul şi conţinutul. Motive de aceeaşi natură au contribuit la perpetuarea în Histria şi a altor culte străvechi, cum ar fi acel al lui Poseidon Heliconios, ori la ataşamentul arătat de callatieni lui Heracles, strămoşul mitic al dorienilor, al cărui chip împodobeşte monedele oraşului din cele mai vechi timpuri până în vremea imperială.

Check Also

Dobrogea în timpul stăpânirii romane

Prin poziţia sa geografică şi strategică, Dobrogea romană constituie un adevărat bastion, a cărui importanţă …

Distribuţia proprietăţii în Dobrogea romană

Aşa cum s-a amintit mai sus, în satele din Dobrogea romană au apărut un mare …

Noi oraşe romane în Dobrogea

Urmele arheologice şi epigrafice descoperite în cele mai multe dintre aceste localităţi dovedesc ca, pe …

Dobrogea în perioada prăbuşirii stăpânirii romano-bizantine (602-679)

Evenimentele din anul 602 însemnau pierderea provinciilor nordice ale imperiului, care au fost luate în …

Dobrogea în timpul stăpânirii bizantine

În veacurile XI-XIII, teritoriul României dintre Dunăre şi Marea Neagră s-a aflat sub stăpânire bizantină. …