Criza Imperiului Otoman în secolul al XVIII-lea

Imperiul Otoman a fost, de la apariţia sa, un stat feudal militar. Organizat pentru cucerire şi întărit prin războaie, el nu se putea menţine decât prin cuceriri. Puterea sa militară se întemeia pe feudele (timare) constituite în teritoriile cucerite şi concesionate unor feudatari în schimbul serviciului militar.

Timarele, care asigurau întreţinerea cavaleriei feudale (spahii), şi tributul de sânge (devşirme) impus populaţiilor supuse, prin care se recruta corpul ienicerilor şi al slujitorilor Porţii, nu se puteau reînnoi decât prin cuceriri. Or, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când se încheie epoca marilor cuceriri, timarele noi se fac tot mai rare, iar cele vechi se transformă în posesiuni ereditare necondiţionate (ciftlik). Acest proces se accentuează în secolul al XVII-lea şi se generalizează în secolul al XVIII-lea.

Sistemul feudal militar

În epoca cuceririlor, principalul venit al spahiilor era prada de război; în raport cu aceasta, produsul timarului ocupa un Ioc secundar. Încetarea cuceririlor a răsturnat raportul dintre cele două surse de venit ale clasei feudale otomane şi a silit pe timarioţi să-şi concentreze atenţia asupra exploatării feudale şi fiscale a ţărănimii dependente şi a popoarelor aservite. Această transformare explică, pe de o parte, tendinţa stăpânilor feudali turci de a-şi constitui domenii întinse în dauna micilor feudali, iar pe de altă parte năzuinţa lor de a-şi elibera domeniile de obligaţiile militare şi de a le transforma în stăpâniri ereditare, libere de sarcini.

Ca pretutindeni, dezvoltarea acestei tendinţe a dus la slăbirea puterii centrale şi la anarhia feudală. Marii viziri din familia Koprulu au încercat, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, să restaureze puterea centrală şi să rezolve criza socială, reluând politica de cuceriri. Această politică, susţinută de o însemnată parte a feudalităţii militare şi clericale, a fost continuată de sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730).

Criza economică

Producţia industrială, de altfel slab dezvoltată chiar şi la Istanbul şi în regiunile europene ale imperiului, a rost puternic frânată de doi factori: organizarea corporativă, sever controlată şi menţinută de stat, şi concurenţa străină. Prin sistemul lor conservator şi ostil progresului, breslele (isnafuri) au împiedicat trecerea la forme de producţie mai înaintate. Firmanul din 1773 întăreşte organizarea anacronică a breslelor, impunând, sub cele mai aspre sancţiuni, obligativitatea înscrierii în bresle a tuturor meşteşugurilor. Statutul corporativ, potrivnic oricărui progres industrial, a fost astfel sancţionat prin lege.

Al doilea factor care a împiedicat progresul economic al Imperiului Otoman a fost puternica penetraţie a capitalului străin, care a început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi s-a intensificat în secolele următoare, trans-formând imperiul într-o semicolonie a Franţei şi Angliei. Prin marile capitularii acordate Franţei în 1740, ca urmare a serviciilor aduse de ambasadorul francez în timpul negocierii păcii de la Belgrad, turcii au confirmat şi au lărgit vechile capitularii şi au recunoscut supuşilor francezi dreptul, refuzat până atunci cu îndărătnicie, de a face comerţ cu Rusia prin teritoriul Imperiului Otoman.

Tratatele de comerţ încheiate cu Rusia în 1783 şi cu Austria în 1784 extind, prin clauza naţiunii celei mai favorizate, toate avantajele capitulaţiilor din 1740 asupra supuşilor acestor ţări. Privilegiile acordate negustorilor străini, care nu plăteau decât o taxă de 3% la mărfurile importate în Imperiul Otoman sau exportate din imperiu, au ruinat economia otomană. Negustorii şi meşteşugarii localnici, supuşi tuturor năpăstuirilor slujbaşilor şi feudalilor, nu puteau rezista concurenţei străine.

Deplasarea căilor comerciale din Mediterană în Oceanul Atlantic în urma stabilirii portughezilor, olandezilor şi englezilor în Asia a ruinat comerţul internaţional care trecea prin Imperiul Otoman şi a provocat dispariţia marilor case de comerţ din secolul al XVI-lea. Marile averi care se constituiră în secolele următoare provin din venalitatea funcţiilor şi nu erau plasate în investiţii, ci consumate sau tezaurizate.

Sistemul arendării impozitelor, care devine una dintre sursele acumulărilor băneşti, a avut repercusiuni nefaste asupra vieţii economice şi asupra condiţiei ţăranilor. Fiscalitatea excesivă, împreunată cu mari abuzuri, şi sistemul livrărilor obligatorii de produse la preţuri inferioare cursului pieţei libere au provocat declinul agriculturii şi fuga în masă a ţăranilor, mai ales în provinciile europene ale Imperiului Otoman. Un om politic din secolul al XVIII-lea, Tatardjic Abdulah, constata într-un raport adresat sultanului urmările catastrofale ale fugii ţăranilor pentru economia şi puterea militară a imperiului.

Criza sistemului militar

Criza sistemului feudal otoman a afectat direct organizarea militară. Cu o economie înapoiată, cu o ţărănime ruinată, cu o clasă feudală tot mai refractară serviciului militar şi cheltuind sume imense în scopuri neproductive, Imperiul Otoman nu mai putea să-şi adapteze organizarea militară la marile progrese ale tehnicii şi să suporte cheltuielile legate de armamentul modern.

Caracteristică pentru decăderea militară a Imperiului Otoman e evoluţia corpului, odinioară atât de temut, al ienicerilor. În secolul al XVIII-lea, acest corp, care fusese un ordin militar supus celibatului, vieţii de cazarmă şi unei discipline de fier, s-a transformat într-o gardă pretoriană turbulentă, care umplea capitala cu fărădelegile ei. Abolirea celibatului şi necesitatea de a asigura întreţinerea familiei lor i-au făcut să se ocupe de comerţ. Mahmud I (1730-1754) i-a scutit de taxele vamale. Privilegiile comerciale de care se bucură ienicerii atrag un număr tot mai mare de turci care obţin prin favoare sau cumpără cu bani brevetul de ienicer.

Primul efect al acestei situaţii este că numărul ienicerilor se ridică la mijlocul secolului al XVIII-lea la 160.000, dintre care abia 10.000 sunt în stare să poarte arme. Ei acaparează ramurile cele mai rentabile ale comerţului şi lasă copiilor lor moştenire brevetul de ienicer, ca un fond de comerţ. În aceste condiţii, spiritul războinic şi disciplina dispar. În 1768, la izbucnirea războiului cu Rusia, abia 20.000 răspund la apel şi ei nu mai constituie decât o masă informă, care nu se mai distinge decât prin laşitate. În timp de pace, ei îşi arogă dreptul de a depune sultanii care nu le sunt pe plac şi, la schimbările de domnie, nu se mai mulţumesc cu darul tradiţional, ci pun mâna pe tezaurul imperial şi pradă magaziile statului.

Spahiii, tot aşa de indisciplinaţi ca şi ienicerii, sunt mai redutabili prin avântul şi forţa şarjelor lor, dar progresul armelor de foc şi al tacticii militare a redus considerabil importanţa cavaleriei în război. Artileria, compusă din piese învechite şi de tip diferit, prost servită şi comandată de ofiţeri ignoranţi, era punctul cel mai slab al armatei turceşti. Flota turcă, atât de temută în secolul al XVI-lea, prezintă acelaşi regres. Regenţele africane, de fapt independente, nu mai dau nici vase, nici marinari. Poarta e silită să facă apel la greci, din ce în ce mai puţin siguri. Ofiţerii otomani, lipsiţi de cunoştinţe nautice, nu ştiu nici să manevreze, nici să organizeze o bătălie.

Cu toate încercările de modernizare, tehnica şi arta militară a turcilor rămăseseră în urmă cu două secole. Instructorii străini, ca baronul de Tott şi contele Bonneval, numit paşă, care au încercat să reformeze sistemul de recrutare şi de organizare a armatei otomane după modelul ţărilor europene, au eşuat din cauza înapoierii economice şi sociale şi a dispreţului turcilor pentru tot ce nu era musulman.

Fărâmiţarea politică

Aceste transformări au avut ca urmare slăbirea autorităţii centrale, fărâmiţarea politică şi întărirea mişcării de eliberare naţională a popoarelor subjugate. În sistemul feudal-militar al Imperiului Otoman, sultanul, care era în acelaşi timp şeful militar şi şeful religios, exercita o autoritate absolută atât în materie de război, cât şi în chestiunile civile şi religioase. În aceste condiţii, valoarea personală a sultanului avea o importanţă cu atât mai mare, cu cât puterea absolută cu care era investit, fiind de esenţă militară, nu putea fi delegată fără primejdie. El trebuia s-o exercite personal, sub ameninţarea de a fi înlocuit de un rival.

Un astfel de regim, pentru a funcţiona normal, avea nevoie de un şef războinic şi de războaie. Or, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, sultanii războinici şi capabili să răsplătească devotamentul trupelor cu prăzi bogate şi să dispună astfel de forţa necesară pentru a se face ascultaţi, devin tot mai rari. Marii-viziri, care ar fi putut, într-o oarecare măsură, înlocui lipsa de energie a sultanilor, îşi macină forţele luptând împotriva intrigilor haremului, care le stânjenesc acţiunea. Cu rare excepţii, ca aceea a familiei Koprulu, viziratul pierde orice stabilitate şi trece din mână în mână.

Slăbirea autorităţii centrale a favorizat tendinţa de independenţă a guvernatorilor de provincii. În lipsa unei administraţii ierarhizate şi regulate, funcţionând după reguli precise, coeziunea diferitelor părţi ale Imperiului Otoman fusese secole de-a rândul asigurată de forţa militară, de fidelitatea timarioţilor şi de autoritatea personală a sultanului. În cursul secolului al XVIII-lea, aceste elemente de coeziune slăbesc sau dispar. În provinciile de la margine, paşii se declară independenţi. Sub ei, timarioţii şi agalele se comportă ca forţe autonome. La mijlocul secolului, focarele de revoltă se înmulţesc şi se întind de la margine spre capitala imperiului.

Arabia este tulburată de rivalitatea dintre oraşele sfinte (Meca şi Medina) şi triburile beduine. Drumurile Anatoliei, care legau ţările Asiei cu provinciile europene ale Imperiului Otoman, sunt bântuite de trupe neregulate, care pradă caravanele de negustori. Un mare proprietar, Hassan-Oglu, care dispune de 40.000 de soldaţi, ţine sub stăpânirea sa toată regiunea dintre Smirna şi Dardanele.

Algeria, Tunisia şi Egiptul nu mai fac parte decât nominal din Imperiu. Deii din Algeria şi beii din Tunisia se comportă ca suverani independenţi. Paşalâcul din Egipt e obiect de competiţie între reprezentantul sultanului, paşa, şi cei 24 de bei care stăpânesc provinciile cu cetele lor de mameluci. Paşa caută să atragă Libia, Libanul şi Siria în sfera Egiptului.

În provinciile europene ale Imperiului Otoman, situaţia era de asemenea critică. Populaţiile războinice din Albania, Bosnia şi Herţegovina constituiau o pepinieră de soldaţi viteji, pe care Poarta îi menaja şi care, de altfel, au ştiut să-şi apere drepturile cu armele. Dar, în mijlocul populaţiilor creştine, mişcarea de eliberare creşte necontenit în cursul secolului al XVIII-lea. Sârbii, grecii şi bulgarii, exploataţi de paşi, formează cete de haiduci care luptă împotriva stăpânirii otomane.

Criza Imperiului Otoman s-a răsfrânt puternic şi asupra ţărilor române. Lungile războaie ale Turciei împotriva Austriei şi Rusiei au mărit considerabil sarcinile populaţiei, sub forma impozitelor, livrărilor de zaherele (care la mijlocul secolului au fost asimilate cu furniturile de război) şi prestaţiilor de tot felul pentru repararea cetăţilor. Locuitorii Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru a scăpa de tripla exploatare - a turcilor, a domnilor fanarioţi şi a boierilor - s-au ascuns înăuntrul ţării sau au emigrat în masă în ţările vecine, chiar şi în sudul Dunării.

Check Also

Moldova şi Ţara Românească în sistemul politic otoman în secolul al XVIII-lea

Caracterul regimului turco-fanariot în Ţara Românească şi Moldova Regimul turco-fanariot în Moldova şi Ţara Românească …