Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost şeful gărzii de arnăuţi din Bucureşti, colonelul Sava Fochianos, atât în calitatea sa de căpetenie eteristă, cât şi în aceea de vechi slujbaş al regimului fanariot, iar în momentul acela, de slujitor al principelui Scarlat Callimachi. Sava păzea oraşul şi nu voia să-l încredinţeze decât fie lui Alexandru Ipsilanti, fie domnitorului numit de Poartă, Scarlat Callimachi, el însuşi partizan ascuns al Eterei. La 16 martie, caimacamii lui Callimachi - Constantin Negri şi Ştefan Vogoride -, văzându-şi autoritatea ameninţată de răsculaţii ce se apropiau de Bucureşti, s-au retras la Giurgiu, însoţiţi de o escortă dată de Sava.

Pentru primirea pe care acesta din urmă i-a făcut-o lui Tudor, la 21 martie, cităm dintr-o notă informativă trimisă din Bucureşti autorităţilor militare ruse din Basarabia (datată 22 martie şi alcătuită probabil de I. Iacovenco): Vladimirescu, „la data de 21 a anunţat că doreşte să intre în mitropolie, situată în oraş, ca să se poată aduna acolo şi boierii şi toate celelalte stări pentru consfătuiri, spre a pune la cale soarta poporului. Bimbaşa Sava, comandantul arnăuţilor din Bucureşti, şi-a manifestat împotrivirea la această dorinţă şi ridicând podurile de pe multe străzi a căutat să nu lase pe Vladimirescu să intre în oraş.

Acesta însă, lăsând în faţa străzilor principale numai câteva detaşamente înarmate ale adunării norodului, a poruncit celorlalte să intre în oraş prin străzile mici. Bimbaşa Sava, văzând această dispoziţie, s-a dus cu arnăuţii săi la mitropolie şi s-a închis în ea, împreună cu mitropolitul însuşi. Între timp, toate prăvăliile şi casele din oraş s-au închis şi ele.

Poporul înarmat, împreună cu Tudor Vladimirescu, s-a grăbit spre mitropolie, în speranţa că aceasta li se va deschide în cele din urmă. Arnăuţii însă au hotărât să se împotrivească cu hotărâre şi Vladimirescu, convingându-se de aceasta, a ocupat, pentru locuinţa sa proprie, casa văduvei Zoiţa Brâncoveanu, situată chiar în faţa mitropoliei, iar oamenii săi înarmaţi s-au aşezat prin diferite case şi locuri din jurul mitropoliei, căutând să nu lase să treacă în ea nici un fel de provizii.

Această neînţelegere între arnăuţi şi Tudor Vladimirescu”... stă în legătură cu faptul că, deocamdată, Vladimirescu „doreşte să reziste” lui Ipsilanti, „anunţând că el nu merge contra sultanului, suveranul său legal, ci se plânge de abuzurile interne ale cârmuirii din Ţara Românească”... Autorul scrisorii crede că Tudor, fiind şi el primejduit de turci, va trebui totuşi să se împace cu Alexandru Ipsilanti.

Transcriem şi relatarea lui Naum Râmniceanu, care adaugă unele amănunte în legătură cu atitudinea boierilor: „La această îndrăzneaţă vestire a lui Teodor [că va intra în Bucureşti şi va ocupa mitropolia, la nevoie „cu sabia în mină”], aţâţându-se paznicii oraşului şi socotind-o drept afront şi ocară către dânşii, au stricat căpătâiele podurilor de la uliţele cele mari, au întărit numitele mănăstiri şi punându-se la rând pe dinăuntru(l) căpătâielor podurilor, adăsta(u) cu armele în mână să se bată cu Teodor, strigând cu pristav ca să se închiză tot târgul şi fieşcarele orăşan să-şi păzească casa sa cu armele în mâni. Iar boierii, văzând că dintr-această vrăjmăşească prigonire va să nască răul cel de apoi cu vărsare de sânge şi cu arderea a tot oraşului, au alergat şi prin sfătuiri, rugăciuni şi chezăşuiri au înduplecat pe paznici să se astâmpere...”.

Noua conducere a ţării s-a organizat oficial la 23 martie. Cu o zi mai înainte, la cererea lui Tudor, boierii au ţinut o consfătuire, în vederea primirii în guvern a căpeteniei ţărănimii. Vistierul Alexandru Filipescu a fost trimis de Tudor la preşedintele divanului, mitropolitul Dionisie Lupu, ca să-l cheme la sfat. Acesta era gata să vină, dar a fost oprit din ordinul lui Sava, ce ţinea ocupată mitropolia.

Şeful poliţiei a comunicat emisarului lui Tudor, prin garda de la poartă, că „nu va da nici mitropolia, nici pe mitropolit, decât în mâinile lui Ipsilanti”. Vechiul slujbaş fanariot Sava Fochianos, omul de încredere al lui Scarlat Callimachi şi al lui Alexandru Ipsilanti, se opunea deci instalării autorităţii lui Tudor şi încerca să împiedice alcătuirea guvernului de solidaritate naţională.

În aceeaşi zi, 22 martie, un grup de 40 de călăreţi de-ai lui Ipsilanti a luat în stăpânire mănăstirea Antim. Tot atunci, comandanţii eterişti Iordache, aga Ghencea şi delibaşa Mihali, cu vreo 80 de călăreţi, venind de la Ploieşti, au tras direct la mitropolie, la garnizoana lui Sava. Curând după aceea a fost arborat acolo steagul Eteriei. „Astfel - după cum comentează Nicolae Iorga - se vestea tuturora, că eteriştii greci înţeleg să aibă [ei] stăpânirea asupra oraşului, iar nu Tudor”. Raportând faptele de mai sus, Udrizki a rămas derutat de constatarea că trupele lui Vladimirescu n-au manifestat nici un fel de împotrivire la aceste manevre eteriste.

În şedinţa divanului din 23 martie, boierii i-au înmânat lui Tudor „cartea de adeverire” (semnată însă nu numai de divaniţi, ci de 57 boieri de toate stările rămaşi în Bucureşti), declarând că „pornirea” slugerului este „folositoare şi izbăvitoare, şi norodului spre uşurinţă” („de trebuinţă obştei norodului”). Prin acest document, divanul primea la conducerea ţării pe căpetenia Adunării norodului: „Ne jurăm din parte-ne, sub aceste iscălituri... că niciodată nu vom cugeta împotriva vieţii şi a cinstei d-lui şi ne vom uni întru toate bunele cugetări câte se vor chibzui între dumnealui şi toţi cei uniţi cu dumnealui printr-aceste iscălituri...”.

În răspunsul său, Tudor a acuzat domnia fanariotă, şi a promis că va îndupleca norodul să dea ascultare stăpânirii (noii stăpâniri, din care fanarioţii aveau să lipsească!), „când însă şi această stăpânire va avea îngrijire pentru dânsul, a-l feri de orice jaf şi nedreptate”. Şeful pandurilor a jurat să nu guverneze singur, ci împreună cu divanul. Iar „în vremi de trebuinţă voi fi gata a mă război, prin armele ostaşilor ce otcârmuiesc, împotriva vrăjmaşului ce se va arăta împotrivitor dreptăţilor ţării”... „Mă leg şi eu din parte-mi cu glasul obştii norodului, printr-acest înscris al meu...”. În corespondenţa sa cu marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe, Tudor invocă (la 28 martie) „puterea ce mi s-au dat de către prea cinstitul divan, ca toate următoarele trebuinţe să le fac cunoscute şi să mi se împlinească”.

La 1821, lupta antifeudală nu excludea, principial, orice colaborare cu boierimea pământeană: interesele păturilor privilegiate pregăteau şi ele terenul pentru o nouă orânduire. Dacă Vladimirescu a înfierat exploatarea fiscală şi moşierească, din unghiul de vedere al maselor ţărăneşti, aceasta nu l-a împiedicat să primească în tabăra răsculaţilor şi pe reprezentanţii micii boierimi, dispuşi să dea asaltul împotriva monopolizării puterii politice de către protipendadă.

El a înţeles, de asemenea, că obiectivele revoluţiei nu se opuneau în toate privinţele ţelurilor marii boierimi pământene (de vreme ce aceasta se afla în conflict cu fanarioţii, preconiza dezvoltarea comerţului şi industriei, şi voia, uneori, progresul culturii naţionale). Astfel, solidarizarea claselor societăţii româneşti, cerută de lupta antifanariotă - şi mai ales de nevoia de apărare a ţării şi a cauzei revoluţionare de ameninţările externe -, nu anula latura socială (antifeudală) a mişcării, chiar dacă întârzia rezolvarea până la capăt a problemei ţărăneşti.

Nu cumva Tudor, după venirea sa cu Adunarea norodului în capitală, ar fi trebuit să treacă grabnic la înfăptuirea programului anunţat la Padeş, uşurând situaţia ţărănimii şi lovind proprietatea feudală? A-i cere însă să fi făcut aceasta înseamnă a nesocoti condiţiile istorice. Nici o altă conducere revoluţionară n-ar fi putut acţiona altfel, atunci, decât stabilind drept sarcină imediată menţinerea şi consolidarea puterii, şi apărarea ţării de invazie.

Când pe continentul european domnea Sfânta Alianţă, veghind la reprimarea mişcărilor ce uzurpau „puterea legală”, boierimea trebuia nu distrusă - cum i s-a reproşat «domnului» Tudor că n-a făcut -, ci forţată să stea lângă el, să colaboreze cu el, pentru ca prin intermediul divanului boieresc să se ascundă Europei feudale faptul că în Ţara Românească o mişcare revoluţionară, antifeudală, câştigase puterea. Din spatele divanului - silit să trimită scrisori împăraţilor pentru a-i încredinţa că mişcarea populară din Valahia este legală, Tudor nefiind un cap de răscoală, ci organ al „săracilor lăcuitori”, reprezentantul unei ţări întregi -, a condus ţara, de fapt, timp de două luni de zile, şeful unei răscoale antifeudale.

În faţa pericolului unei ocupaţii străine, lui Vladimirescu îi era necesar sprijinul ţării întregi. Dacă, în urma ocupării capitalei, el n-a deschis lupta cu boierimea, ci a constrâns-o să i se alieze, fiindcă avea nevoie de ea, este evident că nu putea, în acelaşi timp, să asigure ţărănimii deplina „slobozenie”. Ideea că Vladimirescu ar fi putut - şi ar fi trebuit - să lupte concomitent pe două sau trei fronturi: să ferească ţara de ocupaţia străină (eteristă şi otomană) şi totodată să atace clasa boierească, se datorează pierderii din vedere a specificului momentului istoric, ignorării raporturilor ce se stabileau între clase, la 1821, în cadrul luptei sociale şi; a celei naţionale.

Dacă revoluţia a fost împiedicată de conjunctura politică de atunci să lovească clasa dominantă în ansamblu - mai exact spus: dacă n-a înlăturat privilegiile feudale, ea nu şi-a pierdut caracterul social, ci, limitându-şi (pentru moment) obiectivele, a ţintit la desfiinţarea unui regim spoliator, în care ţărănimea era strivită îndeosebi de birurile fixate şi percepute cu totul abuziv de stăpânitorii despotici: „Si la revolution de 1821... n’amena aucune solution a la question pendante entre les paysans et la propriete, la raison en est qu’a cette epoque precisement la plus grande oppression des paysans venait du fisc” (Nicolae Bălcescu).

Împlinirea obiectivelor naţionale ale revoluţiei pandurilor (răsturnarea jugului fanariot, întărirea autonomiei ţării) era facilitată de faptul că, în ochii Porţii, fanarioţii se compromiseseră. Dar, e de observat că protestul împotriva domnitorilor străini trimişi de Poartă însemna, indirect, şi o reacţie antiotomană, o acţiune ce avea să diminueze dependenţa Principatelor de guvernul turc.

Astfel, în loc de a pretinde ca, în scurta „domnie” a lui Tudor, ţărănimea să fi cunoscut „slobozenia”, e necesar să se explice de ce nu puteau fi desfiinţate încă relaţiile feudale şi să se arate cum, în perioada aceasta de străduinţe îh vederea legitimării mişcării faţă de marile puteri şi de pregătiri pentru apărarea ţării, lupta socială şi cea naţională nu încetează totuşi de a fi active: ele se restrâng însă şi se contopesc în lupta antifanariotă. Platforma pe care se situează Tudor, în prima ca şi în a doua etapă a mişcării, prevedea înainte de toate schimbarea regimului fanariot („Ţara îşi caută dreptăţile cele robite de fanarioţi”); pe această linie, Vladimirescu se putea alia cu boierii şi spera să obţină aprobarea Porţii.

Menajamentele cu care Tudor a tratat pe boieri la Bucureşti, străduinţele lui de a-i câştiga de partea sa, au fost interpretate uneori ca dovezi de „supunere” a şefului pandurilor faţă de divan. Această impresie (notată de Fleischhackl şi pe care unii istorici şi-au însuşit-o) este însă dezminţită de fapte esenţiale: divaniţii, dezorientaţi şi oscilanţi, încercând să fugă, au fost siliţi de Tudor să rămână în capitală. Pe la mijlocul lui aprilie, ei au fost internaţi în conacul de la Belvedere, proprietatea lui Dinicu Golescu, unde căpitanul de panduri Simion i-a străjuit tot timpul, opunându-se tentativei lui Sava de a-i smulge din mâinile lui Tudor, spre a-i duce la Ipsilanti.

Conducătorul Adunării norodului a guvernat prin boieri - iar nu aceştia prin intermediul lui -, divaniţii fiind nevoiţi să-şi însuşească orientarea politică a lui Vladimirescu şi să-i împlinească cerinţele. Activitatea diplomatică a noului şef de stat, adus la putere de răsculaţi, trebuia să se desfăşoare prin mijlocirea divanului, altfel n-ar fi avut greutate politică. Era absolut necesar ca actele scrise în numele ţării şi adresate guvernelor Turciei, Rusiei şi Austriei, comandanţilor otomani de la Dunăre, caimacamilor lui Callimachi, sau chiar conducătorului armatei eteriste, să fie expediate oficial, nu direct de şeful răsculaţilor, ci de divanul boieresc, socotit autoritate legitimă.

O dovadă că linia politică a noii cârmuiri era trasată de Tudor, o constituie discuţiile ce au avut loc între el şi divaniţi, în jurul datei de 10 aprilie, în legătură cu trimiterea unui memoriu la Poartă, prin intermediul paşei din Giurgiu. Slugerul a formulat revendicarea ca „în viitor scaunul domnesc al Munteniei să nu mai fie ocupat de greci”... Această cerere n-a fost semnată cu uşurinţă nici de mitropolit şi nici de boieri, care ţineau să se pună la adăpost de o eventuală învinuire din partea Porţii. De aceea, l-au invitat pe Udrizki să asiste la sfaturile lor, pentru ca să aibă un martor că adeziunea pe care şi-o dau la revendicările lui Vladimirescu le este impusă de acesta, împotriva liberei lor voinţe.

Corespondenţa lui Tudor cu marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe şi cu mitropolitul Dionisie Lupu (din perioada 20 martie - 14 mai 1821) este edificatoare asupra naturii raporturilor dintre conducătorul Adunării norodului şi divan: Fără a fi redactate în termeni, drastici şi autoritari, aceste scrisori ale lui Tudor dovedesc totuşi că, după intrarea sa în Bucureşti, el n-a acţionat sub comanda divanului, n-a devenit „capul puterii executive în ocârmuirea boierească”, ci, dimpotrivă, boierii au devenit executanţi ai dispoziţiilor lui Tudor, căruia îi aparţin toate iniţiativele revoluţionare şi patriotice.

Astfel, la 5 aprilie, Vladimirescu a recomandat mitropolitului şi marelui vistier „să aveţi corespondenţe cu dumnealor boierii moldoveni (cârmuirea de la Iaşi), ca unii ce suntem. de un neam”...; „urmează să ştim cele ce se fac acolo şi să le vestim ceste de aici ca, - fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorându-ne unii pe alţii”.

Pentru trimiterea unor arzuri către turci, Tudor cere marelui vistier (la 23 aprilie) să se îngrijească de găsirea a 4 persoane care să le ducă la destinaţie (la paşalele de la Vidin şi Brăila), el fiind ocupat cu redactarea acestor acte: „...Grăbeşte dumneata a se afla cât mai în grab aceste patru obraze, că eu încă silesc a se isprăvi până mâine seară amândouă arzurile ca să le şi pornim, de mare grab şi trebuinţă fiind”.

Conducătorul revoluţiei îşi exprimă speranţa că divanul colaborează cu el nu de frică, ci din patriotism, fiindcă a ajuns să înţeleagă că lupta Adunării norodului reprezintă calea de înlăturare a jugului fanariot: „Mie aşa mi se pare... - scrie Tudor marelui vistier la 4 aprilie - că cererea ce aţi făcut d-v. către prea Înalta Poartă (arzmagzarul din 27 martie, în sprijinul norodului răsculat) aţi făcut d-v. după datorie şi pe dreptate, ca nişte patrioţi, iar nu aţi făcut-o din vreo silă a mea, pentru că eu nu caut cevaşi pentru mine, ci ţara îşi caută dreptăţile cele robite de fanarioţi”.

În acelaşi timp, caimacamii lui Scarlat Callimachi, Constantin Negri şi Ştefan Vogoride, au reproşat mitropolitului Dionisie, la 3 aprilie, asocierea - fie ea chiar impusă -, la „planul lui Tudor”: semnarea unor acte în care „este vorba de privilegii pământene şi drepturi (desigur după glăsuirea silnică a lui Tudor, şi nu altfel)”; mitropolitului i se imputa şi „teama [lui] pentru intrarea trupelor otomane”).

Sub guvernarea lui Vladimirescu, ispravnicii erau recomandaţi de el, dintre susţinătorii politicii sale, iar vistieria era obligată să înzestreze oastea pandurilor cu toate cele trebuincioase. „Cunoscând vremelnica stăpânire a ţării - declară Tudor la 23 martie - voi cere toate trebuincioasele oştirilor a se împlini prin poruncile aceştii stăpâniri”. Şeful răsculaţilor s-a dovedit destoinic să conducă ţara în împrejurări deosebit de grele.

Incursiunile prădalnice făcute de diferite cete de turci pe teritoriul românesc (în noaptea Paştilor s-a produs un atac la Ruşii de Vede) şi bejenia locuitorilor l-au determinat pe Tudor să dispună mutarea organizată a satelor de pe marginea Dunării - în special din judeţele Teleorman şi Vlaşca - mai în interiorul ţării. El s-a îngrijit ca populaţia să fie apărată de bântuiri, iar viaţa economică a ţării să nu fie paralizată, ci să se desfăşoare normal.

Cităm din scrisorile trimise marelui vistier (la 11, 13 şi 22 aprilie): „... Mă rog ca dumneatale să trimiţi porunci pe la toate isprăvnicatu-rile pentru satele ce sunt pe margine, ca să le arădice cu toate ale lor, trăgându-le cale depărtată de 20 ceasuri de margine, unde să le aşeze bine şi la loc larg, ca să aibă a-şi pune sămănăturile şi a-şi face celelalte agoniseli”...; ispravnicii să aibă grijă de băjenari, „să le dea locuri şi pentru păşunea vitelor şi pentru arături, întru care să-i şi îndemneze a se apuca de munca pământului”. Tudor a repetat aceste dispoziţii, cu privire la aşezarea grabnică, în locuri bune, a satelor pornite în bejenie sau care trebuiau mutate; „căci vremea este trecătoare şi oamenii rămân făr-de semănături”... „La aceasta urmează ca să avem mare îngrijire, ca de un lucru întru care reazămă hrana oamenilor, făr-de care sunt pieriţi cu totu”.

În legătură cu raporturile dintre Tudor Vladimirescu şi boierii ocârmuitori, găsim precizări în cronicile anului 1821. Zilot Românul arată că, deşi Sava a căutat „să nu îngăduiască pe Tudor să intre în Bucureşti”, totuşi „Tudor au intrat şi au făcut zapt dimpreună cu politia şi otcârmuirea”..., începând „a porunci şi înlăuntru şi afară ca un stăpânitor, că şi ştia orânduielile ţării...”. I. Dârzeanu notează că „slugeru Theodor... cu feluri de mijloace zorlandisea (= silea) pe mitropolitul ţării şi pe boierii ce îi avea supt pază la Belvedere, cerându-le sumă de bani, zaherele, vite şi altele pentru îndestularea adunării şi hrana tuturor celor împreună cu dânsul”.

Meşteşugarul Ioan Dobrescu relevă şi el supunerea divaniţilor faţă de Vladimirescu, după intrarea pandurilor în Bucureşti: „Iar câţi boieri mai era, toţi asculta, şi ce le poruncea, aceea făcea”. Tudor - adaugă I. Dobrescu - s-a aşezat „în mănăstire în Cotroceni, cu ostaşii săi, dându-şi titlu de domn poruncitor ţării. Acolo să făcea divan, la el să da jălbi,... slujindu-i boierii ca unui domn şi orândui ispravnici în toate judeţele”.

O scrisoare a marelui vizir către contele Nesselrode, din 28 iunie 1821, evidenţiind contrazicerile divanului Valahiei din această perioadă, îndreptăţeşte observaţia că boierii s-au supus - de voie sau de nevoie - puterii lui Tudor şi i-au slujit ţelurile (fapt condamnabil din punctul de vedere al forţelor contrarevoluţionare): „...Uneltirile revoluţionare ale zisului Teodor - spune primul ministru turc - ne erau înfăţişate de mitropolitul Valahiei şi de boieri când ca periculoase şi criminale,... când, dimpotrivă, ca reprezentând o conduită deloc contrară echităţii, bazată exclusiv pe scopuri utile Principatului; ca atare, ei solicitau adeziunea Sublimei Porţi la propunerile sale”.

Conchidem că, după venirea Adunării norodului în Bucureşti, divanul a continuat să se afle în fruntea administraţiei ţării, subordonându-se însă conducătorului revoluţiei. E inexactă teza că lui Tudor i s-a încredinţat de către divan doar conducerea armatei - sau, cel mult, puterea executivă - în cadrul administraţiei boiereşti. Nu boierii - care erau oscilanţi - l-au orientat pe Tudor, ci, dimpotrivă, acesta a dat divaniţilor directivele de politică externă şi internă. Divanul din Bucureşti a fost obligat să asculte de căpetenia ţărănimii răsculate. De aceea, alianţa lui Vladimirescu cu boierii nu anulează caracterul revoluţionar al cârmuirii sale.

Check Also

Curentele politice şi politicile culturale în Europa secolelor XIX-XX

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revoluţiile Fie că au …

Caracterul antifeudal al programului lui Tudor Vladimirescu

A ştiut Tudor Vladimirescu, în împrejurări atât de complicate, să întocmească programul unei mişcări antifeudale? …

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Geneza şi specificul Revoluţiei pandurilor din 1821

Extinderea tezelor la revoluţia pandurilor ne apare cu atât mai puţin întemeiată. Oare mişcarea românească …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …