Cronicari şi cărturari români

Manifestate în Transilvania încă din secolul al XV-lea, influenţele umaniste s-au extins la sud şi est de Carpaţi începând cu secolul al XVI-lea, pentru a cunoaşte o adevărată afirmare în secolul următor. Sub influenţa umanismului, încep să fie scrise studii care susţin pentru prima oară în chip explicit şi argumentat originea latină a poporului român în ansamblul său şi unitatea limbii române. Ideile umaniste au condus totodată la realizarea unor opere originale de valoare care au îmbogăţit tezaurul culturii europene.

Umanismul românesc

Apărut în faza de apogeu a Evului Mediu românesc, umanismul a purtat în ţările române, spre deosebire de Occident, o puternică amprentă religioasă, dominantă de altfel în epocă în tot sud-estul european. Ca pretutindeni în Europa însă, şi în ţările române ideile umaniste au însemnat începutul emancipării de sub autoritatea Bisericii şi apariţia primelor scrieri cu conţinut laic, în special a celor istorice. Acum apar primele letopiseţe în limba română, în care este prezentă pentru prima oară ideea latinităţii românilor şi a limbii lor, ca şi ideea unităţii lor ca popor în toată aria locuită de ei.

Astfel, Nicolaus Olahus a fost printre primii care au susţinut ideea originii istorice comune şi a unităţii de limbă a tuturor românilor. Johannes Honterus (1498-1548), umanist sas din Transilvania, pleda în scrierile sale pentru raţiune, dreptate, corectă înţelegere şi aplicare a legilor. În harta realizată în 1542, el atribuia numele de Dacia întregului teritoriu locuit de români. Cea mai veche cronică în maghiară a aparţinut umanistului Gaspar Heltai din Cisnădie şi a fost scrisă în secolul al XVI-lea.

Cronici şi cronicari

După cronicile scrise în slavonă în secolul al XVI-lea, începând din secolul al XVII-lea apar primele cronici în limba română. În Letopiseţul Ţării Moldovei, Grigore Ureche (1590-1647) subliniază ideea latinităţii românilor prin expresia „de la Râm se trag”. Miron Costin (1633-1691), autor al unui alt letopiseţ al Moldovei care-l continuă pe cel al lui Grigore Ureche, în De neamul moldovenilor susţinea cu noi argumente originea romană şi unitatea românilor „de oriunde ar fi”. O continuare a letopiseţului lui Costin a fost realizată de Ion Neculce (1672-1745), iar o altă cronică i se datorează lui Nicolae Costin, fiul lui Miron.

Călător neobosit, spătarul Nicolae Milescu (1636-1708) s-a remarcat printr-o serie de traduceri, dar mai ales prin relatarea călătoriei sale în China, tezaur de observaţii geografice şi etnografice. Socotit primul cărturar român de talie europeană şi universală, Dimitrie Cantemir (1673-1723) a încununat prin creaţia sa veacul cronicarilor. În Ţara Românească, stolnicul Constantin Cantacuzino îi menţionează în vasta sa Istorie a Ţării Româneşti pe geto-daci. Lui i se datorează, de altfel, şi prima hartă amănunţită a Ţării Româneşti, tipărită în limbile greacă şi latină la Padova. Letopiseţului Cantacuzinesc i s-a adăugat în epocă şi Letopiseţul Bălenilor, ambele ilustrând lupta pentru putere a marii boierimi la cumpăna secolelor XVII-XVIII.

Peste munţi, în secolul al XVII-lea, domeniul istoriografiei a înregistrat scrierile despre Transilvania ale lui Janos Bethlen şi Georg Kraus; tot acum Vasile Protopopul din Scheii Braşovului a scris o cronică a românilor braşoveni. Într-un context politic în care subordonarea faţă de Poarta otomană era tot mai accentuată iar declinul de putere al ţărilor române tot mai evident, afirmarea originii comune a românilor şi a latinităţii lor a reprezentat un imbold pentru studiile ulterioare, conferind astfel istoriei un rol formativ ce avea să devină tot mai puternic în veacul următor.