Criza legăturii dintre României şi Austro-Ungaria

În această atmosferă, din care nu lipsea nici idealul de confederaţie „balcano-danubiană” în sud-estul Europei şi având drept principal colaborator pe Kogălniceanu, reprezentant al îndărătnicului naţionalism de orizont moldovenesc, se făcu neizbutita încercare politică a legăturii de prietenie cu monarhia dualistă.

În mesagiul tronului, domnul, care se simţea mai asigurat, nu vorbise decât, alături de ce poate rezulta pentru ţară din dezvoltarea relaţiilor economice, de necesitatea de a se păstra cele mai bune raporturi cu Puterile vecine. Am arătat cum Pepoli stăruia, arătând ce primejdii ameninţă altfel România, să se caute apropierea de monarhia vecină şi în special de Andrassy, factorul hotărâtor, pe care nu ştia cum să-l laude mai mult, afirmând că acesta nu vede decât pericolul slav, iar România este zăgaz firesc contra lui, ca şi Ungaria. Marchizul italian stăruia asupra faptului că nu e momentul revendicaţiilor naţionale, al cererii de independenţă, că nici „opiniunea liberală” nu e dispusă a le sprijini, că „interesele materiale” acopăr glasul „compătimirii”, că Franţa napoleoniană pierde orice simpatii din cauza resturilor de ideologie care i-au rămaşi.

Carol I se lăsă convins. Îl supără discursul, reprodus în „Românul”, al lui Papiu Ilarian, care vorbise, la societatea „Transilvania”, de necesitatea unei singure culturi pentru toţi românii, şi anume cultura latină, opusă, el gândea la Ardealul său a celei „gotice şi scitice”, adecă: săseşti şi ungureşti. Dar, în scrisoarea pe care am citat-o, am văzut că şi el ridica faţă de Pepoli chestia românilor din Ungaria.

Pentru a inaugura noua politică, Carol I se adresă la Dimitrie Ghica, a cărui veche simpatie pentru Austria de odinioară era bine cunoscută, dar, cum i se păru domnului că un ministeriu pur conservator n-ar putea să găsească sprijin în ţară, se recurse la Kogălniceanu, care ar trebui să se despartă însă de atitudinea sa din trecut: fostul auxiliar şi prieten de aproape al lui Vodă Cuza se raliase la noua domnie, admirând în prinţul străin repedea şi deplina iniţiere în rosturile ţării.

Primi să intre în această alcătuire, care nu avea decât un program de politică externă, şi Vasile Boerescu. Pentru legăturile sale cu cercurile din Constantinopol fu adus, dar la Finanţe, Al. Golescu. La Constantinopol merse acum D.A. Sturdza, care avu ca primă sarcină să declare marelui vizir că nu se poate da ordin guvernului român să expulzeze şi el pe supuşii greci pentru că Poarta ajunsese, pentru afacerile din Creta, în conflict cu cei din Atena; se reveni deci asupra notei. La Poartă se negocie asupra dreptului de a bate monedă. Se căută şi „reglementarea gurilor Dunării”, voia de a numi consuli în Orient. Nu se evita să se dea asigurarea la Belgrad că noul regim românesc va căuta să strângă şi mai mult raporturile cu principatul vecin.

Dar bunele intenţii faţă de monarhie nu reuşeau. Alături de Andrassy era Beust, rămas în funcţiuni, şi acesta căuta să urmeze faţă de România creată fără voinţa Austriei, chiar şi faţă de domnul care se impusese contra ei, tot vechea politică. Pe când Ioan Strat, trimes la Paris, şi primit de prinţul Napoleon şi de succesorul lui de Moustier, la Externe, de Lavalette, căută să explice lui Napoleon de ce fusese nevoie de un guvern liberal cu Brătianu, de altfel acuma în plină opoziţie răscolitoare de patimi, cu toate asigurările date domnului, şi în chestia românilor neliberi şi, căutând să câştige un sprijin în chestia jurisdicţiei consulare şi a numirii de agenţi în străinătate, auzea iarăşi învinuirile privitoare la agitaţia iredentistă şi la legătura cu Rusia, şi se recomanda discret aceiaşi îndreptare către unguri, Beust asculta cu un zâmbet asigurările de „cuminţenie” ale sasului Steege, însărcinat cu o misiune analogă la Viena.

I se arătă şi aici credinţa că un nou guvern, slab, legat de Camerele care aparţineau netăgăduit roşilor, nu poate aduce nicio schimbare serioasă şi se obiectau şi înarmările româneşti, refuzându-se bineînţeles, acele cereri de a căror satisfacere atârna popularitatea ministeriului. Vizita la Andrassy urmă imediat şi după dânsa Strat putea să anunţe că la Viena i sa oferit şi independenţa, dacă se părăseşte aplecarea spre Rusia şi „se opreşte propaganda în Ardeal”, unde un zvon spunea că s-au trimes şi arme. S-ar dori şi o confederaţie balcanică neinfluenţată de Rusia. Andrassy declara că n-are idee de prigoniri ungureşti contra românilor, dar, dacă în adevăr Sunt, le va opri. Şi regele Prusiei înştiinţa că austriecii îşi păstrează toate relele dispoziţii.

Continua campania presei vieneze contra României, considerată ca focar veşnic de agitaţii. Aceasta deşi Kogălniceanu recomandase a nu se îngădui grecilor adăpostiţi în România după izgonirea lor din Imperiul Otoman vreo acţiune contra acestuia şi se căuta şi o împăcare cu patriarhul ecumenic. De aiurea, din Franţa, care-şi rechemase misiunea militară cum, de altfel, i se arătase dorinţa, şi liberalii se ridicau contra „prusianizării” armatei prin sfătuitorul tehnic german al prinţului, se răspândea ştirea că, într-un război turco-grec, trupele româneşti ar fi să intre în Bulgaria. Şi Bismarck dădea sfatul de a se feri domnul de orice politică de expansiune, mai ales în Ardeal: încolo, prietenie cu ungurii fără a strica relaţiile cu ruşii.

În acest timp, în ianuarie şi februarie 1869 guvernul era atacat, pentru alcătuirea lui, de fapt aşa de disparată, şi de liberali şi de neo-conservatorul P.P. Carp, care arăta că a refuzat să participe la dânsul. Dimitrie Ghica anunţa că nu înţelege să rămâne ca „sclav” acolo unde nu poate juca rolul de stăpân; dar nu i se primi demisia oferită. Fu reţinut la locul său şi prin încrederea monarhului şi printr-un vot unanim al Camerei, care nu înţelegea să ducă spre un nou regim liberal, imposibil în străinătate.

Îndată după aceia însă urmă votul care puse pe domn în alternativa părăsirii unor consilieri abia instalaţi sau a dizolvării unei Adunări care funcţionase numai câteva luni: ceea ce hotărâse votul fusese rechemarea în activitate a generalului Macedonski, scos din armată de Cuza şi din care se părea că se caută a se face o sperietoare pentru atât de neliniştita opoziţie liberală. Înainte de a pleca însă, această Cameră, trecută prin multe atitudini, se supusese îndemnului domnesc de a da ţării budgetul (10 februarie).

Şi aceasta însemna că, în ciuda pasiunilor, ea era patriotică şi loaială. La măsura luată contribuise fără îndoială, cum se vede din dezbateri, mândria jignită „marelui senior” care era „beizadeaua” din fruntea guvernului, pe cât şi dorinţa domnului de a da o satisfacţie deplină adversarilor neîmpăcaţi ai liberalilor. Şi aceasta hotărî. Şi nu era lipsită de temei judecata de atunci a lui Ion Brătianu: „Camera care s-a desfiinţat nu plăcea străinilor, fiindcă era o Cameră naţională”, adăugind: „n-am ieşit cu flori niciodată înaintea străinului”. Şi, răspunzând învinuirii că lucrează contra domnului, el se rostea astfel: „cu suflarea noastră caldă, cu dragostea inimii noastre a crescut copacul dinastiei Hohenzollern”.

Faţă de această situaţie, Bismarck, care felicita pentru dizolvare, făgăduia domnului, care de altfel vizita cazărmile şi dejuna cu ofiţerii să-şi pregătească o trupă de care să fie sigur că ar merge fără preget contra oricăror tulburători: altfel ar fi păcat să continue o misiune care se vădea atât de ingrată. Şi Carol I era de părere că „demagogismul prea mult şi-a ridicat capul” şi lui Brătianu, care se părea că ameninţă, dar care vorbea de candidaturile indigene ale străinătăţii îi declara că „un Hohenzollern nu se lasă aşa de uşor răsturnat ca un prinţ parvenit”. Îndemnurilor lui Bismarck de a-şi căuta un sprijin în vecina monarhie, domnul le răspundea că e gata a o face, adăugind că, dacă supt unguri românii de dincolo ar avea situaţia din vremea austriacă, s-ar putea câştiga şi liberalii.

În acelaşi timp, o scrisoare a domnului către Francisc Iosif anunţa noua direcţie în legătură cu „interesele generale ale Europei”, ca punct principal fiind „înţelegerea cordială” cu monarhia şi „mai ales cu Ungaria”. Şi primea în schimb asigurarea „solicitudinii pentru interesele Moldo Valahiei”. Dar lupta electorală începuse cu o violenţă fără pereche. Consiliile comunale erau în serviciul aprinsei propagande liberale. Se subscriau sume mari pentru triumful cauzei. Se provocau demonstraţii de studenţi. Iar guvernul, care se folosea de aceleaşi metode, schimbând tot aparatul administrativ şi judecătoresc, îşi pierdea calmul şi căuta un sprijin în străinătate, adecă în Franţa, Austria şi chiar Turcia, cu care se negocia pentru monedă. Un val de ură trecea asupra ţării.

Şi totuşi lucruri cuminţi se cuprindeau în programul din ianuarie 1869 al lui Ion Brătianu: afirmarea unităţii de grai şi suflet a poporului român, comparaţia măgulitoare a ţăranului român cu cel din Franţa, de multe dialecte, cu cel din pustă, păstrând înfăţişarea vechilor năvăliri, recunoaşterea marelui tezaur de străveche cultură ce se păstrează în adâncimile modeste ale acestui neam, bogăţia fără pereche a unei ţări binecuvântate, crearea fără zbucium şi luptă a micii proprietăţi, ivirea unei proprietăţi mijlocii, readucerea la munca naţională a averilor mănăstireşti. Făgăduia instituţii de credit care să împiedece robirea către capitalul străin la care va trebui altfel să recurgă.

Recomanda o politică de latinitate, dar şi de ortodoxie, care nu înseamnă legătura cu Rusia, ca şi păstrarea raporturilor cu vecinii de peste Dunăre, căci „Orientul este al acelora cari-l locuiesc, care-l posedă de secole care în fine îl au în posesiunea lor de la moşi, strămoşi..., al grecilor, al sârbilor şi al tuturor celorlalţi cari-l locuiesc, este chiar al turcilor, dacă vor voi şi ei să trăiască în viaţă nouă”, aceasta şi contra panslavismului şi contra panmaghiarismului”.

Rezultatul alegerilor conduse de Kogălniceanu, contra căruia se încercă apoi un atentat fu că, faţa de 157 de guvernamentali, erau numai 10 opozanţi. Şi întrebarea se pune: cum oare sentimentul public sărise de la vechile simpatii pentru stânga la o iubire fanatică pentru Dimitrie Ghica, fie şi cu ajutorul lui Kogălniceanu, care avea doar câţiva aderenţi în jurul său.

Se încercase o „petiţie monstră” către domn, pe care o aduse Rosetti însuşi, care nu servise până atunci noul regim, şi Carol I crede că trebuie să însemne în notele sale, care se publicară fiind el în viaţă şi din ordinul său, că deputăţiei i se răspunse aşa „încât să-i servească de învăţătură pentru viitor”, adăugind în aceleaşi însemnări că atacurile din „Românul” contra guvernului, cu care monarhul se identifica, erau „perfide”.

El pare a se mira că atitudinea opoziţiei „nu era totdeauna loaială”: din parte-i, credea că Brătianu „lucrează din culise, prin alţii” şi se ajungea până acolo încât el îl înştiinţa la Florica, unde era în adevăr bolnav, ca-l face personal responsabil pentru „neorânduielile în alegeri”, rezervându-şi să adreseze apoi un apel la dânsul numai pentru popularitatea lui. Domnul judeca aşa de greşit situaţia, încât afirma că fracţioniştii moldoveni, naţionalişti foarte populari, cu aplecarea bărnuţiană către domnul pământean, ca Al. Gheorghiu, D. Tacu, P. Suciu, toţi jurişti, Sunt, de fapt, „socialişti”.

O scurtă sesiune se va deschide la 29 aprilie (11 mai). Dar ea fu amânată la 9/21 iunie, şi se dizolvă în aceiaşi zi Senatul. Era de fapt o dictatură a încă atât de tânărului monarh, care împlinea abia treizeci de ani; călătoria în Moldova, până la laşi, lagărul de la Furceni, strângerea relaţiilor cu ofiţerii, vizita fratelui Leopold şi a prinţului Otto de Bavaria, care va fi regele nebun, încă de acum stăpânit de melancolie, arătau că domnul se credea sigur pe situaţie. Sistemul urgisitului Cuza se întorcea înapoi, în mare parte cu aceiaşi oameni. Dar situaţia externă, în ciuda atâtor sacrificii, nu se îmbunătăţise de loc.

Trecem peste intolerabila atitudine a consulului prusian Keyserling, care provoca, în urma unui incident cu D. Ghica, demisia, din fericire pentru prestigiul ţării refuzată, a şefului guvernului. Dar, cu toate că domnul răspunsese regelui Greciei, care-i trimesese din nou pe Ipsilanti spre a-i oferi un tratat formal de alianţă pentru „independenţa completă a României şi a provinciilor greceşti ale Turciei”, formulă rău aleasă şi puţin măgulitoare, că e gata numai „să restrângă din ce în ce mai mult legăturile care unesc şi până acum cele două naţii”, tratatul propus, cuprinzând şi pe sârbi, fu readus de Ipsilanti în noiembrie fără a se ajunge la o încheiere, el se găsea înaintea relei voinţe turceşti, care nu admitea agenţii române în străinătate, se opunea la baterea în Franţa a monedelor naţionale cu chipul domnului, nu primea părăsirea capitulaţiilor, nici fixarea liniei de despărţire pe cursul însuşi al Dunării, pretinzând că întregul fluviu trebuie să-i aparţină. Şi Bismarck respingea de altfel punctul privitor la jurisdicţia consulară.

Numai la Viena se admitea, de Beust şi Andrassy, şi moneda cerută de români, dar numai cu „domn al României”, nu „al românilor”: totuşi Carol I menţinea punctul său de vedere că trebuie ca guvernul unguresc să-şi schimbe atitudinea faţă de românii ascultători de dânsul. Dar Kogălniceanu, care plecase în concediu, revenea în vară cu convingerea că, de fapt, nu numai Franţa, dar şi Austria Sunt contra României. Rămânea deci Rusia. Ţarul invitase pe domn la Livadia şi consimţise la o convenţie consulară, negociată de Steege, pe care însă D. Ghica nu voi s-o admită.

Primirea în Crimeia, unde domnul fu întovărăşit de preşedintele Consiliului şi de consulul rus, ca să se arate caracterul oficial al călătoriei, fu cordială. Se cercetară trupele ruseşti din lagărul de lângă Odessa şi ruinele Sevastopolului. Ţarul îşi primi oaspetele cu aceste cuvinte de tristeţe: „Era destul să faci un pas de curtoazie către mine ca să ai toată Europa împotrivă”. Acolo Carol I cunoscu pe marea-ducesă Maria, abia în vrâstă de cincisprezece ani, cu care arată să fi fost un plan de căsătorie, vizitatorul observă ce bine-i sta la prânz în rochia roză; măritată cu ducele de Edinburgh, ea era să fie mama soţiei moştenitorului lui Carol I. Şi Ignatiev luase parte la serbările date cu acest prilej.

La întoarcere, Kogălniceanu luă Externele, pentru ca îndată domnul să facă o excursie incognito în Apus, nu fără a se lua şi Boerescu şi noul ministru de Război, format în Prusia, Gheorghe Manu. Data aceasta, era vorba de căsătoria cu prinţesa Elisabeta de Wied, înrudită cu familiile domnitoare din Olanda şi Suedia şi cu o mare ducesă rusă, Elena, femeie de o înaltă cultură şi de o mare bogăţie sufletească, pe care şi-o adăugise şi prin călătorii, în Italia însăşi. Dar era şi cea dintâi legătură cu lumea apuseană de care se despărţise de trei ani aproape noul stăpânitor român.

În cale, Carol I fu salutat de ministrul de Război al Serbiei, care-i aduse invitarea, căreia nu i se va da însă urmare, pentru a nu face primul pas, de a se opri la întors în Belgrad. La Viena, Pepoli îşi aştepta ruda la gară, dar şi câţiva dintre românii ardeleni. Beust se făcu prezentat în grădina unde se dusese domnul după masă. A doua zi, acesta fu primit de Francisc Iosif, căruia-i dădu asigurările ce se puteau aştepta, dar fără să se atribuie un caracter politic călătoriei aceluia care era considerat, şi potrivit cu acel incognito prudent pe care-l îmbrăcase, numai ca prinţ de Prusia; de aceia, la restituirea vizitei, împăratul-rege purta Ordinul prusian al Vulturului Negru, şi Carol I observă că aceasta era „întâia oară după 1866”.

Mergând la Beust, care nu-l cercetase, el îl asigură că nu s-au făcut uneltiri în Ardeal; cum i se obiecta că România se înarmează, domnul declară că gându-i merge numai la acea dezvoltare economică pentru care i-ar trebui şi legătura la Vârciorova cu Căile Ferate ungare. La prânzul de la Hofburg, la care participă Beust şi Pepoli, ca rudă, împreună cu alţi demnitari austrieci, fu invitat ambasadorul Prusiei, dar nu al Turciei, şi Memoriile arată că şi pentru aceasta s-a făcut, ca să nu se atingă delicata legătură de vasalitate, primirea numai ca prinţ de Prusia. Dar la biserica ortodoxă i se pare domnului român a nu fi auzit decât slujba în greceşte: nu se vorbeşte, de altfel, despre vreo prezenţă de români. Nu lipsi însă o deputăţie evreiască, aducând plângeri pentru prigonirile de care se vorbise atâta. Asupra unei primiri ulterioare de „mulţi români nu se dă nicio lămurire”.

La Munchen se dădu un prânz de prinţul Adalbert, unchiul bolnavului rege Ludovic. De aici se merse la vatra părintească, unde se negocia candidatura la tronul spaniol a prinţului Leopold, dar nu fără a se oferi aceiaşi coroană lui Carol însuşi. Aceasta înainte de a face apoi actul de peţire pe care-l descrie cu atâta gingăşie, în ani înaintaţi ai vrâstei sale, Elisabeta a României. Domnul român vizită la Bruxelles pe sora sa, Maria, acum soţia lui Filip de Flandra: regele Leopold veni cel dintâi să-l cerceteze. De acolo Boerescu plecă la Londra cu o scrisoare pentru regina Victoria. Tot aşa de călduroasă fu şi primirea din partea regelui Prusiei, dar fără forme ca pentru un suveran.

Napoleon primi pe depărtata rudă care, cândva, fusese să fie şi mai aproape legat de dânsul, la Saint-Cloud, unde-şi petrecea, după o criză a teribilei sale boli, convalescenţa, împărăteasa Eugenia, o duşmană hotărâtă a României, fiind plecată pentru ca să asiste la inaugurarea Canalului de Suez, care fusese deschis, la capătul unei îndărătnice lupte, de către Lesseps.

I se vorbi de intenţiile rele pe care şi le ascundea Rusia, despre datoria de a rămânea în legătura veche cu Puterile apusene, ale căror relaţii între ele erau însă în acest moment aşa de departe de „concertul” pe care-l visase acum îmbătrânitul împărat al francezilor. Din nou se atinse „ideia latină”, acum pretutindeni în amurg. Va fi şi un prânz la împăratul, şi se făcu o vizită şi prinţesei Matilda. Nici aici, unde cu toată vizita la capela românească, nu se dădu vreo audienţă românilor din numeroasa colonie, nu lipsi intervenţia evreiască, prin însuşi foarte influentul Cremieux.

La sfârşitul lui septembrie, Carol I primea la Colonia adeziunea prinţesei de Wied, pe care de altfel o cunoscuse la Berlin, la căsătoria pe care venise s-o propună. După un nou drum politic la Paris, logodna avu loc în castelul Maurepas lângă Neuwied şi o proclamaţie anunţă românilor legătura ce fusese încheiată. O vizită, la Florenţa, atunci capitala Italiei, regelui Victor Emanuel fu împiedecată de starea de sănătate a suveranului italian.

La începutul lui noiembrie se săvârşi apoi căsătoria, cu participarea împărătesei Augusta şi a trimeşilor multor prinţi apuseni. În drum spre România, perechea princiară întâmpină la Viena cea mai călduroasă primire din partea membrilor Casei arhiducale. La Pesta ea fu salutată de un delegat al guvernului ungar, care se şi prezintă la otel, Andrassy fiind lipsă şi Deak bolnav în acel moment. Şi cu acest prilej domnul vorbi despre folosul ce ar ieşi pentru ambele părţi dintr-o îndrumare spre sincera prietenie, şi el vorbi şi de legătura Căilor Ferate. Împărăteasa Elisabeta, fiind în Palatul de la Buda, primi cu o deosebită bunăvoinţă pe vizitatori.

La 10 noiembrie se atingea în sfârşit pământul românesc, dar drumul spre Bucureşti se făcu pe Dunăre până la Giurgiu pentru a se întrebuinţa apoi Calea Ferată de care era aşa de mândru ctitorul ei, peste multe greutăţi, domnul. De fapt, şi cu acestelalte preocupaţii ale celui care urmărea întemeierea dinastiei, prima şi marea călătorie în Apus nu dăduse rezultatele aşteptate, iar satisfacţiile personale dorite şi care, cum sa văzut, nu lipsiseră, nu puteau înlocui lipsa izbânzii în ce priveşte revendicări de drepturi asupra cărora se negocia de multă vreme şi care, şi la Constantinopol, unde Ignatiev ascundea convenţia consulară, nu ajunseseră la capăt, cu toată migăloasa metodă a lui D.A. Sturdza.

Totuşi în cartea românească tipărită pentru a însemna cele ce se credeau îndeplinite, carte la care arată să fi contribuit domnul însuşi se spunea, privitor la relaţiile cu noua Austro-Ungarie: „Suntem în drept a crede că această călătorie va avea şi efectele sale politice, că va contribui, sperăm, a întreţinea bunele relaţiuni între două popoare vecine, care au interes egal de a-şi respecta drepturile reciproce. Nimic nu e mai vătămător pentru interesele a două popoare ca neîncrederea, bănuiala. Neîncrederea, bănuiala, cată s-o spunem franc, a fost reciprocă între România şi Austro-Ungaria. Bine este ca ea să dureze? Şi pentru ce oare? A crede că guvernele acestor ţări ar avea spirit de conchistă una contra alteia ar fi o nebunie.

 Căci România ştie că Austro-Ungaria nu poate avea un vis de cotropire imposibilă, nici prezumţia de a se arunca într-un război ce îndată ar deveni european, şi Ungaria iarăşi ştie că România niciodată nu a avut ambiţiuni de conchiste, ci numai hotărârea legitimă de a se mărgini în drepturile sale şi a le apăra totdeauna şi contra oricui, chiar cu armele”. Şi, aiurea: „Mica Ungarie nu are interes a cotropi România, nici România pe Ungaria. Ambele state au, din contra, multe interese majore a fi în bune relaţiuni, şi pe tărâmul respectului dreptului fiecăruia, aceste bune relaţiuni se pot menţinea”.

Dar în această parte se atinge din nou, deşi cu discreţie, condiţia neapărată a acestor bune relaţii: „Prin respectarea dreptului, prin dezvoltarea autonomiei sale, prin perfecta, mai ales, aplicare a principiului egalităţii pentru toate elementele ce compun regatul, Ungaria va putea ajunge la o adevărată dezvoltare, care nu numai că nu va inspira nicio temere sau pizmă României, ci, din contra, o va primi cu plăcere... Dacă Ungaria se va menţinea pe terenul dreptului, fie sigură că în România va afla un bun şi util vecin”. Era, de altfel, ce pretinsese în august Kogălniceanu, devenit ministru de Externe, pentru „relaţiile amicale între cele două ţări”: încetarea „regretabilelor conflicte”, oprirea conflictelor de graniţă, împiedecarea interpelărilor jignitoare de la delegaţia ungară, fireşte fără a se face aluzie la elementul principal de neînţelegere. Din parte-i, el refuza ofertele revoluţionarilor maghiari Madarasz şi Ştefan Banffy.

În aceste împrejurări nouă, care se păreau pe atât de trainice, pe cât de asigurătoare în alte direcţii, se schiţa şi un program, pentru care se cerea însă altă soliditate în interior şi, mai ales, altă stare de lucruri în însăşi această Europă care de mult se pregătea de o rupere a păcii. În planul de viitor era, în ce priveşte Imperiul Otoman, acest punct, foarte neted: „dezvoltarea autonomiei unei naţiuni aşa de importantă ca România”, ceea ce trebuia să crească, fireşte, iritaţia turcilor, pe care o provocase şi vizita însăşi a domnului, după aceia, făţiş dezaprobată, a kedivului, şi legăturile cu Rusia, gata de toate concesiile, până şi la titlul ţării. De altfel nu se poate înţelege cum noua politică românească a încă atât de tânărului domn se putea sprijini şi pe Rusia şi pe Austro-Ungaria, rivale în Orient. Cel mai apropiat viitor era s-o arate de altfel.

În mesagiul din noiembrie se vorbea de situaţia excepţională a României în legătură cu linia cea mare a comerţului, poate şi o amintire a discursurilor de la Suez, şi de nevoia de a respecta tratatele, cu evitarea oricărui amestec în afacerile altora, de racordarea cu căile ferate austro-ungare, dar şi de opera de revedere a graniţei din acea parte, căci se constataseră încălcări în dauna României, de urgenta necesitate a înlăturării capitulaţiilor, menţinându-se anume convenţia cu Rusia şi o alta, de un alt caracter, cu Serbia, aceia pentru navigabilitatea Prutului, prin care se sperau legături între Iaşi şi Galaţi, apariţia pavilionului românesc pe mare şi planul de port maritim la Jibrieni, desfiinţarea poştelor străine, înaintarea lucrărilor de cale ferată, şi de şosele; pe lângă griji bisericeşti şi şcolare se menţiona cu mândrie de ctitor lucrările făcute la monumentele istorice, insistând asupra celor începute, într-un spirit aşa de greşit, la Curtea de Argeş, în stilul lui Viollet-le-Duc, de ucenicul acestuia Lecomte du Nouy; în sfârşit, a doua zi după succesul taberei de la Furceni, se glorifica opera de întărire a armatei, bază a monarhiei.

Dar mijloacele de înfăptuire parlamentară erau peste măsură de slabe. Ca de obicei, se pierdea timpul prin discuţii sterpe. În ministeriul însuşi, D. Ghica părea obosit; Kogălniceanu, care va lua şi Internele, era în război făţiş cu Boerescu: el cerea şi căpăta să se mai adauge doi miniştri moldoveni, care-i aparţineau: Callimachi Catargi, om de experienţă, şi războinicul deputat tânăr Gheorghe Mârzescu, şi el un fracţionist ca origine: acestuia-i era păstrată mulţămirea de a inaugura Universitatea din Bucureşti.

În faţa acestei situaţii, răsărea din nou pentru cercurile interesate din Apus şi chiar din Turcia primejdia guvernării lui Ion Brătianu. Acesta vorbea de „pumnalul împlântat în inima Ardealului” şi speria pe Andrassy şi Eotvos, făcând să se piardă tot folosul călătoriei isprăvite cu aşa de mari iluzii: trebui să se trimită Radu Ionescu, publicist şi diplomat, la Pesta pentru a da asigurări. Fostul atotputernic ministru nu agita numai, trezind un mare entuziasm, chestia ardeleană, ci el sublinia cu dreptate alcătuirea pestriţă a Camerei incapabile de lucru cu: „dreapta, juna dreaptă” (Carp), „centrul contra drept, centru stâng”, fracţiunea, „centrul fracţiunii, fracţiunea stângă, stânga, stânga extremă şi altele”, „Kogălnicenişti, Dumitru-Ghiceşti, Brătieneşti, Boerişti şi Dumnezeu mai ştie ce”.

O parte din centrul stâng s-a unit cu o parte din centrul drept; pe urmă, o parte din extrema stângă cu o parte din fracţiune; dreapta cu centrul junei drepte” în vederea unor rivalităţi de persoane. Nu lipsiau la Brătianu nici aluziile la domn, care ar fi preocupat, ca ultimii Merovingieni, numai de petreceri, între „intriganţi şi ambiţioşi”, ceea ce nu se potrivea cu modestul până la severitate fel de a trai al familiei princiare. El se făcea că recomandă guvernarea afară de partide, clientele şi persoana a „şapte oameni oneşti”, care să prefacă şi România ca şi celelalte ţări europene, într-un laboratoriu de continuă muncă. În alegerea de la Dolj la Colegiul ţărănesc, al IV-lea, Brătianu înfruntase pe însuşi Cuza, sprijinit pe supt mână, probabil, de Kogălniceanu (martie).

O schimbare ministerială se făcuse pe vremea când se discuta dotaţia doamnei, într-o atmosferă de grosolană antipatie; demisiona Boerescu, apoi Kogălniceanu care deveni un furios duşman al domnului; primarul Bucureştilor, tânărul, foarte bogat conservator Gh. Gr. Cantacuzino fu numit la Justiţie. Acesta însă îşi va prezintă şi el demisia, peste câteva zile, împreună cu Callimachi-Catargiu şi chiar cu Al. Golescu. D. Ghica însuşi, care în focul dezbaterilor smulsese de curând preşedintelui Camerei clopoţelul, se retrase pentru că miniştrii demisionaţi trecuseră peste autoritatea lui. Abia se putu face, Ion Ghica refuzând, un nou ministeriu Golescu, în care intrau I.A. Cantacuzino de la Belgrad (Interne şi Externe), elocventul avocat tânăr Vioreanu şi Cozadini, păstrându-se Manu şi Mârzescu (februarie). Rosetti răspunse aducând retragerea din Cameră a liberalilor. Doar Sturdza, care apăru în acest moment la Bucureşti, dacă mai păstra şi credinţă şi încredere: el, ca şi D. Ghica, de altfel, rămas loaial, recomanda gestul de autoritate.

Neinteresat cu desăvârşire şi profund onest e actul lui Dimitrie Brătianu, care, de câtva timp fără întrebuinţare, fu primit încă în ianuarie al acestui an, în care domnul îşi arătă dorinţa de a abdica. El arăta că, nu se poate guverna în astfel de vremi cu astfel de oameni, şi mergea până acolo, încât vorbi monarhului de „prăpastia” spre care alunecă regimul, şi, într-o scrisoare din martie, el reveni asupra înştiinţării despre care aflase că a displăcut. Dar, nefiind ţinut în seamă, vechiul mazzinian revenea la Paris pentru ca în ajunul războiului, aşa de nesigur, al lui Napoleon contra Prusiei, să prepare ceva care s-a crezut că ar putea să fie şi candidatura lui Nicolae Bibescu.

Contra domnului se încercă un alt instrument de luptă în cercetarea condiţiilor, oneroase şi rău ţinute, ale concesiei lui Strousberg, care se va dovedi la sfârşit ca un înşelător ori pe unde trecuse. Fusese luată măsura de a se cere lui Ambron, un om de afaceri berlinez, numit comisar al guvernului român la Berlin, să nu ordonanţeze nimic fără o cercetare prealabilă din partea competentului si onestului fost ministru Panaite Donici. Dar bănuielile, care aveau un scop politic, continuară, tot mai jignitoare, atunci când de fapt o singură acţiune nu era în marile domnului. Totuşi, când, sub un nou regim, fu vorba de a se înlocui Ambron, el îl sprijini.

În sfârşit, în aprilie hotărârea instalării unui ministeriu de prestigiu şi energie fu luată. Manolachi Costachi Epureanu îl formă, cu elemente tinere conservatoare, lângă care rămase, pentru continuitatea în oştire, generalul Manu. Erau tot oameni noi, în apropierea celor treizeci de ani, făcând parte sau dintre conservatorii munteni ai noii generaţii, ca Al. Lahovari, format în Paris, puternic orator de convingere, sau formaţiei junimiste din Moldova, cu Carp la Externe şi la Instrucţie deocamdată, pe scurt timp, cu Pogor, spirit glumeţ, incapabil de acţiune, căruia ar fi fost să i se substituie Maiorescu dacă nu era recentă amintirea unui proces de pe urma căruia preţuitul profesor trebui să părăsească învăţământul; Carp fu adus deci să ia, în aşteptarea momentului când ar putea să-şi ajute prietenul, interimatul.

Camerele fură dizolvate, primindu-se tot riscul unei lupte desperate cu hotărâtoarea popularitate, mai ales în centrele muntene, Bucureşti, Ploieşti, a liberalilor. Rezultatul acestor alegeri foarte tulburate, trupe fiind silite să tragă în aer la Piteşti, dădu, la Cameră ca şi la Senat, numai o slabă majoritate guvernului care pornise cu atâta încredere la această periculoasă încercare; la Severin alegătorii pentru Senat dăduseră un mandat fostului domn.

Războiul între Franţa şi Prusia din cauza candidaturii Hohenzollern stătea să izbucnească. O confuzie generală era în Cabinetele europene, şi ştirile care soseau la Bucureşti, de la Dimitrie Ştirbei, trimes la Constantinopol în locul lui Sturdza, de la Strat, care veni acolo pentru o scurtă misiune înainte de a se întoarce la Paris, de la Sturdza însuşi, în drum spre Berlin, pentru afacerea Strousberg, dar care merse să cerceteze dispoziţiile lui Andrassy, şi acesta vorbea exagerat de o primejdie rusească iminentă, de ura lui Gorceakov contra României, pe care ar dori s-o desfiinţeze, ştirile de la acelaşi Strat, trimes la Pesta, erau contrazicătoare, părând că se potrivesc doar întru atâta că, supt pretextul neliniştii continue provocate de ruşi, România, al carii nume chiar nu era recunoscut, nu întâlnea nicăieri încredere, cu atât mai puţin simpatie.

Manolachi Costachi oferi la sfârşitul lui iunie demisia Cabinetului, care nu fu primită. Era vădit, prin continua trimetere de comisari siguri, că domnul, amărât de continuele piedeci ce i se puneau tocmai în momentul când se căsătorise şi speranţele ce se deschideau păreau au a putea aduce o împăcare, oprea o schimbare constituţională pe care însă ar fi dorit-o admisă de Puteri în momentul chiar când acestea nu mai regăseau firul acţiunii lor înaintea primejdiei războiului european.

Deocamdată nu se aşteptă la Bucureşti izbucnirea însăşi a conflictului, care trebuia să se producă peste câteva zile numai, pentru ca un conservator, ruda lui Alexandru-Vodă Ghica prin căsătoria surorii acestuia, Nicolae Blaremberg, fost asociat al lui Carp la foaia „Le peuple roumain” , om foarte cult, dar cu ideile confuze, să ridica în Camera fără adevărată majoritate întrebarea dacă, în războiul apropiat, România e dispusă a se conduce de simpatiile de rasă. Cum preşedintele Consiliului nu putea răspunde altfel decât că naţia nu va uita tot ce datorează poporului francez, dar statul nu e destul de tare, în situaţia sa, pentru a juca un rol activ, aşa că o strictă neutralitate se impune, interpelatorul, declarându-se nemulţămit, arăta în persoana domnului piedeca faţă de acţiunea pe care el ar fi dorit-o.

Ministeriul demisiona ca să îngăduie a-şi face alegerea Camerele, de la care domnul, printr-o excesivă, aproape imposibilă exagerare a „constituţionalismului”, mergând până la abdicarea rolului său, cerea să anunţe ele înseşi un program. În acel moment căzu declaraţia de război a lui Napoleon. În şedinţa agitată a Camerei româneşti, la 5/17 iulie, ministru de Externe, Carp, crescut totuşi exclusiv în Germania şi adversar, ca toţi junimiştii, al orientării culturale spre Franţa, răspundea interpelării unui „fracţionist” ieşean prin declaraţia că „acolo unde Sunt ginţile latine, acolo va fi şi inima României”. „Ginţile” toate, deci şi Italia şi Spania, şi ceea ce putea să tăgăduiască România era numai „inima” sa.

Cât priveşte dorinţa acelui deputat ca ţara lui, printr-un Cavour, să îndeplinească lucruri mari, ceea ce însemna întrebuinţarea victoriei franceze scontate pentru crearea României Mari, se observa că, deşi e de nădăjduit că, la vremea sa, „în împrejurări grave”, „poporul român va găsi şi el în sânul său omul acela al cărui braţ puternic îl va conduce spre menirile sale”, dar trebuie un „popor mare”, pentru ca „omul mare” să poată atinge aşa de înalte culmi. Din parte-i, Carol I îşi asigura ruda regală din Berlin de toate simpatiile, dar trebui să adauge şi aceia că, „faţă de un popor latin, ale cărui simpatii se apleacă uşor spre rudele lui, îşi impune cea mai strictă rezervă”. Răspunzând lui Carp, care vorbise ironic de „politica ortodoxă” a lui, Ion Brătianu se declara şi el aderent al celei „latine”.

Greutăţile nu puteau fi înlăturate nici prin asemenea declaraţii, nici prin asemenea hotărâri. Se credea că Rusia va cere înlăturarea prescripţiilor tratatului din Paris şi că trupele ţarului ar putea trece Prutul. Gorceakov spunea unui ministru austriac că pentru a sa face ordine în România nu ajunge înlăturarea unei Constituţii imposibile, ci trebuie întoarcerea la despărţirea Principatelor, Unirea arătându-se că nu poate „crea o naţionalitate care nu există”: „afară de ruşi şi de imbecili” n-ar fi niciun glas împotrivă. De la Paris, Strat părea să întrebe dacă România ar fi dispusă a încheia un tratat cu Franţa, nu fără o înţelegere cu Austro-Ungaria, şi i se răspundea hotărât că la orice atac rusesc se va opune rezistenţă, „alături de Puterile occidentale si de Turcia”, mergându-se şi până la tratatul cerut.

Din parte-i, Aali Paşa, îndemnat de cine avea interes la aceasta, luă măsuri militare serioase pentru cazul când s-ar produce intervenţia rusească. Un lagăr se stabilise la Şumla. Se atribuia Franţei intenţia de a reţine Rusia prin redeschiderea chestiei orientale, şi în planul de acţiune era intenţia de a câştiga Austro-Ungaria, oferindu-i din nou „Principatele”. În schimb se zvonea că de la Viena şi Pesta ar fi venit îndemnul către turci de a ocupa ţara vasală. De la Constantinopol se ceru reducerea armatei româneşti, datoare numai „să sacrifice un regiment pe Prut ca demonstraţie”, şi atât, pe când Sturdza asigura că vom rezista.

Dar, la începutul lui august. Steege putea scrie din Viena că succesele, aşa de mari, ale Prusiei, apropiaseră Austro-Ungaria de Rusia, care ar putea să fie şi ea ameninţată. Dar, în acest timp, nenorocirile Franţei, în loc să depărteze de dânsa pe români, contribuiau, dimpotrivă, să crească simpatiile pentru ctitora Unirii, cu toate şovăielile lui Napoleon, care nu pătrunseseră niciodată în opinia publică. Era vorba acum, nu de împăratul însuşi, care-şi plătea păcatele, vechi şi nouă, ci de însuşi poporul francez.

Pe când un număr de români entuziaşti pentru cauza franceză mergeau să lupte pe Rin, ca Moruzi de la Pechea, un Rosetti, un Titus Dunca şi un C. Pilat, pe lângă francezul de sânge d-rul Davila, pe când foaia lui Carp aduna subscripţii pentru răniţii francezi, în numele guvernului român se comunica la Paris, unde Strat afirma datoria României de „a se apropia şi mai mult de Franţa”, mergând până acolo încât „guvernul se ţine tot la dispoziţia aceluia al Maiestăţii Sale împăratului pentru orice eventualitate în care slabul lui sprijin ar putea să-i fie de folos”, că „Principatele sunt ferm hotărâte a restrânge legăturile de solidaritate care le unesc cu Franţa” (19 august), Bouree, ambasadorul imperial la Constantinopol. Odată un adversar, recunoştea că, „dintre toate ţările care au fost copleşite de binefaceri de către Franţa, numai România a arătat recunoştinţă şi simpatii făţiş rostite şi adânc simţite”, şi el adăuga, dându-şi adeziunea la idealul de independenţă al ţării, că „Franţa a văzut cu emoţie acest spectacol”.

Încă în iulie Carol I declara că trebuise să lupte contra guvernului său ea să împiedece „înţelegerea cu Franţa”, care se credea încă victorioasă. Iar la 8/20 august izbucnea la Ploieşti încercarea de a răsturna pe domn pentru ca republica proclamată să vie în ajutorul Franţei latine şi ocrotitoare. Fusese vorba de o mişcare ce ar fi cuprins toată ţara. Pretutindeni în cercurile „roşii” se aştepta cuvântul de ordin, care trebuia să plece de la organizatorii secreţi, în fruntea cărora, nu fără înţelegere cu şefii cei mari ai partidului, era Eugeniu Carada. Fostul ofiţer, acum avocat şi deputat, Candiano Popescu, se grăbi. Cu telegrame fabricate despre izbânda la Bucureşti a „revoluţiei”, care ar fi aşezat în fruntea noului regim pe generalul Golescu şi pe Ion Brătianu, el izbuti să impună la început, dar întâlni rezistenţa unor elemente militare serioase şi loaiale, care nu erau dispuse a repeta pe 11 februarie.

Întâia combinaţie aventuroasă căzu la pământ, în cel mai deplin ridicul, salvându-se în acest fel interesele adevărate ale ţării, pe care aceste minţi necoapte erau gata să le sacrifice ambiţiei şi iluziei lor. Răsculaţii fură aruncaţi în închisori: se luară măsuri aspre şi contra complicilor de la centru, între care acei fruntaşi ai opoziţiei din stânga, Rosetti lipsea din ţară, socotindu-se printre elementele responsabile şi periculoase pe însuşi învăţatul istoric şi filolog, poetul satiric, spiritul superior, dar total străin de realităţi, care era B.P. Hasdeu, luptător contra domnului şi pentru alte scopuri decât ale republicii imposibile. Deşi peste câteva luni juraţii de la Târgovişte vor achita pe vinovaţi, pe care nu-i atinsese o sancţiune militară imediată, putând servi de învăţătură, totuşi această bagatelizare a acţiunii lor, în ciuda tragicelor discursuri de apărare, ca al unui Nicolae Fleva, unul dintre cei mai în vază liberali tineri, putea fi privită ca o adevărată sancţiune morală.

I se păru aceluia care era numai la începutul unei misiuni pe care, primind-o de la autorii unei conspiraţii, n-o putea bănui uşoară, că ea poate fi părăsită pentru jignirea adusă de inconştienţa bieţilor provinciali apolitici de la Târgovişte. A doua zi după naşterea fetiţei sale, Maria, domnul socoti că trebuie să consulte, întocmai ca odinioară Cuza, „Puterile garante”, aşa de puţin „garante” acuma, când le stăpâneau alte griji decât a micii creaţiuni din 1856, asupra necesităţii schimbării acestor „aşezăminte liberale” care aveau nu mai puţină vinovăţie decât lipsa unei adevărate culturi generale şi politice.

Dar, şi în cazul când s-ar schimba altfel o situaţie intolerabilă, acela căruia Barbu Ştirbei îi recomandase să-şi caute larg împrejur colaboratorii şi Al. Golescu însuşi îi observase ce puteri se pot găsi, sănătoase, supt pojghiţa crăpată a politicianismului egoist sau ideologic, va le silit să abdice, pentru că n-a putut face nimic cu oamenii, desigur inteligenţi şi cultivaţi, cu care evident că nu se putea face ceva în sensul, dorit, al creaţiunii. Acela pe care o opoziţie perfidă îl va califica totuşi de „Zephyrin Eidbrecher”, „călcătorul de Constituţie”; nu voia să treacă singur peste prescripţiile actului, de simplă traducere din franceza Belgiei, care i se pusese înainte la 1866.

La sfârşitul lui noiembrie scrisorile către suverani fură remise, în cel mai strict secret, consulilor lor în România; Porţii nu consimţi Carol I s-o facă direct, ci numai prin mijlocirea Angliei, care va refuza, şi aceasta cu toată discreţia. Cum ambasadorul englez la Constantinopol zăbovise, iar Aali Paşa, aflând totuşi că s-a scris deosebiţilor Suverani, considera actul ea „ilegal”, „ireverenţios”, deci „nul şi neavenit”, declarând cu hotărâre că nu va putea fi vorba de luare în consideraţie europeană, domnul român se adresă, acum, „printr-o ocazie sigură”, direct Sultanului, pentru a denunţa aceluia de care şi aspiraţiile poporului său şi propria sa dorinţă, încă de la început, fuseseră a se despărţi politic cât mai iute şi mai deplin, pentru a-i declara că „e dezarmat faţă de progresele răului” şi deci trebuie să recurgă, adâncă era umilinţa, la „sentimentele generoase” ale suzeranului.

De acolo, prin conferinţa europeană, şi anume prin aceia care era să se adune pentru a judeca hotărârea Rusiei contra tratatului din Paris care-i interzicea Marea Neagră, era să vie, şi nu deci de la el însuşi, domnul, şi de la poporul românesc, care i se încredinţase şi-l aclama la orice prilej, din vechi sentiment monarhic, „o organizaţie raţională şi o administraţie regulată”. Şi, data aceasta, nu mai era vorba măcar de o hotărâre neînduplecată de a părăsi puterea, pentru că, precum se spusese la început, el nu admitea ca îndreptarea să fie impusă din afară, ci se declara că, numai „dacă-i va fi fost demonstrat că nu pot atinge acest scop, el nu va sta pe gânduri să renunţe la o poziţie aşa de grea, pentru a se retrage în viaţa privată”. Aali se grăbea să recunoască existenţa „tendinţilor anarhice”, declarându-le insanabile şi Keyserling, ambasadorul prusian, adăugi a că Poarta şi-a părăsit vasalul desperat, în urma „demersului nenorocit” şi că e de aşteptat până şi desfacerea Unirii.

Se propusese extrem de periculoasa discutare din nou a chestiei româneşti, care părea de mult, din fericire închisă, într-un congres al Europei care nu mai exista, căci, după declaraţia Rusiei că-şi trimete vasele de război în Marea Neagră, Anglia, şi nu numai ea, era indignată contra unui act de unul singur prin care se zguduia însăşi baza fixată în tratatul de la Paris. Bismarck încerca să oprească o astfel de hotărâre pripită, de care n-avea nevoie în ajunul dificultăţilor ce i se iveau la pace şi în jurul ei.

Se făcea cunoscut că ruda lui Wilhelm I nu poate aştepta de la Prusia niciun sprijin moral, şi fireşte că acesta va fi şi mai puţin posibil după falimentul, dezastros pentru acţionarii germani, al lui Strousberg, care dădea vina pe statul român. Cancelarul german reveni a ca să înştiinţeze pe cel gata de plecare dacă nu i se dă de alţii o nouă alcătuire de stat că nicio Putere nu e dispusă a-i susţinea veleităţile şi nu uita să spună tânărului prinţ prusian că mai Sunt „mijloace de ajutor” şi „elemente mai bune în ţara însăşi”.

Dar la mesagiul împăciuitor Camera, care cunoştea hotărârea domnului, răspundea într-un ton ca acela al deputaţilor francezi din iulie 1830 către Carol al X-lea: şi aici se recomanda „respectul dorinţilor poporului” şi „respectul de lege”, observarea Constituţiei. Cu greu se lăsă domnul convins să primească un astfel de act. Pentru a-şi pedepsi duşmanii el alcătui, în forma unei scrisori către un prieten german, declaraţia motivelor retragerii sale. Arăta, recunoscând însă că „poporul” e altfel, mentalitatea greşită a conducătorilor, formaţi în străinătate, lipsa lor de „virtuţi civice” şi nu uita „capodopera de perfidie fanariotă” din ultima adresă a Camerei. Lăsa răspunderea urmărilor acelora care, adăugim: ca şi pe Cuza, n-au ştiut să onoreze pe domnul ce şi-au ales.

După votul de blam dat lui Manolachi Costachi, ca un ministeriu al lichidării dinastice fu numit, în această tristă lună decembrie 1870, noul Cabinet Ion Ghica, în care D. Sturdza lua Finanţele, Calimachi Catargi revenea la Externe, adăugindu-se neînsemnaţii acoliţi Berindei, Cariagdi, Nicolae Gr. Racoviţă (la Instrucţie) şi colonelul Pencovici. Apoi domnul aşteptă răspunsurile suveranilor europeni, care toate-l îndemnau de fapt să-şi continue opera, fără a pomeni măcar intenţia de a abdica, făcând excepţie numai Aleksandru al II-lea, care se grăbea să adauge imediat că Sunt în ţară elemente conservatoare pe care se poate sprijini cu încredere o guvernare serioasă. Cum era de aşteptat în situaţia de atunci a Europei, întreg planul ieşit din jignirile personale căzuse. Dar vor trebui lungi sforţări pentru ca acest urât moment să dispară din amintirea tuturora.

Noul preşedinte de Consiliu, atât de amestecat în viaţa politică a poporului românesc de vreo trei decenii şi stăpân pe larga experienţă câştigată în serviciul Turciei, insula Samos păstrându-i recunoştinţă pentru o excelentă administraţie, era şi el în curentul de idei al lui C. Creţulescu, pe care curent l-am putea numi: al muncii naţionale. Prin Convorbirile economice ale sale, scrise în 1866, după părăsirea puterii, şi reeditate la 1868, cea mai solidă cercetare făcută până atunci la noi asupra subiectelor fundamentale, el dovedise nu numai o bogată lectură în mai multe limbi, dar şi mari însuşiri de scriitor: nu poate fi o comparaţie între proza lui plină de înţeles şi de noutate, dar şi de o desăvârşită limpeziciune, şi între vorbăria facilă a lui Ion Brătianu ori divagaţiile profetice ale lui Rosetti.

Străin de toate prejudecăţile, el vedea situaţiile de la înălţimea gânditorului. Situaţia „săracei ţări bogate”, cum o califica şi Carol I, îi era perfect cunoscută în toate părţile. În loc să privească optimist starea de lucruri datorită generaţiei sale, el îşi dădea samă de scăderea vitalităţii elementului românesc, şi aceasta se observa şi peste hotare. Dar desigur că el nu era, cu prejudecăţile sale liberale, care stăteau în calea nevoii de ordine şi disciplină cu orice preţ, omul unei situaţii ca aceia de la începutul lui 1871, când prelungirea eroică a rezistenţei franceze ţinea într-o stare de continuă enervare societatea românească.

Ghica, deşi doritor de a observa, „englezeşte”, toate formele unei Constituţii copiate, care rămăsese străină de sufletul poporului românesc, asistă nepărtinitor şi impasibil la rezultatul, favorabil „roşilor”, al alegerilor la Consiliul Municipal din Bucureşti, dar numai după ce pregătise prin schimbarea aparatului administrativ acest rezultat. Când neobositul vorbitor Blaremberg aduse în discuţia Camerei scrisoarea domnului, primul ministru se mulţămi să observe că, după Constituţie, persoana Monarhului nu poate fi adusă în discuţie, preşedintele Adunării, Costaforu, făcând acelaşi gest. După cuvinte aspre cu privire la actul de „trădare” ce ar fi părăsirea Scaunului, interpelatorul prezintă o moţiune de credinţă Constituţiei şi de afirmare că nu poate fi autentică scrisoarea care-i fusese declarată însă astfel lui Ghica, cu câteva zile înainte. Acesta comise greşeală de a recunoaşte autenticitatea, adăugând numai că o altă situaţie a schimbat hotărârea ce se trata cu o aşa de îndreptăţită nemulţămire, oricare ar fi fost adevăratele sentimente ale celor ce o manifestau.

Cu modificări în ce priveşte alipirea la Constituţie, Kogălniceanu, al cărui trecut nu cuprindea un deosebit respect pentru asemenea acte, adăuga măcar expresia „devotamentului pentru tron şi dinastie”. Contra altui vorbăreţ, Nicolae Ionescu, singur Ghica de la Comăneşti, cu educaţia lui, germană, se mărturisi făţiş pentru ce dorea Carol I, în alunecările sale de atitudine: schimbarea Constituţiei, şi notele domnului înseamnă cu satisfacţie acest sprijin curagios. Moţiunea Kogălniceanu fiind votată, se oferea domnului putinţa morală şi politică de a rămânea, singura soluţie care reieşea din regretabila-i corespondenţă cu o străinătate duşmană sau indiferentă, orişicum gata şi acuma la toate ofensele. I se dădea şi prelungirea budgetului anului trecut, Sturdza având grija finanţelor. Şi Senatul discuta în altă atmosferă atât de rău venita scrisoare, şi nu se puteau găsi cuvinte mai călduroase decât acelea din adresa acesteilalte Adunări.

În momentul când falimentul Strousberg, complicat cu, o ameninţătoare intervenţie germană pentru plata de statul român a cuponului către acţionarii de acolo, agita Camera, dând prilej la atacuri contra domnului, care din nou fu lăsat fără apărare, banchetul oferit de consulul noii Germanii, Radowitz, membrilor coloniei, dădu prilej unei formidabile demonstraţii aranjate, care trebuia să puie din nou pe tapet chestia, ce părea acum măcar amânată, a domnului. Mulţimea, mai mult tineri, sparse geamurile, răni pe câţiva oaspeţi şi-i ţinu, cu însuşi reprezentantul imperiului biruitor, câtăva vreme asediaţi. Se încercă sunarea clopotelor şi strigătul „Trăiască Republica”, imitându-se scenele din septembrie trecut la Paris. Trupele intervenind, mulţimea se împrăştie însă îndată fără luptă.

Data aceasta, Carol I avu hotărârea de a se impune. Ghica, până atunci absent la toate chemările, fu concediat şi, beizadeaua cu acelaşi nume refuzând pentru că fusese jignit de o Cameră cu care nu mai înţelegea să lucreze, în timp ce Radowitz poruncea plecarea ministeriului, după chemarea a doua zi a lui Nicolae Golescu, Dimitrie Sturdza şi Lascăr Catargiu, ca membri ai regimului din 1866, consulii făcându-şi şi ei apariţia la Palat, acesta din urmă primi, la 12/24 martie, misiunea de a forma un ministeriu menit să lucreze cu Camerele care erau, ca şi dânsul, conservatoare.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Economia şi societatea în timpul marii crize

Criza economică din 1929 Criza economică, un fenomen fără precedent, a început în 1929 în …

Probleme şi crize globale

Problemele globale ale omenirii După criza rachetelor din Cuba (1962), lumea nu a mai cunoscut …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …