Cronicile anului 1821

Este absolut necesar ca acţiunea lui Alexandru Ipsilanti din Principate să fie înfăţişată în adevărata-i lumină, şi nu doar prin prisma unor considerente generale despre lupta poporului grec pentru libertate. După cum am arătat, eteriştii din ţările române nu trebuie confundaţi cu poporul grec. Stăruinţa cu care I.C. Filitti, Andrei Oţetea şi alţi istorici susţin ideea că mişcarea revoluţionară română de la 1821 a pornit cu obiectivele Eteriei şi că acţiunea lui Tudor Vladimirescu s-a încadrat în mişcarea grecească - încât, în Principate, s-a desfăşurat atunci o singură revoluţie, greco-română, cu caracter antiotoman, slujită de Vladimirescu, dar şi trădată de el - ne determină să prelungim referirea la documente, care impun revizuirea acestei teorii.

Reproducem alte câteva fragmente edificatoare din cronicile anului 1821, scrise de contemporani. I. Dârzeanu arată cum gărzile de arnăuţi ale curţii domnului fanariot, trecând sub drapelul lui Ipsilanti şi răzvrătindu-se împotriva sultanului, au început în acelaşi timp prădarea ţării: „Vestindu-se în Bucureşti că exelenţia sa gheneralu Ipsilant a sosit la Focşani cu adunarea sa, s-au sculat arnăuţimea din Bucureşti de au plecat să meargă spre întâmpinare-i,... despuind şi prăpădind tot pe unde ce găsea”.

În ultima săptămână din luna martie, Ipsilanti cu oştirea s-a aflat la Bucureşti (Colentina). I. Dârzeanu notează că în acele zile „s-au făcut multe jafuri şi spargeri de case şi pivniţe, cât au stat în Bucureşti, jăfuind ziua în amiaza mare pe cine întâlnea, neavând cine să le stea împotrivă”. De asemenea, la Târgovişte, soldaţii lui Ipsilanti, „strigând cu toţii pe uliţe în gura mare: slobozenie! slobozenie!” aveau drept ocupaţie şi „drept laudă”, „ca să prade şi să jăfuiască pe cine găsea şi întâlnea” şi „să batjocorească prunce nevârstnice şi copii mici...”.

„Obrăznicia” şi „nemilostivirea” lor „nu poate condeiul să o povestească..., pentru că, deşi mergea unii, alţii, dintre cei dosădiţi şi jăfuiţi de se jăluia la prinţipul Ipsilant, nu putea să dobândească nici o folosire, căci răspunsul le era de la Ipsilant cum că nu poate să-i facă zapt (= să-i înfrâneze), fiind oştire nouă şi nepusă în regulă...”. „Şi aşa jăluitorii ieşeau plângând şi blestemând şi pe prinţipu Ipsilant şi pe adunarea sa. Iar pârâţii ostaşi mai mult să înverşunau întru nelegiuitele lor fapte, de nu mai putea nimeni să să ivească înaintea lor, ci, de ar fi fost cu putinţă, în gaură de şarpe să să ascunză cineva ca să scape de dânşii, şi nici să-i mai vază cu ochii pe acest fel de nelegiuiţi tâlhari”.

Vorbind despre ispravnicii şi ofiţerii eterişti orânduiţi de Ipsilanti în diferite oraşe, I. Dârzeanu arată că „nu puţine jafuri şi prăpădenii făceau toţi în toate părţile”. Rechiziţiile abuzive de vite şi zaherele reprezentau „un nepovestit jaf, de se va pomeni în viitorul veac”. Mihai Cioranu, aghiotant al lui Tudor Vladimirescu, afirmă în cronica sa că Ipsilanti a venit în ţară cu o armată de adunătură, alcătuită din oameni „despuieţi, bagabonzi, fără nici o ştiinţă de tactica războiului”, dar care „strigau în gura mare c-o să meargă să ia Constantinopolul”.

În sânul acestei oştiri, pe care comandantul suprem „n-o putea ţine în supunere şi în ascultare”, domneau „anarhia şi tâlhăria cea mai mare, începând hoţiile întâi de la cai şi de la arme şi mergând până la despuierea icoanelor du prin biserici..., nerespectând nimic”. „Pe uliţile Bucureştilor ziua-n amiazi despuiau bărbaţi, femei, popi, copii, orice întâlneau. Intrau în toate casele boierilor cari erau fugiţi,... şi despuiau aşternuturi, mobile, biblioteci, cu un cuvânt tot ce găseau”, încât „era o spaimă mare şi o jale grozavă în Bucureşti”.

Tudor l-a chemat pe Sava şi i-a cerut să-şi îndeplinească îndatorirea ce-i fusese orânduită de divan, de a asigura paza capitalei. De asemenea, a dat dispoziţia ca locuitorii Bucureştiului să se organizeze în gărzi pentru a se apăra de jefuitori. „După această poruncă au mai încetat puţin jafurile şi prăzile în Bucureşti. Cu toate acestea, oraşul era speriat tare de necurmatele tâlhării, şi fugeau necontenit locuitorii lui, care încotro putea.

Dar în zădar, căci se prindea [erau prinşi] de arnăuţi pe drumuri, şi se despuia până la piele; şi aceia cari se împotriveau, se omorau”. Trupele lui Ipsilanti, „ce le avea împărţite prin judeţele Dâmboviţa, Muscel, Prahova, Săcuieni, Buzău, Focşani şi altele, se întindeau până la hotarele ţării, şi necurmat jăfuiau şi despuiau până la piele pe toţi nenorociţii fugari, de orice treaptă, carii căutau scăpare în Transilvania”.

Zilot Românul declară că „răotăţile... acestor tâlhari zavergii le-am văzut cu ochii”. Ei au venit în ţară „o mască numai purtând, adică că trec pe aici la patria lor Elada a o dezrobi de turci; iar urmarea le-au fost ca să stingă aceste două ţări din faţa pământului, precum le-au şi stins şi le-au prăpădit. Că nu la patria lor să treacă să o dezrobească precum zicea, ci nici pas spre Dunăre au făcut, iar pre noi ne-au topit, şi cine?

Aleco Ipsilant cu fraţii lui, fiii lui Costandin vodă Ipsilant, ce au domnit aici... Şi cu mai cine? Cu alte căpetenii greci, cunoscuţi nouă, toţi împărtăşiţi de pâinea românească”... „...Se risipiră aceşti tâlhari în toată Moldova, şi pe unde ajungea prăpădia tot şi jefuia pre toţi,... şi alte multe răotăţi nepovestite făcea, strigând: «Za-vera» adică «pentru lege»...; apoi trecând şi în Ţara Românească, tot prădând şi stingând, şi iar cu asemenea strigare: «Zavera»”.

„Oh, Dumnezeule! Am văzut cu ochii, şi să nu mai vază ochi de om acest fel de naşteri de năpârci”. „Porunca lui [Ipsilanti, către trupele sale] nu s-au văzut spre înfrânarea cuiva, ci mai ales spre jaf şi pârjol, cum însuşi unii din ei mai la urmă mărturisea”. Ipsilanti „nu s-au sfiit a dezvăli şi Mitropolia Târgoviştei, ce era învelită cu plumb, zicând că au lipsă de gloanţe ostaşii,... care învelitoare a putut sta atâtea veacuri, şi nici turcii, nici tătarii n-au îndrăznit asupra de sfânt lăcaş, iar Ipsilant acesta, cu tâlharii lui cei purtători de cruci,... cu numele de creştini (oh, vai), de loc nu s-au sfiit a o dezvăli, şi a-şi bate joc de cele sfinte, mai pre sus decât toţi nelegiuiţii”.

În cronica lui Naum Râmniceanu se dau informaţii ample despre bântuirea ţărilor române de către trupele eteriste şi se ia atitudine hotărâtă împotriva barbariei lor, condamnându-se în acelaşi timp regimul fanariot. Naum Râmniceanu accentuează că Ipsilanti a dus un adevărat război cu Principatele, întrucât el „câte ameninţă cu îngâmfare... să facă contra dinastiei turceşti, le săvârşeşte aicea asupra românilor”.

„Oare proclamările lui nu le-au întrebuinţat numai spre înşelăciune ca să încurajeze poporul să rămână în ţară, până va veni să-l jefuiască?”. „El dă chezăşie în scris din partea sa şi din partea oştirii sale că şi persoanele şi averile pământenilor români vor fi neclintite şi nevătămate, iar în faptă, elenii lui, arnăuţii şi ceilalţi străini nu s-au milostivit nici de cel mai prost norod a nu-l prăda”.

Trupele lui „au călcat toate oraşele, satele, moşiile, mănăstirile; au cuprins pădurile şi toate drumurile şi tăbărând pe nenorociţii fugari au lucrat câte cu neputinţă este a le povesti cineva fără înfiorare. Câţi au despuiat, au căznit?”... „Sate întregi s-au împrăştiat, iar locuitorii ţării prin crânguri şi prin văi... rătăceau flămânzi”... „Şi toate jafurile ce le aduna tâlharii, strângându-se la un loc le împărţea cu toţii, numindu-le... «pleaşcă», adică câştig de hrăpiri”.

„Strigările şi rugăciunile pământenilor n-au putut face zdrobire de inimă la aceste sălbatice fiare ale iadului”. Adeseori, „pe prunci aruncându-i în sus, îi sprijinea în ascuţitul săbiei lor”. „Cu un cuvânt, au văzut şi au pătimit fiii... Ţării Româneşti de la cei de o lege şi o dogmă câte nici la cele mai barbareşti veacuri istoriile nu aduc vreo asemenea pildă, că să se fi întâmplat”.

Ispravnicii numiţi de căpeteniile eteriste „cu mari siluiri aduna dăjdii nesuferite... de la ticăloşii locuitori, herghelii de cai, boi, vaci, oi, capre, râmători, aduna şi le trecea peste graniţe, în pământ străin”. Moldova n-a fost deloc scutită de prădăciuni, trupele eteriste răpind şi de la locuitorii acestui principat „toată avuţia lor de la mic la mare fără excepţiune”. Peste tot, arnăuţii „furau, prădau, ruinau, ardeau, oameni ucideau, bisericile... le călcau... şi, acestea făcând, strigau că grija, scopul şi hotărârea lor este nu ca să treacă Dunărea, ci... să cuprindă ei ţara românilor, numind-o Grecia Nouă”.

Comandanţii eterişti „făceau neîmpiedicaţi orice voiau şi se întăreau în socotinţa şi hotărârea de a preface în scurt Valahia în Noua Grecie”. Lucrările colonelului rus I.P. Liprandi (decembrist), care a cunoscut îndeaproape evenimentele anului 1821 şi pe unii din protagoniştii lor, conţin o descriere documentată şi precisă a campaniei lui Ipsilanti în Principate. El arată cum „eteriştii ruinau cu desăvârşire pe ţărani prin pretenţiile lor nesăbuite,... Însoţite de tot felul de acte de violenţă”.

„Strângerea produselor necesare se făcea fără respectarea celor mai elementare reguli de rechiziţie. Orice căpitan, orice eterist simplu, se ducea după bunul său plac cu câţiva tovarăşi în sat şi jefuia pe ţăran. Cea mai mare parte a boierilor şi negustorii şi-au părăsit casele şi au fugit în Austria. Profitând de această ocazie, ispravnicul cu căpitanii de arnăuţi strângeau de la ţărani nu numai cantităţi de produse de câteva ori mai mari decât cele necesare pentru trupe, ci absolut tot ce găseau, trimiţându-le la graniţa Austriei spre vânzare.

Ispravnicul de Târgovişte, căminarul Giartoglu, care administra patru judeţe, expedia cu miile în Austria vitele strânse de la populaţie, precum şi diferite cantităţi de cereale etc... Pe scurt, un ţinut care, dacă se respectă ordinea, poate să întreţină o armată enormă, a fost adus în câteva săptămâni în situaţia nu numai de a nu putea aproviziona 16.000 de oameni, ci şi de a nu lăsa nimic pentru hrana proprie a ţăranului. Este neîndoios că în timp de trei luni eteriştii au pricinuit ţării mai mult rău decât mai târziu turcii”.

Liprandi dă şi alte amănunte despre cruzimile şi pustiirile comise de eterişti, care „pretutindeni jefuiau casele, luau lucrurile, caii”; „unde apăreau eteriştii, rămâneau peste tot doar urme de sânge şi foc”, şi de tot felul de devastări. „În scurt, aceşti creştini au întrecut atunci în grozăvie chiar şi pe turci”. Moldova a fost la fel de năpăstuită de eterişti ca şi Ţara Românească. După ce au pustiit-o arnăuţii lui Duca şi Caravia, ea a fost lăsată pradă unui număr de vreo 4.000 de oameni, „care se îndeletniceau numai cu jaful şi cu devastarea ţării”, dedându-se la toate violenţele.

Liprandi arată că însuşi Ipsilanti a fost iniţiatorul devastării ţării, deoarece el dădea instrucţiuni secrete subordonaţilor săi în privinţa jafului, sub pretextul necesităţii de a se umple cu bani casa de război a armatei. De la începutul acţiunii sale, Alexandru Ipsilanti a trimis scrisori lui Iordache, Sava şi altora, poruncindu-le să adune de pretutindeni arme, cai, bani etc. Lui Sava i-a scris „să ridice toate armele de la boieri pentru a le împărţi celor ce nu aveau, la fel şi caii pentru cavalerie şi artilerie, şi i-a poruncit să se ia în stăpânire toate casele de bani publice”.

Sava a rămas nemulţumit de aceste dispoziţii şi ar fi răspuns lui Ipsilanti că „nici bunicul şi nici tatăl său nu au fost jefuitori”. Guvernatorul eterist al Moldovei, Pendedeca, a jefuit principatul în conformitate cu indicaţiile date de Alexandru Ipsilanti. Când îşi expedia detaşamentele în ţară, şeful Eteriei la spunea: «Acei care nu voiesc să facă personal serviciul militar, să dea bani şi cai».

Acest regim de jaf fără precedent n-a ajutat susţinerii de către eterişti a războiului cu turcii, pentru care Ipsilanti n-a iniţiat nici un fel de pregătiri de luptă raţionale: „Cartierul general [eterist] - relatează Liprandi - se delecta cu răspândirea de zvonuri deşarte şi lipsite de temei: despre ajutorul acordat eteriştilor de alte puteri”... etc. Prinţii Ipsilanti şi alţi comandanţi „ofereau neîncetat unii altora mese somptuoase, baluri, serate, spectacole, concerte, dedându-se tuturor desfrâurilor vieţii. Alţii urmau exemplul lor şi se poate spune că tot timpul nu se trezeau din cauza abundenţei vinului, care se afla în aceste locuri.

Nimeni nu se gândea că va trebui, în cele din urmă, să se întâlnească cu inamicul. Impertinenţa ajunsese de necrezut; nimeni nu putea şi nu era în stare să frâneze... violenţele pricinuite nenorociţilor ţărani. Pretutindeni domnea anarhia în înţelesul deplin al cuvântului. Comandantul însuşi, înconjurat de oamenii cei mai netrebnici, era înclinat, dintr-o pornire înnăscută, la desfrâu”. „El nu a binevoit niciodată să-şi treacă în revistă armata adunată, necum să vorbească cu cineva”, dintre cei „care-i puteau fi de folos şi-i puteau dezvălui adevărata stare de lucruri”.

„Forţa principală a eteriştilor, batalionul sacru, alcătuit din tineri greci care, în cea mai mare parte, îşi făcuseră studiile în Europa, în loc de a fi ţinut în bună stare, se afla într-o totală părăsire şi nu avea cu adevărat un comandant al său”. Acest batalion, cu tineri însufleţiţi de sentimente şi motive nobile, ar fi avut nevoie de un îndrumător. „Făcea numai rareori instrucţie şi atunci cine îl instruia!! El îşi petrecea cea mai mare parte din timp în chefuri şi cântece patriotice. Iar în rândul celorlalte trupe nu se făcea deloc instrucţie şi nu exista nici ordine şi nici urmă de disciplină”.

Măsurile luate de Ipsilanti, judecate din punctul de vedere al necesităţilor războiului cu turcii, erau de neconceput (continuă Liprandi): „În loc de a-şi concentra toate forţele, el le diviza (trimiţându-şi detaşamentele pe tot întinsul ţării, pentru luarea ei în stăpânire) şi voia, se nare, să-şi reţină ambele aceste principate şi aceasta împotriva incursiunii turceşti care se pregătea”. În cele din urmă, „o mică parte din oameni, cu judecată întrucâtva sănătoasă, s-a trezit totuşi şi a văzut în conducătorul lor un om total incapabil pentru o asemenea acţiune, dar era prea târziu”. Propunerile prezentate lui Alexandru Ipsilanti de prinţul Gheorghe Cantacuzino n-au fost acceptate. Disensiunea dintre cei doi conducători eterişti a sporit în urma asasinării lui Tudor.

F.G. Laurencon, fost preceptor al fiilor lui Ioan Caragea şi martor ocular al evenimentelor, a zugrăvit, de asemenea, tabloul cutremurător al ţării devastate de trupele lui Ipsilanti: „Bande de arnăuţi [ale lui Ipsilanti] cutreierau satele pentru a strânge, în fiecare zi, cirezi de boi, oi, porci, mari cantităţi de păsări... Era o devastare de necrezut... Ţăranii prădaţi, maltrataţi, văzându-şi locuinţele ruinate, bunurile distruse, vitele ajunse prada acestor bandiţi, fugeau în păduri şi în munţi, cu femeile şi copiii lor, ducând cu ei mizeria şi disperarea”.

„Niciodată turcii n-au săvârşit nici a suta parte din ororile comise de această armată nedisciplinată...; - afirm aceasta după persoane demne de încredere şi care au fost martore la mai multe invazii ale turcilor în Valahia”. „Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi vine să crezi că acest pretins război [antiotoman] n-a fost decât un pretext, invocat pentru a se înfrumuseţa jaful şi tâlhăria”. (Desigur - adaugă într-o notă autorul - „se găseau în armata lui Ipsilanti şi excepţii: patrioţi loiali, oameni cinstiţi, dar erau în număr foarte mic”).

„Expediţia lui Ipsilanti în Valahia a fost o întreprindere prost concepută şi executată, şi care n-a adus decât prejudicii cauzei grecilor... Adaug, pe deasupra, că ea a fost de o injustiţie strigătoare la cer. Oare valahii au chemat pe greci pentru a fi eliberaţi de vreo opresiune? Oare trebuiau ei să se simtă fericiţi văzându-şi câmpurile pustiite, averile distruse, existenţa ameninţată din toate părţile, pentru că prinţilor [Ipsilanti] le plăcuse să facă din această ţară un teatru de război? Se spune că planul acestora era de a provoca o diversiune în favoarea insurgenţilor din Moreea. Dar ce-i privea pe valahi această diversiune, când ea le aducea de o mie de ori mai multe rele şi calamităţi decât se puteau aştepta de la guvernarea turcă şi de la aceea a înşişi principilor greci! Ar fi înspăimântător dacă s-ar calcula numărul nefericitelor familii ruinate, pierdute pentru totdeauna în aceste regiuni... pustiite de fier şi foc. Dar, în sfârşit, lăsând la o parte astfel de reproşuri supărătoare, se poate măcar constata, în această aşa-zisă campanie, un plan urmat, vreo faptă de arme? Dezordinea, indisciplina şi toate relele care decurg de aici sunt la ordinea zilei”.

În tabăra lui Ipsilanti de la Târgovişte „nu se efectuau deloc manevre militare, exerciţii; toţi se gândeau numai la distracţii”. „Se dădeau mese mari, concerte, baluri, când la prinţii Ipsilanti, când la Cantacuzino”. „Singur batalionul sacru se exersa în fiecare zi”. În preajma înfruntării cu turcii, la Drăgăşani, „numai batalionul sacru părea că se animă de un nou curaj, aflând că în curând se va încaieră cu opresorii Greciei”.

În schimb, „arnăuţii, atât de iuţi când nu aveau de ce se teme, atât de îndemânatici în pustiirea satelor şi despuierea ţăranilor, păreau consternaţi şi abătuţi la apropierea pericolului real...”. La Drăgăşani, „cu excepţia unui singur batalion, zece mii de oameni au fugit, fără cea mai mică împotrivire, în faţa a două mii de turci!”. Laurencon condamnă cu asprime incompetenţa şi laşitatea şefilor eterişti în lupta de la Drăgăşani, faptul de a fi abandonat batalionul sacru, care a fost decimat de turci.

În timpul fugii trupelor eteriste, „s-au putut vedea scene de brigandaj de un gen nou. Cei ce erau călări şi înarmaţi despuiau pe tovarăşii lor rămaşi fără cai şi arme. Se părea că orice sentiment de umanitate se stinsese în inima acestor mizerabili”. „...Toată această bandă de tâlhari ajunse cum putu la graniţa Austriei...”. „Am fost eu însumi martor ocular la aproape toate aceste fapte; iar acelea la care n-am putut fi de faţă, mi-au fost prezentate cu fidelitate de persoane demne de încredere. Nici ura, nici spiritul de răzbunare nu mi-au condus pana...”.

„Se spune că în Moreea situaţia grecilor este cu totul alta şi că acolo ei au obţinut succese strălucite. Aceasta este foarte verosimil, căci moraiţii sunt bravi şi buni soldaţi şi nu mă îndoiesc că păstrează renumele strămoşilor lor”. Aprecierea dată de autor evenimentelor descrise e cuprinsă chiar în titlul lucrării, Laurencon precizând că se referă la „revolta lui Teodor” şi la „invazia prinţului Ipsilanti”.

Un alt autor francez al vremii, Maxime Raybaud, reproşează şefilor eterişti incapacitatea de a conduce o mişcare revoluţionară; de aici au decurs „atâtea excese, atâtea greşeli şi, curând, ruina şi risipirea insurgenţilor”. „Soldatul s-a deprins să jefuiască şi asociaţia [pretins] liberatoare a devenit oroarea unei ţări prietene, căreia nu i-a adus decât pustiirea, promiţându-i în schimb, în proclamaţii pompoase, fericirea, gloria şi libertatea”.

Comportarea armatei eteriste aşezate în Ţara Românească nu era a unor trupe pornite să-şi elibereze patria: „Eteriştii primiseră mulţi bani. Donaţiile patriotice curgeau încă din abundenţă, deşi deveniseră mai puţin considerabile decât la început. Însă tot acest aur, destinat să susţină un război sfânt, cădea într-un abis fără fund. Eteriştii nu plăteau nici o furnitură, ci prădau pe ţăran, fără nici o indemnizaţie. Cartierul general făcea o scandaloasă consumaţie din tot ceea ce putea servi nu numai nevoilor unui stat major în campanie, dar luxului unui mare număr de ofiţeri, instalaţi [parcă] prin victorie militară într-o ţară inamică”.

Fără evocarea stării de lucruri create de Eterie în Principate, nici revoluţia pandurilor şi nici (în mod special) poziţia politică a lui Tudor nu pot fi bine înţelese, iar suferinţele poporului român la 1821 rămân necunoscute. O istorie a anului 1821 nu poate neglija aceste fapte, ori să le expedieze rapid, doar menţionând că o serie de inşi nedisciplinaţi din rândurile oştirii eteriste au comis şi abuzuri.

Mărturiile contemporane privitoare la campania eteristă din Principate conţin condamnarea ei fără drept de apel. Faptele descrise în rapoartele consulare şi în cronicile citate nu se pot contesta cu argumentul că prezentarea lor ar vădi - la autorii respectivi - o atitudine duşmănoasă faţă de Eterie. Un adevărat rechizitoriu al expediţiei eteriste din Principate şi în special al comandantului ei suprem găsim într-o cronică greacă scrisă chiar în 1821, de un anonim care a luat parte la această campanie.

Temeinic informat, autorul are în plus calitatea că nu poate fi bănuit, sub nici o formă, de ostilitate faţă de Eterie şi faţă de obiectivele ei. Fără a fi apărătorul cauzei româneşti, el prezintă întreaga expediţie ca pe o eroare enormă, pentru care poartă răspunderea în primul rând şeful Eteriei. Acesta, odată pornit la acţiune, cu sau fără sprijinul ţarului, ar fi trebuit să traverseze rapid teritoriul Principatelor, potrivit proclamaţiilor sale, şi să treacă Dunărea pentru a-i bate pe turci, care nu erau pregătiţi a susţine un război în aceste părţi, sau să moară eroic.

În loc să facă aceasta, Ipsilanti s-a dovedit un nechemat pentru misiunea pe care şi-a asumat-o, preferind să fie jefuitorul Principatelor şi să compromită cauza revoluţiei greceşti. A fost, arată cronicarul (şi aprecierile lui la adresa conducătorului expediţiei, chiar dacă par, pe alocuri, poate prea pătimaşe, trebuie înregistrate, pentru confruntare cu spusele celorlalte documente), un înşelător ce pretindea că beneficiază de sprijinul ţarului, un nepriceput în ale războiului, un fricos ce evita lupta cu turcii, un laş faţă de tovarăşii săi de arme, un vanitos fără seamăn, un jefuitor ce căuta să se bucure de bogăţii, un om fără principii, un suflet „lipsit de conştiinţă” etc.

Încă de la primele proclamaţii ale lui Ipsilanti „era uşor să judece cineva spiritul acestui om şi incapacitatea lui de a lua asupra-şi o astfel de povară, fiindcă a vrut prin înşelăciune să îndemne poporul [grec] la răscoală şi nu arătând adevărul despre Eterie...”. Povestitorul se referă aici la insinuările lui Ipsilanti că expediţia eteristă a pornit cu consimţământul guvernului ţarist şi că va beneficia de ajutorul armatei ruse.

Chiar dacă Rusia „ar fi avut intenţia şi plăcerea să ne ajute, niciodată n-ar fi putut s-o facă din moment ce domnul nostru Ipsilanti a scris acest lucru în proclamaţiile lui, care au fost trimise nu numai în întreaga Europă, dar şi sultanului însuşi... Deci domnul Ipsilanti, cu această înşelăciune, în loc să aducă folos scopului urmărit, a adus pagubă însemnată”...

„Generalisimului” i se reproşează că mereu şi-a înşelat soldaţii făcând declaraţii şi lansând zvonuri mincinoase, despre venirea ruşilor, despre izbucnirea unei răscoale generale, antiotomane, în Peninsula Balcanică, despre înfrângerea turcilor pe toate fronturile etc. El îşi închipuia că pe această cale îşi pregăteşte armata de luptă. „...Era dator să scrie adevărul adevărat măcar pentru unii din ofiţerii lui şi să nu-şi bată joc de ei în felul acesta”.

„Îndată ce Ipsilanti a sosit la Iaşi, primul lucru pe care l-a făcut a fost să ia cu forţa averea lui Andrei Pavlu”... El „căuta mai degrabă să se bucure de bogăţii, decât să contribuie la eliberarea nenorocitului nostru neam”... Astfel, „niciodată nu s-a gândit să aprovizioneze pe soldaţi cu muniţii”; „a socotit, se vede, această expediţie drept o plimbare la Bucureşti, ca pe timpul domniei tatălui său”.

„Bunul nostru conducător avea mijloacele să treacă Dunărea, fără vărsare de sânge, şi sub nici un cuvânt, pe baza unor motive lipsite de judecată n-a vrut să cedeze la cererile bunilor săi ofiţeri. Această acţiune trebuia neapărat s-o facă pentru două motive, întâi că duşmanii speriaţi nu cunoşteau încă Eteria noastră şi socoteau pe de o parte această răscoală ca o operă a Rusiei, şi pe de altă parte trecând Dunărea, îndată s-ar fi răsculat întreaga Bulgarie şi astfel am fi avut o armată într-adevăr puternică, şi datorită nepregătirii turcilor, am fi avut şi victorii. Dacă am fi trecut Dunărea, desigur şi Serbia ne-ar fi ajutat, iar în caz că nu s-ar fi făcut nimic, atunci am fi avut o moarte glorioasă, demnă de scopul pentru care ne-am răsculat. Dar bunul nostru conducător, ca să dovedească şi mai mult laşitatea lui, dă ordin să pornească armata spre Târgovişte... Acolo se făcu nevăzut şi inaccesibil”...

Când au sosit „nişte deputaţi ai bulgarilor, cerând ajutorul nostru”..., „de ce n-ai trecut Dunărea?” - aşa cum voiau mulţi ofiţeri eterişti. „Dacă ai stat două luni întregi în tabăra din Târgovişte, ce preocupări războinice ai avut? Unde sunt atâtea zaherele care au fost luate de la oamenii săraci?” Se menţionează „prădăciunile ce s-au făcut... de soldaţii tuturor şefilor...”. „În fiecare zi... Caravia şi Kolocotronis trimiteau diferite patrule să jefuiască pe unul sau pe altul, şi deşi de multe ori aceste lucruri au fost aduse la cunoştinţa şefului, totuşi niciodată n-a vrut... să pedepsească nu numai pe aceştia, dar şi pe alţi conducători, care socoteau această expediţie potrivită pentru îmbogăţirea lor. Iată scopul vitezei noastre răscoale!... Vai de nenorocitul nostru neam, care spera de la aceştia eliberarea sa”.

„Bunul nostru Ipsilanti, aflând că la mănăstirea Mărgineni se aflau diferite lucruri de valoare, trimite pe Mavros şi pe Lemonis, care deschizând toate lăzile fără voia proprietarilor, întocmesc o listă a lucrurilor, pe care o prezintă generalisimului. Acesta, după ce cercetează lista, trimite pe aceştia să-i aducă toate obiectele însemnate cu o cruce pe listă. Iată, bărbaţi greci, şi bunul nostru şef a fost un hoţ şi chiar mai mare ca ceilalţi; se vede că bunii noştri conducători făceau diferitele lor prădăciuni după exemplul generalisimului nostru. Însuşi generalisimul, fraţilor, a trimis diferite cete să fure cirezile de boi şi vaci şi proviziile boierilor şi ale celorlalţi locuitori care se găseau în Ţara Românească, şi să le trimită în Transilvania, pentru vânzare. Poate întrucâtva avea dreptate să facă aceasta, fiindcă eforii din Bucureşti, atât domnul Nicolopulos cât şi ceilalţi, au cheltuit banii adunaţi înainte, ... fiind nişte muieratici. Dar nu trebuia Ipsilanti să comită astfel de acte hoţeşti, vrednice de condamnat”...

„Bunul comandant după ce intră în Austria scoate la lumină proclamaţia sa din 8 iunie, în care condamnă în genere pe toţi soldaţii ca laşi şi arată că simte mare ruşine că le-a fost comandant... Dacă Ipsilanti crede, bărbaţi greci, că prin ultima sa proclamaţie va scăpa de votul de blam al neamului pentru toate relele pricinuite, desigur se înşeală. Dacă numind laşi pe bunii şi vrednicii soldaţi, crede că nu va fi condamnat excelenţa sa drept laş, desigur se înşeală. Soldaţii care sunt condamnaţi de tine, sunt acei care adeseori te rugau să le dai voie să atace pe duşmanul care înainta, şi niciodată nu le-ai permis aceasta”... „Minţi în cel mai mare grad, când declari pentru dezvinovăţirea ta, cu vorbe pompoase, că ai pierdut momentul când sperai să mori în mod glorios, sau să trăieşti în mod glorios, fiindcă astfel de momente de multe ori ţi s-au prezentat şi le-ai respins cu pretexte lipsite de temei, sub motiv că eşti dator să execuţi ordinele orale primite”...

„Condamni ca trădători pe soldaţii tăi viteji, pe care, în timp ce duşmanul venea împotriva lor, îi trădai cu înşelăciunile tale, scriindu-le că ruşii au intrat în Moldova, că bulgarii s-au răsculat, că bulgarii victorioşi au ajuns la muntele Balcan..., că grecii au ocupat depozitul de muniţii, că vitejii noştri marinari au ars Constantinopolul, şi alte înşelăciuni”... „Urmaşii se vor speria citind prostiile tale în legătură cu Drăgăşanii, unde ai trimis drept avangardă pe sărmanii tineri ierolohiţi [soldaţii batalionului sacru], care au fost victimele săbiei nemiloase a duşmanului”...

„Vai de vanitatea ta! Neamul grecilor, mizerabile, te va judeca şi fără voia ta, şi te va condamna pe bună dreptate drept vinovat principal al nenorocirii sale,... ca pe un înşelător şi trădător, blestemând în vecii vecilor numele tău şi al complicilor tăi. Întreaga Europă, aflând prostiile tale, va înscrie numele tău cu litere negre în paginile istoriei”. În loc să „cucereşti cetăţi”, [căci ai avut ocazia], „excelenţa ta porneşti la Iaşi şi crezi că duşmanul, aflând de venirea ta, îţi va înmâna cheile Constantinopolului”... „Dumnezeu să te pedepsească după faptele tale”... „Ah! bărbaţilor greci, ce întristare simte sufletul meu să văd un simplu român [Tudor] să aibă spirit de răzvrătire şi să fie tare prevăzător, în timp ce bunul nostru generalisim şi toţi ceilalţi şefi să nu simtă [nici] lipsa mare a prafului de puşcă, cel mai necesar lucru” etc.

Totuşi, memorialistul se manifestă ca duşman înverşunat al puterii lui Tudor, socotit „principalul vinovat al distrugerii grecilor”. Sunt prezentate aprobator atitudini ca acestea: poziţia adoptată de Ducas după intrarea eteriştilor în Valahia, când maiorul a propus ocuparea Bucureştiului şi război cu Tudor, argumentând că „este ruşine să ne temem de un român noi care purtăm arme”; măsurile luate de Ducas pentru atacarea lui Tudor, la întâlnirea acestuia cu şeful Eteriei, proiect respins însă de Alexandru Ipsilanti; modul cum a organizat Iordache prinderea lui Tudor.

I.P. Liprandi menţionează că, la apropierea turcilor, Ducas, cuprins de spaimă, a căutat să evite înfruntarea cu ei. Atacat de turci la mănăstirea Nucet, s-a retras fără luptă, refuzând să dea ajutor detaşamentului lui Colocotroni, care fusese încercuit acolo. A fugit în Austria înainte de bătălia de la Drăgăşani. Ipsilanti l-a stigmatizat pe Ducas în proclamaţia ce poartă data de 8 iunie, citându-l între „dezertorii şi iniţiatorii dezertării obşteşti şi fugii”.

Ducas a ripostat însă - în cronica ce îi este atribuită - arătând că Ipsilanti a fost cel dintâi care a manifestat intenţia renunţării la luptă. După ce s-a întărit la Târgovişte, şeful Eteriei a abandonat fortificaţiile de acolo, declarând că „nu mai este nevoie de luptă în părţile acestea”. Ordonând retragerea spre Râmnic, Ipsilanti se gândea, se vede, „cum să intre pe teritoriul Austriei, de frica duşmanului”: „Nu eşti tu, bunule generalisim, care fără motive şi cu pretexte mincinoase ai părăsit Târgovişte, oraşul întărit? Nu eşti tu, generalisimul care ţi-ai părăsit armata după lupta de la Nucet şi ai luat drumul prin munţi spre Piteşti, şi cu această acţiune ai făcut pe toţi ofiţerii tăi să creadă că ai fugit?”.

În legătură cu întâlnirea dintre turci şi eterişti de la Cornăţel şi mănăstirea Nucet, Ducas susţine - în cronica ce apare, pe alocuri, ca un jurnal al său de campanie - că nu el a refuzat să-şi unească trupele cu detaşamentul căpitanilor Colocotronis şi Orfanos, ci dimpotrivă, aceştia „n-au vrut sub nici un cuvânt să dea ajutor lui Ducas”. Adesea (după cum rezultă din această istorisire), dispoziţiile militare date de Ipsilanti au fost nechibzuite, prevestind dezastrul. Astfel, chiar şi după venirea turcilor în nordul Dunării, „generalisimul” a continuat să-şi disperseze trupele prin ţară, în loc să le concentreze.

Ducas (relatează povestitorul) s-a declarat împotriva plecării lui Cantacuzino la Iaşi. cu o parte din armată - pe la mijlocul lunii mai -, argumentând că „este necesar să fim cu toţii la un loc ca să atacăm duşmanul”. În cronică i se pune lui Ipsilanti întrebarea: „Pentru ce ai trimis pe Cantacuzino la Iaşi, în timp ce sărmanul Ducas îţi scria că duşmanul înaintează împotriva armatei noastre? Mai era timp pe atunci pentru astfel de expediţii? Ţi-a părut rău, dar fără folos”.

Scrierea mai adaugă şi alte amănunte despre haosul campaniei, provocat de lipsa de prevedere şi de ordinele nepotrivite şi contradictorii ale lui Ipsilanti, despre „invidia şi duşmănia dintre fraţi” (ofiţerii eterişti) - deşi aceştia „au luat armele pentru aceeaşi idee” -, despre descurajarea ostaşilor, despre neînţelegerile dintre Ducas şi şeful Eteriei. Acesta, în loc să preţuiască meritele şi devotamentul comandantului avangărzii, i-a împuţinat mereu regimentul (o parte din cei mai buni soldaţi ai lui Ducas au fost trecuţi în alte detaşamente: peste cinci sute au fost luaţi de Cantacuzino, la plecarea sa în Moldova, etc.), astfel încât, în faţa turcilor, Ducas n-a mai avut forţe suficiente şi a trebuit să se retragă.

Aflăm că între comandanţii eterişti s-a dat luptă pentru întâietate. Însuşi „generalisimul” se temea de creşterea puterii lui Ducas. Într-un moment, acesta din urmă a fost „aproape cel mai puternic dintre toţi, nu numai prin numărul mare al soldaţilor lui, ci şi prin calitatea ofiţerilor şi vrednicilor săi soldaţi. Aceasta, precum şi legământul ce au făcut cei mai mulţi din ofiţerii lui să nu recunoască alt căpitan, afară de el, au silit pe generalisim să creadă că Ducas ar putea aspira la şefie, şi de aceea încetul cu încetul, sub diferite pretexte, începu să-i micşoreze unitatea de sub comanda sa”. Ipsilanti s-ar fi gândit chiar la suprimarea comandantului avangărzii.

„Ducas - afirmă cronica - dacă avea de gând să dezerteze, ar fi făcut acest lucru de mult, fiindcă avea motive pentru multele nedreptăţi ce i s-au făcut”. El dorea să-şi recâştige oastea din Moldova, dată lui Cantacuzino, la ordinul lui Ipsilanti. În ceea ce priveşte despuierea populaţiei de către Ducas, faptul e recunoscut (indirect) chiar şi în cronica sa. Se invocă însă următoarea motivare: „Despre provizii, [Ipsilanti] scria lui Ducas ca să aibă grijă de întreaga armată”. Printre altele, comandantului suprem i se pune această întrebare: „Care anume regiune muntoasă (mai precis: care unităţi militare eteriste din zonele muntoase...) ai aprovizionat cu zaherelele trimise în fiecare zi de Ducas?”

Atitudinea memorialistului faţă de Ţara Românească se poate deduce din imputări ca acestea, adresate lui Ipsilanti: Şeful Eteriei era dator să treacă Dunărea, pentru a-şi continua expediţia. Dar mai înainte de aceasta, el ar fi trebuit să se instaleze la Bucureşti, să-şi subordoneze divanul şi „să pună un impozit pe toată populaţia, fără deosebire, odată ce contribuţiile de mai înainte (de sub domnii fanarioţi) nu se mai încasau”. Astfel s-ar fi asigurat subvenţionarea mişcării eteriste (negreşit, prin război cu Tudor). Această istorisire din care lipseşte critica lui C. Ducas - prezumtivul ei autor -, trebuie completată cu relatările altor izvoare, cu privire la acest şef eterist (comandant de brigadă).

Menţionăm unele din documentele care vorbesc despre prădăciunile lui Ducas şi despre acţiunile iniţiate de el împotriva autorităţii lui Tudor: I.P. Liprandi: „Duca, care înainte de aceasta [de răscoală] fusese însărcinat cu afaceri la Bucureşti al lui Ali paşa din Ianina, jefuia o parte din Moldova, iar Caravia (ridicat la rangul de general pentru isprava de la Galaţi) pustia partea de sud a principatului”. (E vorba de primele săptămâni ale expediţiei). I. Dârzeanu: Taxiarhul Duca, fiind orânduit de Ipsilanti comandant militar la Ploieşti, „multe jafuri şi prăpădenii făcea atât în oraş i pe afară pânprejur”... „Căci avea numitul Duca arnăuţi orânduiţi pe drumul Braşovului, la Câmpina, la Breaza şi până la Predeal, de jăfuia băjăniile la drum, luându-le bani, cai, arme şi altele”.

Naum Râmniceanu: „Duca ţinea închişi în temniţă şi în fiare pe dregătorii cei trimişi de otcârmuirea din Bucureşti (trimişii lui Tudor în afara oraşului, şi care treceau prin zona controlată de trupele tagmatarhului), şi la toate răspântiile având orânduiţi oameni ai lui strângea bani, siluia şi jăfuia orice le ieşia înainte”. Ilie Fotino: „...Pe Duca, Caravia şi alţi bărbaţi de arme, în care sta toată speranţa de izbândă a acestei întreprinderi, [eteriştii cinstiţi] îi văzură jefuind poporul fără sfială şi sfâşiind nenorocita Ţară Românească”.

Însuşi consulul Alexandru Pini, susţinător al Eteriei, a fost nevoit să ia atitudine împotriva prefacerii mişcării eteriste în expediţie prădalnică. La întoarcerea lui Iordache din Oltenia (în luna martie), Pini l-a mustrat aspru pentru indisciplina şi jafurile cetelor sale de arnăuţi, „ordonându-i a înceta cu asemenea fapte, care pot avea triste urmări pentru eterişti”. În rapoartele şi actele sale oficiale, Pini nu omite faptul că arnăuţii stăpânirii sunt partizanii lui Ipsilanti şi dezaprobă „neorânduielile la care se dedau cu neînduplecare arnăuţii... care se află în Bucureşti şi în judeţele acestei ţări”. E de observat că, chiar dacă n-ar fi venit în Principate cu armată cotropitoare, Ipsilanti n-ar fi putut câştiga adeziunea poporului român, decât ca reformator social.

Atanasie Xodilos („unul dintre cei mai înfocaţi fraţi ai Eteriei” - cum îl caracterizează Xanthos), deşi vorbeşte, în memoriile sale, despre „sufletul viteaz şi eroic al lui Ipsilanti”, face observaţia că şeful Eteriei n-a găsit mijlocul tactic de a-şi asigura alianţa românească şi ajutorul rusesc: „Privind aici purtarea lui Ipsilanti, din punct de vedere al intereselor greceşti, o găsim defectuoasă. Situaţia cerea... să răscoale Moldova cu totul împotriva Porţii”...; pentru aceasta trebuia „să declare pe ţărani liberi şi astfel să-i câştige pentru trebuinţele oştirilor. Astfel, ar fi fost nevoie să intre în această provincie şi armatele ruseşti şi atunci lucrurile s-ar fi schimbat între Rusia şi Poartă”.

A. Xodilos mai arată că Ipsilanti, după ce a primit scrisoarea dezaprobatoare din partea ţarului, s-a retras la Târgovişte, evitând să se bată cu turcii, ceea ce a constituit o greşeală: Soldaţii au fost astfel „nevoiţi să stea zi cu zi fără să facă nimic. Era natural ca inactivitatea să se transforme în nepăsare şi frică; întârzierea [trecerii la acţiune]..., egoismul conducătorilor era de aşteptat să aducă indisciplina slujbaşilor şi dezertarea ostaşilor”...

Iacovachi Rizo Nerulos a rămas de asemenea nemulţumit de indecizia şi inacţiunea lui Ipsilanti, în îndeplinirea scopurilor anunţate la începutul campaniei: „In loc să acţioneze, în loc să treacă el însuşi în Bulgaria sau să-l trimită acolo pe căpitanul Sava, pe care bulgarii îl aşteptau cu braţele deschise, Ipsilanti părăsi Colentina pentru a-şi transporta cartierul general la Târgovişte, mişcare ce părea o retragere dintre cele mai ruşinoase”.

La vestea că ţarul dezaprobă întreprinderea grecilor, trupele lui Ipsilanti au intrat în panică, şi numai batalionul sacru a rămas neclintit în hotărârea de a lupta cu turcii. Ipsilanti ar fi trebuit să-şi convingă ofiţerii că el îşi sprijină acţiunea pe bravura lor şi nu neapărat pe ajutorul Rusiei, încă de la Iaşi, trupele sale au comis, nepedepsite, diverse acte de indisciplină.

Scriitorul Alexandru Suţu (fratele unuia din comandanţii batalionului sacru, Demetrios Suţu, căzut în bătălia de la Drăgăşani) face apologia lui Ipsilanti, dând însă această descriere a armatei eteriste: „Dezavuat de Rusia şi împiedicat de Austria să-şi înfăptuiască proiectele, el [Ipsilanti] nu dispunea de nimic altceva decât de o adunătură de soldaţi, care nu ştiau ce-i ascultarea; unii din aceştia erau cetăţeni paşnici: îl urmaseră într-un moment de entuziasm, dar tremurau la apropierea pericolului, erau fără arme şi nedisciplinaţi, iar în fruntea lor se găseau şefi tot atât de nepricepuţi ca şi ei; alţii erau albanezi, bulgari, sârbi, diferiţi prin origine, limbă, moravuri şi caractere, reuniţi numai din dorinţa de a jefui, comandaţi fiind de căpitani ce nu aspirau decât la putere. În tabăra lui Ipsilanti, în timpul zilei, vivandierii, negustorii, spionii turcilor se amestecau cu soldaţii; noaptea, nimeni nu voia să facă de gardă, fiecare dezerta după bunul plac de la postul său, pentru a trece în braţele metresei”.

Dimitrie Macedonschi, asociat nehotărât al eteriştilor şi trădător al lui Vladimirescu, a condamnat şi el prădăciunile comise de trupele eteriste, consemnând faptul că, chiar şi în timpul retragerii din faţa turcilor, „in-trând în provincia moldovenească, ticăloşii lui [Iordache] şi-au arătat, după vechiul lor obicei, vitejia asupra celor neînarmaţi şi slabi, asupra prăvăliilor şi evreilor”.