Cultele orientale în Dobrogea romană şi semnificaţia socială a religiilor de „mântuire”

Numeroase, de altă parte, sunt şi documentele ce ne permit să urmărim pătrunderea până în cele mai depărtate locuri din Dobrogea a unor culte egiptene, siriene ori microasiatice, fără a mai vorbi de cultul de origine iraniană al lui Mithras. În cele mai multe cazuri, răspândirea credinţelor exotice pare să se fi. făcut prin călători din ţara depărtată, veniţi să se stabilească pe meleagurile noastre pentru treburi neguţătoreşti. Astfel, alexandrinii locuind în Tomis, constituiau în secolul al II-lea o asociaţie dispunând de un sediu propriu, sub invocaţia lui Sarapis.

Caracterul religios al asociaţiei apare lămurit, dacă nu uităm mărturiile despre existenţa în acelaşi oraş, către aceeaşi vreme, a unor credincioşi ai zeiţei Isis, ori a numeroşilor negustori de origine asiatică, dăruiţi cu cetăţenia romană, a căror confraternitate, condusă de o mater Romanorum stătea deopotrivă sub ocrotirea „Marii maici ai Zeilor” (Cybele) şi a zeului-călăreţ trac Ero et Domnus.

Colegii de închinători ai Cibelei se întâlnesc de altminteri pretutindeni în Dobrogea romană. Va fi de ajuns să amintim în această privinţă importanta inscripţie descoperită la Histria în ultimii ani, din care se înţelege că spre mijlocul secolului al II-lea, coborâtoarea unei bogate şi influente familii din acest oraş, o oarecare Aba, fiica lui Hecataios, avea calitatea de preoteasă pe viaţă într-o comunitate pe care o susţinea cu darurile ei.

În legătură cu o altă divinitate microasiatică adorată în Dobrogea, Men, nu dispunem până acum decât de mărturia unui impozant sarcofag descoperit la Tomis, împodobit cu simboluri care dezvăluie în defunctul care-l folosea un iniţiat al zeului frigian. În schimb, despre zeul de origine siriană Iuppiter Optimus Maximus Dolichenus, avem dovezi că era adorat nu numai în oraşele de pe litoral, dar şi în restul Sciţiei Mici, în teritoriile tomitan şi histrian, mai departe spre Noviodunum, ori în direcţia opusă până în vecinătatea oraşului Tropaeum.

Tot atât de răspândit, dacă nu mai mult, era cultul zeului Mithras, divinitate solară adorată îndeosebi de ostaşi şi pătrunsă prin mijlocirea corpurilor de trupă până în cele mai depărtate provincii ale imperiului. În Dobrogea religia zeului „nebiruit” e atestată prin inscripţii şi reliefuri care trădează existenţa în diferite localităţi fie a unor credincioşi izolaţi, fie a unor comunităţi, dispunând de temple zidite în chip de hrube şi, din această pricină, numite „peşteri”.

Urme ale cultului iranian s-au găsit în cel puţin zece locuri diferite, între Dunăre şi mare. Comunităţi mai numeroase par să fi existat însă la Troesmis, reşedinţa unei numeroase garnizoane; la Mircea Vodă, în teritoriul aceluiaşi municipiu; în sfârşit, la Tomis şi la Histria, unde confraternitatea mithriacă numără printre membrii ei pe unii din locuitorii cu vază ai oraşului.

Răspândirea religiilor „de mântuire” în Dobrogea secolelor I-III constituie urmarea nemijlocită a schimbărilor intervenite în întreaga lume veche către începutul erei noastre. Aci, ca şi în restul statului roman, „eliberarea spirituală”, refugiul în fantasticul religios nu pot fi despărţite de starea de nemulţumire încercată de toate clasele societăţii antice, şi în primul rând de marile mase ale sclavilor şi muncitorilor liberi, în faţa puterii covârşitoare, a imensei forţe de opresiune care era Imperiul, înaintea căruia orice încercare de împotrivire se dovedea fără nădejde.

Împiedicată să se realizeze pe plan istoric, setea de mai bine a unei lumi frământate de presimţirea transformărilor iminente îşi căuta împlinire pe planul închipuirii, găsind mângâiere în cultele răsăritene, mai darnice în făgăduinţe cu privire la fericirea hărăzită credincioşilor în existenţa de peste veac. Cum a subliniat Lenin, „religia este una din formele asupririi spirituale care apasă pretutindeni asupra maselor populare, strivite de munca prestată veşnic pentru alţii, de nevoi şi singurătate. Neputinţa claselor exploatate în lupta împotriva exploatatorilor dă naştere credinţei într-o viaţă mai bună dincolo de mormânt, tot aşa de inevitabil, cum neputinţa sălbatecului în lupta cu natura dă naştere credinţii în rai, în minuni etc.”

O învăţătură despre lumea de dincolo, un ansamblu de rituri menite să câştige iniţiaţilor nemurirea promisă, sunt trăsături proprii fiecărei religii „de mântuire”, indiferent de unde ar veni şi indiferent cum se intitulează. Aşa se explică înrâurirea exercitată de ele asupra maselor, a căror viaţă religioasă - cu excepţia sacrificiilor menite să sporească holdele ori să abată nenorocirile - se concentrează, toată, asupra soartei sufletului după moarte. Riturile funebre şi, într-un sens larg, ceremoniile legate de cultul morţilor capătă acum o însemnătate mai mare decât oricând, în ciuda expresiilor de resemnare înaintea inevitabilului şi chiar a accentelor de scepticism, care nu lipsesc în inscripţiile săpate pe pietrele de mormânt.

Semnificativ între toate e, din acest punct de vedere, epitaful din Torni în care defunctul dă glas unei adevărate profesiuni de credinţă materialiste: „Celor morţi nu mai li-e dor de nimic, ei nu mai au iubire, ci cel mort zace ca o piatră înţepenită în mijlocul câmpului... Căci din apă şi pământ şi aer eram mai înainte alcătuit, dar, murind, zac, dând toate tuturora... Iar mai mult ce e?... Din ce s-a născut, în aceeaşi s-a şi desfăcut trupul nostru slăbit de vârstă”.

Oricât de puternică ar fi însă influenţa filozofiei lui Epicur asupra păturilor cultivate ale societăţii timpului, asemenea mărturisiri sunt rare, în faţa numărului imens al celor ce-şi proclamă nădejdea unei supravieţuiri lipsite de amărăciunile acestei lumi. Credinţa într-o nemurire concepută naiv ca o prelungire a vieţii pământeşti, sau într-o înviere pe urma căreia defuncţii şi-ar redobândi înfăţişarea dintotdeauna, explică părăsirea - începând din secolul al II-lea d.Hr. - a deprinderii de a incinera cadavrele şi trecerea la ritul înhumării, răspândit sub influenţa cultelor orientale şi generalizat odată cu triumful creştinismului.

Aceeaşi speranţă şi aceeaşi aşteptare îşi fac drum în simbolurile ce împodobesc monumentele funerare descoperite pe întinsul Sciţiei Mici, fie că e vorba de opere de un oarecare nivel artistic, fie de lespezi simple, ieşite din atelierele unor meşteri de ţară. Mai curând decât pe Zeul-cavaler trac (a cărui răspândire continuă de altminteri să fie mare), călăreţul cu hlamida în vânt săpat pe mormintele multor locuitori ai satelor şi ai oraşelor înfăţişează imaginea transfigurată a mortului ridicat la condiţia divină.

Curpenii de viţă încărcaţi de roadă, care-şi împletesc volutele împrejurul celor mai modeste pietre, simbolizează biruinţa împotriva morţii. În sfârşit, în nelipsita scenă a ospăţului funebru, chipurile răposaţilor în atitudini familiare, înconjuraţi de ai lor şi slujiţi ca în timpul vieţii de sclavii de care parcă nu s-ar fi despărţit, exprimă nădejdea regăsirii într-o lume lipsită de griji.

Până atunci, luarea aminte purtată mormântului şi praznicele la zile anumite, în chiar vecinătatea lăcaşurilor de veci, ofereau prilejuri de pomenire a morţilor şi răgazuri de înviorare supravieţuitorilor. De aceea „sărbătoarea trandafirilor” - Rosalia - celebrată la începutul verii, în preajma mormintelor, pe întreg pământul Dobrogei, s-a bucurat în primele veacuri ale erei noastre de o imensă popularitate.

Check Also

Sclavi, liberţi şi oameni liberi în producţia meşteşugărească în Dobrogea romană. „Collegiile”

În producţia meşteşugărească din Dobrogea romană exploatarea mâinii de lucru a sclavilor avea o veche …

Stăpânirea romano-bizantină în Dobrogea (secolele IV-VII d.Hr.)

Pierderea Daciei a fost o lovitură grea pentru imperiul roman. Populaţia daco-romană ce nu se …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …

Întemeierea coloniilor greceşti din Dobrogea

Cu privire la întemeierea primelor trei colonii greceşti din Dobrogea – într-o epocă mai târzie …

Monumentele arhitectonice din oraşele greco-romane din Dobrogea

Ruinele monumentale descoperite în oraşele pontice dovedesc, pe de altă parte, că şi în aceste …