Criza stăpânirii romane în Dobrogea în secolul III î.Hr.

Înrăutăţirea situaţiei stăpânirii romane în Dobrogea în a doua jumătate a secolului II: atacul costobocilor

Încă de la sfârşitul secolului II d.Hr. se făcuseră simţite, mai ales din punctul de vedere al apărării frontierelor, consecinţele politice prin care trecea în acea vreme imperiul roman. Atacurile triburilor germanice la frontiera Dunării de sus, precum şi ale sarmaţilor iazigi la Dunărea de mijloc, obligaseră pe Marcus Aurelius să concentreze în acea zonă aproape toate trupele disponibile.

În locul legiunii a V-a Macedonica, transferată în Dacia, rămăsese în Dobrogea, la Tropaeum, doar un singur detaşament - vexillatio legionum I Italicae Moesicae et V Macedonicae Dacicae Rămasă aproape fără apărare militară, Dobrogea fu atacată pe la anul 170 de costoboci, care pătrund până departe în Macedonia şi Grecia. O inscripţie de lângă Tropaeum Traiani aminteşte de moartea unui locuitor dac, Daizus, fiul lui Comozous, ucis de costoboci cu prilejul acestei invazii.

Atacul costobocilor până departe în sud, unde de câteva veacuri nu mai pătrunsese vreun duşman venit atât de departe, dovedeşte în chip deosebit de sugestiv cât de slabă era apărarea acestor provincii, inclusiv a Dobrogei, în vremea în care luptele lui Marcus Aurelius cu cvazii şi marcomanii istoveau cea mai mare parte din forţele militare ale imperiului. Nu ştim exact în ce măsură retragerea costobocilor la nordul Dunării a fost consecinţa unei lupte decisive. Mai probabil este că ei s-au retras încărcaţi de pradă, grăbiţi şi de ştirea că cei rămaşi acasă fuseseră atacaţi de germani.

Puţin timp după aceste evenimente şi probabil ca o consecinţă a lor, se iau măsuri urgente pentru repararea zidurilor de apărare ale oraşelor greco-romane. Din dispoziţia guvernatorului Moesiei Inferioare, M. Valerius Bradua, fură reparate zidurile oraşelor Callatis şi Tomis. Din inscripţia de la Callatis cuprinzând această dispoziţie, reiese că locuitorii oraşului au fost impuşi la impozit special, pentru a face faţă cheltuielilor necesitate de refacerea zidurilor.

O contribuţie specială a fost impusă şi locuitorilor din Tomis în acelaşi scop. Cam în aceeaşi vreme au fost refăcute şi zidurile marelui oraş din Tracia, Philippopolis. Toate aceste măsuri dovedesc din partea stăpânirii romane nu numai un efort deosebit pentru apărarea provinciilor de la Dunăre, dar şi îngrijorarea faţă de eventuale noi atacuri, cărora romanii le făceau tot mai greu faţă.

Ele constituie semne evidente ale unei crize interne, prin care trece imperiul roman, criză care se va agrava tot mai mult în cursul secolului III d.Hr. Un moment întârziată pe planul politic şi militar de măsurile energice luate de Septimius Severus (193-211 d.Hr.), această criză va lua în deceniile următoare proporţii atât de mari, încât, pe drept cuvânt, ea poate fi considerată ca începutul decăderii nu numai a statului roman, dar al societăţii sclavagiste greco-romane însăşi.

Restabilirea temporară a situaţiei în epoca Severilor (193-235 d.Hr.)

Ca şi în alte regiuni ale imperiului roman, şi în Dobrogea se face simţit la începutul secolului III d.Hr. efortul lui Septimius Severus de a restabili echilibrul politic şi militar de la frontiera dunăreană. Numele guvernatorului provinciei Moesia Inferioară, C. Ovinius Tertullus, este amintit de mai multe ori atât în legătură cu refacerea drumurilor militare din Dobrogea, cât şi cu prilejul unor măsuri administrative şi fiscale, ce depindeau de autoritatea sa. Din ordinul său fură delimitate hotarele proprietăţii unei bogate femei romane, Messia Pudentilla, în raport cu proprietatea unor ţărani daci din nordul Dobrogei (vicani Buteridavenses).

Numeroase altare ridicate în cinstea împăratului şi a familiei sale au fost descoperite atât în oraşele Tomis şi Histria, cât şi în unele sate din Dobrogea. Ele sunt o dovadă a faptului că măsurile militare şi politice luate în vremea lui Septimius Severus şi a urmaşilor săi în vederea apărării frontierei dunărene au asigurat păturilor exploatatoare din această provincie un moment de relativă linişte, în contrast cu adânca nelinişte de care vor fi cuprinse în curând toate provinciile romane de la Dunăre şi din Balcani în deceniile următoare.

Se poate astfel afirma că epoca Severilor reprezintă ultima perioadă de relativă înflorire a oraşelor greco-romane din Dobrogea şi a satelor din teritoriile lor. Histria se intitulează cu emfaza caracteristică acestor vremuri „oraşul prea strălucit al Histrienilor” (splendidissima civitas în altă inscripţie în 1. latină), deşi gloria sa apusese demult. De aproape două veacuri locul cel dintâi între oraşele dobrogene îl ocupa Tomis.

În 212 d.Hr., fiul şi succesorul lui Septimius Severus, Caracalla, acordă prin cunoscuta sa lege, denumită Constituţia Antoniniana, cetăţenia romană locuitorilor din provincii. Chiar dacă acordarea acestei cetăţenii a fost restrânsă numai la locuitorii târgurilor şi oraşelor, ea nu mai constituia la acea dată o favoare excepţională. Luată, pare-se, din considerente de ordin financiar, această măsură însemna, înainte de toate, o uniformizare de caracter fiscal, administrativ şi juridic.

Faptul însă că o inscripţie din Dobrogea din anul 237 d.Hr., deci la un sfert de veac după legea lui Caracalla amintea în chip separat pe de o parte pe cetăţenii romani (cives Romani) iar, pe de altă parte, pe locuitorii de origine tracă (Lai consistentes) din „vicus Secundini”, pare a dovedi că acordarea cetăţeniei romane nu a cuprins în bloc pe toţi locuitorii din oraşele şi satele imperiului roman. În orice caz fie că această măsură a fost generală, fie că a fost parţială, aplicarea ei explică marele număr de noi cetăţeni care poartă, începând cu această vreme, în inscripţiile din secolul III d.Hr. numele de Aurelius, după numele împăratului Caracalla.

Realitatea politică din Dobrogea era însă legată de alte fapte, mai semnificative pentru istoria acestei regiuni de graniţă. În primele decenii ale veacului III d.Hr., Dobrogea se află tot mai mult în calea atacurilor triburilor în migraţie, a căror presiune asupra frontierei dunărene se accentuează în tot cursul acestui secol. Aceste atacuri constituie preludiul marilor atacuri din anii următori. De pe urma lor a fost zguduit din temelii întreg edificiul roman de la Dunărea de jos.

Atacurile goţilor şi carpilor

Într-adevăr, în timpul domniei lui Severus Alexander (222-235 d.Hr.) goţii atacă cele doua importante oraşe greceşti de pe ţărmul de nord al Mării Negre, Tyras şi Olbia, ce vor fi definitiv cucerite de ei în a doua jumătate a secolului III d.Hr. Măsurile luate în 234 în vederea reparării unor poduri şi drumuri din Dobrogea de către guvernatorul provinciei Moesia Inferioară, Q. Decius, viitorul împărat, par a indica în egală măsură o grijă edilitară şi una militară.

De-abia patru ani mai târziu însă, în 238, goţii şi carpii invadează Dobrogea, provocând mari distrugeri. Noul guvernator al Moesiei Inferioare din vremea domniei lui Gordianus al III-lea (238-244 d.Hr.), Tullius Menophilus, încheie un acord cu goţii. În urma înţelegerii încheiate şi a plăţii unor însemnate subsidii în bani, goţii se retrag în nordul Dunării, abandonându-şi aliaţii.

Cererea carpilor de a primi şi ei subsidii în bani, mai ales că, după părerea lor, erau mai numeroşi şi mai puternici decât goţii, fu respinsă \ Refuzul guvernatorului roman se întemeia, desigur, pe noua realitate politică şi militară devenită favorabilă romanilor de pe urma înţelegerii cu goţii, care se retrăseseră. O inscripţie din 238, prin care un locuitor din Durostorum mulţumeşte zeilor că a scăpat din captivitate (receptus ex captivitate Barbarorum) trebuie pusă în legătură cu aceste evenimente. Aceiaşi carpi vor repeta, câţiva ani mai târziu, în 242, atacul lor, invadând Moesia Inferioară şi Tracia pe care le jefuiesc. Înfrânţi de prefectul pretoriului, Timesitheus, care se îndrepta cu trupele spre Orient, ei fură obligaţi şi de data aceasta să se retragă la nordul Dunării.

Atacurile carpilor au continuat şi în anii următori. Urmaşul lui Gordianus al III-lea, Filip Arabul (244-249 d.Hr.) este obligat, la întoarcerea sa din Orient spre Roma, să se lupte cu carpii şi goţii, pe care îi respinge. Începând cu anul 246 d.Hr. monedele romane adaugă la titlurile imperiale pe acela de Carpicus Maximus şi Germanicus Maximus. O inscripţie din acelaşi an pusă în cinstea împăratului de către unii locuitori din vicus Secundini din împrejurimile oraşului Histria, pare a reflecta această stare de lucruri.

Începând cu anul 248, Dobrogea, ca şi restul provinciei Moesia Inferioară, devine teatrul celor mai înverşunate lupte între romani şi triburile de la nordul Dunării. Atacurile repetate ale goţilor şi carpilor se împletesc cu luptele dintre diferiţii comandanţi romani, care ocupă tronul unul după altul, creând astfel o stare de anarhie fără precedent în istoria imperiului roman. Întreg imperiul se afla în plină criză politică şi militară, de pe urma adâncilor prefaceri social-economice, care au modificat până în cele din urmă însăşi structura societăţii sclavagiste romane.

Criza generală a sclavagismului

Extensiunea la maximum a relaţiilor de producţie sclavagiste pe cuprinsul imensului imperiu, generase totodată şi germenii destrămării sale. Munca sclavilor renta din ce în ce mai puţin. Încă de două veacuri începuse pe scară largă procesul de eliberare al sclavilor, în scopul ridicării productivităţii muncii lor. Acest proces, izvorât din condiţiile schimbate ale economiei romane, nu putea duce însă decât la o rezolvare parţială şi temporară a problemei productivităţii muncii servile. Înlocuirea muncii sclavilor cu aceea a oamenilor liberi pe marile latifundii, fărâmiţate în loturi mici, arendate colonilor, se dovedise încă mult înainte de secolul III d.Hr., ca singura cale firească, în condiţiile noi ale economiei agrare din Italia şi din provincii.

Apărut spontan în Italia, colonatul se va extinde în chip firesc, alteori va fi chiar impus, în restul celorlalte provincii. Un fenomen cu totul asemănător se petrece, într-o măsură ceva mai restrânsă şi în producţia orăşenească, în atelierele din oraşe numărul sclavilor scade în raport cu numărul micilor meşteşugari liberi, organizaţi în asociaţii profesionale (collegia). Producţia simplă de mărfuri este în continuă descreştere. Circulaţia de bunuri, care contribuise la începutul epocii imperiale romane la o anumită unitate economică a diferitelor provincii, constituind o imensă piaţă mediteraneană, se restrânge tot mai mult la piaţa locală a diferitelor regiuni.

Economia monetară, care luase un avânt deosebit în cadrul orânduirii sclavagiste în ascensiune, face tot mai mult loc economiei naturale grăbită de procesul de ruralizare a imperiului. Nerentabilitatea muncii sclavilor de la ţară sau din oraşe, ca şi slăbirea tot mai accentuată a economiei monetare, au provocat astfel o adâncă schimbare în relaţiile de producţie sclavagiste, încât, mai ales după criza cea mai gravă, şi anume criza veacului al III-lea d.Hr., în structura societăţii greco-romane apar unele premise ale viitoarei societăţi feudale.

Cum era şi firesc, asemenea prefaceri în structura social-economică a societăţii sclavagiste romane au zdruncinat hotărâtor concordanţa între caracterul forţelor de producţie şi relaţiile de producţie, impunând cu necesitate o adaptare a acestora din urmă la realităţile social-economice ale secolului III d.Hr. Această adaptare a fost întovărăşită de o lungă serie de mari frământări, specifice unor astfel de perioade de tranziţie. Ele apar în toate compartimentele suprastructurii societăţii romane din această perioadă. Criza militară şi politică religioasă şi filozofică, criza literaturii şi artelor plastice, sunt tot atâtea simptome ale crizei generale care măcina baza economică a orânduirii sclavagiste romane.

Criza sclavagismului roman în Dobrogea la mijlocul secolului III d.Hr. Atacurile goţilor

Începând cu mijlocul secolului III d.Hr., atacurile populaţiilor de la nordul Dunării devin nu numai tot mai frecvente, dar şi mai vehemente. Dezvoltarea torţelor de producţie a acestor triburi, care s-a reflectat şi în domeniul armamentului şi al tacticii de atac, a dus la o accentuare a presiunii lor asupra provinciilor periferice ale imperiului şi la ocuparea unora dintre cele mai fertile regiuni din zona frontierei romane de nord. Pe plan militar, această dezvoltare a forţelor de producţie a triburilor de la nordul Dunării şi Mării Negre a fost întovărăşită de o creştere simţitoare a capacităţii lor ofensive. Nu e astfel de mirare că, începând cu mijlocul secolului III d.Hr., atacurile lor lasă urme tot mai grele atât în Dobrogea, cât şi la sud de Dunăre.

Un astfel de atac pustiitor al goţilor a avut loc pe la 248 d.Hr. asupra oraşului Histria. Atacul a fost atât de puternic încât din strălucitul oraş de odinioară, a cărei istorie începuse cu aproape nouă veacuri mai înainte, n-a mai rămas piatră pe piatră. Distrus în cea mai mare parte, aşa cum reiese din numeroasele incendii constatate pe cale arheologică, oraşul Histria oferă în acea vreme imaginea dramatică a unui vechi oraş dat focului şi jafului.

Era cea mai grea încercare, pe care o suferise de-a lungul istoriei sale seculare vechea colonie milesiană de la gurile Dunării. Evenimentul acesta, care a impresionat pe contemporani, a fost consemnat într-un text istoric de mai târziu în felul următor: „în timpul acestor împăraţi (Maximus şi Balbinus), carpii au atacat pe moesi; a început şi războiul cu goţii; în această vreme a avut loc şi distrugerea oraşului Histria”.

Multă vreme s-a crezut că acest atac a avut loc în anul 238 d.Hr., odată cu invazia carpilor şi goţilor amintită mai sus. O inscripţie din anul 240 d.Hr. În care se aminteşte refacerea unei hale în oraşul Histria, dovedeşte că evenimentul a avut loc de-abia după această dată. Monedele oraşului Histria bătute în vremea lui Gordianus al III-lea, impun de asemenea concluzia că oraşul îşi continuă activitatea sa monetară şi după anul 238 d.Hr., ceea ce ar fi fost cu neputinţă dacă el ar fi. fost distrus atât de grav, aşa cum constatăm 10 ani mai târziu. Două alte izvoare istorice, Dexip şi Iordanes, ne dau informaţii mai precise despre amploarea acestei invazii, cât şi despre consecinţele, pe care ea le-a avut în istoria imperiului roman la mijlocul secolului III d.Hr.

Conduse de doi şefi goţi, Agaithus şi Guterichus, triburi germanice - goţi, taifali, bastarni, vandali - şi carpice pătrund la sudul Dunării, distrugând totul în calea lor. Singur oraşul Marcianopolis rezistă graţie zidurilor puternice de apărare, reconstruite şi întărite din dispoziţia guvernatorului provinciei Moesia Inferioară, Tullius Menophilus. Situaţia fu restabilită în favoarea romanilor, graţie trupelor comandate de Decius, fostul guvernator al provinciei Moesia Inferioară în vremea lui Severus Alexander.

Proclamarea sa ca împărat de către trupele de la Dunăre, a dat semnalul unui nou război civil, care se termină în anul următor (249 d.Hr.) la Verona, printr-o bătălie în care căzu Filip Arabul. Ajuns la tron de pe urma unei victorii împotriva goţilor, Decius avea să-şi sfârşească cariera şi viaţa doi ani mai târziu, înfrânt de aceiaşi goţi în bătălia de la Abrittus.

Într-adevăr, atacurile goţilor din anii 250-251 au întrecut atât din punct de vedere al numărului forţelor aruncate în luptă, cât şi din acela al ravagiilor făcute pretutindeni în provinciile Moesia Inferioară şi Tracia, toate invaziile anterioare. Sub conducerea regelui got Kniva, triburile germanice şi sarmatice trec Dunărea şi asediază oraşul Novae (lângă actualul oraş Şiştov în Bulgaria).

Respinşi de guvernatorul provinciei, Trebonianus Gallus, goţii asediază oraşul Nicopolis ad Istrum. Împăratul Decius câştigă aici o primă mare bătălie, obligându-i pe goţi să ridice asediul. Drumul spre Dobrogea fiindu-le închis, goţii trec Balcanii şi invadează provincia Tracia, asediind marele oraş Philippopolis (azi Plovdiv). Trupele romane, conduse de Decius, sunt surprinse de goţi lângă Beroea (azi Stara Zagora) şi înfrânte.

Textele istorice îl acuză pe guvernatorul provinciei Macedonia, L. Priscus, de a fi provocat înfrângerea trupelor comandate de împărat, cu nădejdea ca, ajutat de Kniva, îi va putea lua locul. De pe urma aceleiaşi trădări, goţii ar fi reuşit să pătrundă în oraşul Philippopolis, pe care l-au jefuit şi ai cărui locuitori fură în parte ucişi, în parte luaţi în robie.

Retras la nordul Balcanilor cu trupele pe care şi le reorganizase, Decius atacă lângă Nicopolis ad Istrum pe goţii care se întorceau spre Dunăre încărcaţi de pradă. Un prim succes îl îndeamnă pe împărat să-i urmărească pe goţi. Înconjurat de aceştia într-o poziţie cu totul nefavorabilă, lângă Abrittus (azi Razgrad, în Bulgaria) şi trădat, pare-se de Trebonianus Gallus, Decius însuşi căzu în luptă. Pierderile romanilor fură imense.

Pentru Dobrogea, consecinţele politice şi economice ale acestei înfrângeri fură deosebit de grele. Se poate afirma că, în urma înfrângerii de la Abrittus, stăpânirea romană în Dobrogea a fost paralizată pentru o lungă perioadă. Oraşele dobrogene, câteva decenii mai înainte strălucitoare, vor trăi de acum înainte sub semnul neputinţei şi al panicii. Histria, distrusă aproape în întregime, se va reface greu, pe o suprafaţă de două ori mai mică decât se întinsese oraşul în primele două veacuri ale stăpânirii romane.

Pacea încheiată între noul împărat Trebonianus Gallus şi goţi fu de scurtă durată, în ciuda faptului că statul roman se obligase să le plătească subsidii anuale. Aşezaţi în Crimeea, goţii atacă Asia Mică pe mare. Împreună cu carpii şi poate cu sarmaţii, ei trec în anul următor (252 d.Hr.) din nou în Dobrogea, dar sunt respinşi de trupele romane, comandate de guvernatorul Moesiei Inferioare, Aemilianus. Câţiva ani mai târziu, un nou atac al lor fu oprit de Aurelian, viitorul împărat roman.

Măsuri mai energice pentru apărarea oraşelor greco-romane din Dobrogea fură luate în vremea împăratului Gallienus (253-268). Arhitecţii Cleodamos şi Athenaios din Bizanţ fură chemaţi să conducă lucrările de reconstrucţie a oraşelor pontice, probabil Tomis şi Callatis. Cât priveşte Histria, zidurile oraşului nou încep a fi. refăcute câţiva ani mai târziu. Biografia lui Gallienus, care aminteşte aceste evenimente, adaugă că, în vreme ce lucrările celor doi arhitecţi erau în toi, o flotă de 500 corăbii de ale goţilor şi herulilor îşi făcu apariţia la gurile Dunării şi apoi, coborând spre sud, atacă oraşele pontice.

După un prim insucces, flota romană sub comanda celor doi arhitecţi amintiţi mai sus reuşi să împrăştie corăbiile goţilor. Un alt grup de invadatori, heruli şi goţi, trecuse Dunărea cam în aceeaşi vreme. Deşi înfrânţi de trupele romane comandate de Gallienus, herulii profită de tulburările politice ce izbucniseră în Apus. Trebuind să se întoarcă în grabă în Italia, unde se proclamase un nou împărat, Gallienus încheie o pace de compromis cu Naulobatus, regele herulilor. Pe lângă obişnuitele subsidii anuale, li se îngăduie herulilor, ca şi unui grup de goţi, ce pătrunsese până în munţii Rodope, să se întoarcă nestingheriţi la nordul Dunării.

În anii care au urmat, invaziile goţilor au răspândit panică în întreaga Peninsulă Balcanică. Numeroşi goţi, heruli, bastarni, pornind din nordul Mării Negre atacă Dobrogea, pe mare şi pe uscat. Oraşul Tomis fu asediat. Aceeaşi soartă o avu şi Marcianopolis. După ce înaintaseră până în Macedonia, unde fură opriţi de trupele romane, comandate de împăratul Claudiu al II-lea Goticul (268-270 d.Hr.), goţii se îndreaptă spre Dunăre. În bătălia de la Naissus (Nis în Serbia) goţii fură înfrânţi cu grele pierderi.

Un nou atac al goţilor, care invadară în 271 Dobrogea şi Tracia, fu respins de noul împărat Aurelian. Biografia acestuia adaugă amănuntul, că, în luptele ce au urmat dincolo de Dunăre, 5.000 de goţi, în frunte cu regele lor Cannabaudes, fură ucişi. Puţin mai târziu, în timp ce Aurelian pregătea războiul împotriva reginei Zenobia din Palmira, Dobrogea fu invadată din nou de carpi. La întoarcerea sa din Orient, în 273 d.Hr., Aurelian tăie retragerea carpilor lângă Carsium, pe Dunăre, nimicind un mare număr dintre ei.

Amintirea acestei victorii a fost păstrată de o inscripţie din Durostorum pusă în cinstea împăratului cu acest prilej, ca şi de o altă inscripţie din Callatis. Restul carpilor în această luptă fură aşezaţi cu titlul de coloni în Dobrogea. Mai târziu, în secolul IV, în apropiere de Carsium, este amintit un „sat al carpilor” (vicus Carporum). Este vorba foarte probabil de descendenţii acelor carpi, înfrânţi de Aurelian în 273 d.Hr.

Repercursiunile părăsirii Daciei de către romani asupra Dobrogei

Eliberarea Daciei de sub stăpânirea romană a avut însă consecinţe repede simţite atât în privinţa apărării frontierei de la Dunărea de Jos, cât şi asupra condiţiilor generale de viaţa ale Dobrogei. Este adevărat ca, cel puţin începând cu marea invazie gotică din 248, echilibrul politic şi militar din regiunea dunăreană fusese atât de zdruncinat, încât de fapt stăpânirea romană asupra Daciei nu mai corespundea rolului său strategic şi politic.

Bastion înfipt în mijlocul lumii dacice şi sarmatice, Dacia romană concentrase într-o mare măsură atât eforturile de apărare ale statului roman în această parte a lumii, cât şi eforturile triburilor de la nord şi est de Carpaţi. Prin însăşi existenţa sa, acest bastion împiedicase timp de aproape un veac pătrunderea dacilor liberi şi mai apoi a goţilor la sudul Dunării.

Invazia costobocilor în 170 reprezintă din acest punct de vedere preludiul marilor invazii din anii 248 şi 250-251 d.Hr. Aceste raiduri îndrăzneţe la sudul Dunării dovedesc măsura în care bastionul militar al Daciei romane nu mai corespundea misiunii sale. Prăbuşirea frontului roman din Dacia în anii care au urmat, a avut drept consecinţă descoperirea flancului drept al liniei romane de apărare, de la Dunărea de jos. Dobrogea se afla din acest punct de vedere în situaţia cea mai grea: primejdiile o pândeau nu numai de la nordul Dunării, din câmpia munteană şi din Bugeac, dar şi de pe mare, folosită tot mai des de goţi în îndrăzneţele lor incursiuni care atingeau nu o dată chiar ţărmurile Asiei Mici.

În aceste condiţii, restabilirea frontierei romane la Dunăre după eliberarea Daciei nu crea numaidecât o situaţie nouă, ci, mai curând, confirma o situaţie de fapt, ce se făcuse simţită încă din vremea lui Marcus Aurelius. Se poate afirma chiar că întărirea frontierei dunărene prin transferarea legiunii XIII Gemina la Ratiaria şi a legiunii V Macedonica la Oescus (ambele localităţi pe malul Dunării în Bulgaria), după abandonarea bastionului dacic, care nu mai corespundea misiunii sale militare şi politice, a dus în bună măsură la restabilirea echilibrului politic de la Dunărea de jos. De pe urma acestui fapt, ale cărui consecinţe se vor face simţite mai ales în cursul veacului al IV-lea d.Hr., Dobrogea avea să cunoască încă pentru câteva veacuri o nouă perioadă de relativă linişte, după zbuciumul veacului al III-lea d.Hr. care zguduise din temelii nu numai stăpânirea romană la Dunăre, dar edificiul însuşi al statului roman.

Până se va ajunge însă la această perioadă de relativă linişte ce caracterizează istoria Dobrogei în secolul IV, nu vor lipsi, în ultimul sfert din veacul anterior, nici primejdia invaziilor, nici eforturile romane de a le pune o stavilă. Un rol însemnat a jucat din acest punct de vedere împăratul Probus (276-282 d.Hr.), a cărui activitate politică şi militară la frontiera dunăreană dovedeşte nu numai un caracter ferm, dar şi o reală cunoaştere a realităţilor din această regiune atât de importantă pentru întreaga parte de răsărit a imperiului. Pentru asigurarea pazei frontierei dunărene fură colonizaţi la sudul Dunării, atât în Moesia propriu-zisă, cât şi în Dobrogea, un mare număr de bastarni şi carpi. Unele informaţii istorice vorbesc de 100.000 de bastarni colonizaţi la sudul Dunării.

Un alt grup germanic compus din gepizi, greutungi (ostrogoţi) şi vandali, colonizaţi la frontiera dunăreană, fu în parte nimicit de Probus, din cauza faptului că aceştia jefuiseră regiunile învecinate şi aşezările de pe coasta Mării Negre. O parte din ei reuşiră să fugă la nordul Dunării, unde nu mai puteau fi urmăriţi. În Dobrogea începuse la această dată să fie împestriţată din punct de vedere etnic, prin masive colonizări de populaţii germanice şi dacice libere. Acest proces, început în secolul III, va continua fie pe cale paşnică, fie pe cale violentă, în secolele următoare.

Se poate astfel afirma că programul politic şi militar realizat de Probus la frontiera dunăreană a contribuit în mare măsură la stabilirea unui nou echilibru politic, realizat pe deplin în vremea lui Diocleţian şi a urmaşilor săi. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că instaurarea acestui nou echilibru nu numai la Dunăre, ci şi în întreg imperiul roman, a fost posibilă numai după depăşirea crizei grave a veacului al III-lea şi datorită adaptării statului roman la condiţiile noi social-economice rezultate de pe urma crizei. Această nouă situaţie, caracteristică descompunerii finale a sclavagismului, se reflectă în reorganizarea administrativă şi militară a Dobrogei în perioada lui Diocleţian şi a urmaşilor săi.

Check Also

Stăpânirea romano-bizantină în Dobrogea (secolele IV-VII d.Hr.)

Pierderea Daciei a fost o lovitură grea pentru imperiul roman. Populaţia daco-romană ce nu se …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …

Întemeierea coloniilor greceşti din Dobrogea

Cu privire la întemeierea primelor trei colonii greceşti din Dobrogea – într-o epocă mai târzie …

Monumentele arhitectonice din oraşele greco-romane din Dobrogea

Ruinele monumentale descoperite în oraşele pontice dovedesc, pe de altă parte, că şi în aceste …

Criza legăturii dintre României şi Austro-Ungaria

În această atmosferă, din care nu lipsea nici idealul de confederaţie „balcano-danubiană” în sud-estul Europei …