Critica unei teze a lui Naum Râmniceanu

Scrierile lui Naum Râmniceanu, lăudând boierimea pământeană, pretind că divaniţii l-au ajutat pe Tudor Vladimirescu, când a venit cu Adunarea norodului la Bucureşti, să înţeleagă specificul realităţilor româneşti şi să urmeze o linie politică diferită de cea eteristă. Ei l-ar fi scos din îmbrobodirea fanarioţilor-eterişti, care reuşiseră „a-l avea numai organ până să-şi înlesnească ei treaba lor”. Falsitatea acestei concepţii ni se arată în lumina faptelor, care atestă că Vladimirescu a fost mai detaşat de Eterie decât boierii, şi că el a dat o orientare politică divanului boieresc. Comandantul oastei pandurilor s-a condus, ferm, după interesele societăţii româneşti. În schimb, în acţiunile boierimii se constată lipsa unui fir conducător, necontenite ezitări şi schimbări de atitudine, în funcţie de înţelegerea variabilă a conjuncturii politice, cu fluctuaţiile ei.

Divaniţii rămaşi în capitală s-au asociat de voie sau de nevoie cu Vladimirescu, împotriva regimului fanariot şi împotriva acţiunii desfăşurate de Alexandru Ipsilanti în Principate, în dauna acestor ţări. Uneori, însă, ei s-au pronunţat pentru unirea celor doi conducători. Alteori s-au arătat gata să-l părăsească pe Tudor, spre a da ascultare lui Ipsilanti, ori pentru a fugi în Austria. În unele momente, înfricoşaţi de pericolul războiului ţărănesc şi al invaziei turceşti, divaniţii au chemat în ajutor armatele ţarului. Pe de altă parte, ei au ţinut să dea Porţii asigurări de fidelitate, declarându-se când alături de Tudor, când împotriva lui. Desolidarizarea de căpetenia ţărănimii se însoţea cu cererea ca regimul fanariot să-şi continue existenţa etc. Toate aceste fluctuaţii dovedesc că boierii pământeni n-au fost promotori consecvenţi ai luptei naţionale antifanariote.

De altfel, însuşi Naum Râmniceanu, deşi apărător al clasei boiereşti, n-a putut ascunde cu totul schimbările de atitudine ale boierilor. El relatează fapte ce infirmă teza sa, potrivit căreia divaniţii au determinat desprinderea lui Vladimirescu de Eterie, indicându-i ţeluri specific româneşti. Astfel, conform spuselor sale, boierii rămaşi în Bucureşti, având alte interese politice decât eteriştii şi fiind, totodată, adversari ai revoluţiei pandurilor, au consimţit totuşi să colaboreze cu Tudor, în cadrele unei politici de orientare naţională (antifanariotă şi antieteristă), după ce, în prealabil, încercaseră să oprească intrarea în capitală a conducătorului mişcării româneşti, până la venirea principelui fanariot Alexandru Ipsilanti. Cu alte cuvinte, după Naum, aceşti boieri au plănuit neutralizarea puterii lui Tudor prin puterea lui Ipsilanti, pe care îl aşteptau să vină la Bucureşti, tocmai în acest scop.

Potrivit memoriilor lui Liprandi, divaniţii nu s-au opus ocupării capitalei de către Tudor, şi imediat după întâlnirea lor cu şeful pandurilor au încuviinţat propunerea făcută de acesta, de a se trimite un delegat la Ipsilanti, spre a-l ruga „să nu intre în Bucureşti şi să evacueze acest principat”. (A fost trimis Pavel Macedonschi). Însă, atunci când Ipsilanti a sosit la Colentina, mai mulţi boieri din Bucureşti s-au dus la el şi „l-au rugat să ocupe oraşul”. (În legătură cu aceasta, I. Dârzeanu scrie următoarele: „...Au conăcit prinţipu Ipsilant la Colentina..., unde au mers dumnealor boierii ce mai rămăseseră în Bucureşti, de i-au arătat toată ticăloşia ţării, cum şi jafurile şi prăpădenia ce s-au făcut de către oamenii slugerului Theodor şi de către arnăuţi”).

Aşadar, deşi divaniţii au recunoscut pe Vladimirescu drept conducător al ţării, iar mişcarea sa au prezentat-o marilor puteri ca legitimă, ei au manifestat supunere şi faţă de voinţa lui Ipsilanti. Se pare că în urma presiunilor făcute de şefii eterişti, divanul a adresat comandantului pandurilor rugămintea de a se înţelege şi a colabora cu Alexandru Ipsilanti (23 martie). Negreşit, la baza acestei intervenţii a stat şi dorinţa boierilor de a slăbi caracterul de clasă al mişcării lui Tudor, care le ameninţa privilegiile.

Să ne oprim la un fapt mult discutat de cercetători: încercarea boierilor de a fugi din capitală, la vreo 10 zile după ce i-au dat lui Tudor „cartea de adeverire”. Chiar Naum Râmniceanu arată că divaniţii au vrut să plece din Bucureşti - şi, ca atare, să întrerupă colaborarea cu Vladimirescu - la sugestia şefului Eteriei. („Principul Ipsilant, hotărând să se tragă în părţile munţilor, la oraşul Târgovişte, în judeţul Dâmboviţa, au animat şi pe boieri ca să meargă împreună cu dânsul, ca să aşeze acolo Divanul oblăduirii, zicând că părţile acelea sunt mai ferite”...). În acest caz, cum am putea să le atribuim tot lor meritul de a fi dat lui Tudor o orientare politică specific românească, neeteristă, antifanariotă?

Din expunerea lui Naum reiese că boierii au avut un moment de dezorientare, atunci când „au dat făgăduială către Ipsilant, ca... să meargă dimpreună cu dânsul la Târgovişte”. Ei au crezut în asigurările şefului Eteriei că „apostasia [răscoala] s-a ridicat în toată Elada” şi că Rusia va interveni pentru apărarea Principatelor de invazia turcească. I. Dârzeanu notează că boierii au vrut „a să trage cu părintele mitropolitul la Câmpulung, după hotărârea prinţipului Ipsilant”.

Rapoartele consulare austriece descriu în amănunt încercarea boierilor aflaţi în Bucureşti de a fugi în direcţia Târgoviştei, în zilele de 3 şi 4 aprilie. Spătarul Grigore Băleanu, demisionat din guvern, însoţit de ginerii săi N. Văcărescu şi C. Herescu, a reuşit într-adevăr să părăsească oraşul, neîntâmpinând nici o piedică. Dar ceilalţi boieri, în frunte cu mitropolitul D. Lupu şi cu vistiernicul Alecu Filipescu, au fost opriţi să plece de către Tudor şi de către sute de locuitori ai Bucureştiului, adunaţi la mitropolie. Ţinând consfătuiri cu divaniţii, conducătorul Adunării norodului le-a amintit că sunt români şi „i-a invitat să se unească cu el..., pentru a duce la bun sfârşit treburile patriei, ceea ce se poate face şi fără ajutorul şi amestecul lui Ipsilanti”.

Grăitoare sunt scrisorile lui Tudor către mitropolit şi către marele vistier, din 3 aprilie. Din ele reiese că boierii voiau să fugă de frica turcilor, crezându-i pe aceştia intraţi în ţară şi în drum spre capitală. Dezminţind zvonurile despre ocupaţia otomană, ca pe o „stratăghimă fanarioţească”, Vladimirescu se străduia să-şi păstreze lângă sine divanul boieresc ce se coalizase cu Adunarea norodului, şi fără de care puterea revoluţionară n-avea şanse de a fi recunoscută de Poartă: „...Cu ruşine ne va fi să ne spăimântăm, încât să ne şi tragem [din capitală], în vreme ce suntem datori să ne jertfim pentru patria noastră, pentru care şi sunt eu venit dimpreună cu norodul. De aceea, nu lipsesc a face cunoscut cugetul mieu [„că eu de aici nu mă aridic”...] şi bine este ca să rămâie şi prea sfinţia ta până vom vedea sfârşitul şi de-ţi este frică îţi voi da cinci sute panduri, credincioşi ostaşi, a-i avea acolea lângă prea osfinţia ta spre pază, măcar că, precum zic, după ştiinţa ce am despre toate serhatu-rile, nu nădăjduiesc (- nu cred) a veni oştire turcească în ţară; iar vestirea ce au dat (eteriştii) spaimă este mincinoasă”...

Meşteşugarul Ioan Dobrescu vorbeşte, în cronica sa, despre încercarea mitropolitului de a se refugia peste graniţă, la Braşov, „după dumineca Floriilor”. Îmbărbătat însă de norodul ce s-a strâns în curtea mitropoliei şi care „nu l-au lăsat să plece”, Dionisie Lupu „au pus jurământ că va peri cu noi aicea şi nu va face urmă de plecare nicăieri”. Într-adevăr, e puţin probabil că divaniţii alergau la Ipsilanti, când se ştia că mişcarea eteristă fusese lovită de dezaprobarea ţarului.

Istoricul C.D. Aricescu ajunge la încheierea că, la începutul lui aprilie, boierii din Bucureşti au vrut „a se retrage la Câmpulung (aşa afirmă şi Dârzeanu), ca de aci să poată trece mai lesne în Austria; dar Tudor prinse de veste”... şi-i opri. În orice caz, încercarea mitropolitului şi a membrilor divanului de a pleca din capitală spre nordul ţării, după ce începuseră să colaboreze cu conducătorul Adunării norodului, a fost în mare măsură rezultatul amintitei „stratageme fanarioţeşti” (despre care vorbeşte Tudor), adică s-a datorat uneltirilor puse la cale de şefii eterişti, ce voiau să submineze autoritatea lui Tudor. Faptul a fost subliniat şi de Mihai Cioranu: „Şi această intrigă o făcuseră grecii [eteriştii], ca nu care cumva mitropolitul şi boierii ţării să iscălească cererile lui Tudor şi să le întărească apoi acele cereri Poarta Otomană, fiind în paguba grecilor” (adică a fanarioţilor şi eteriştilor).

Oprindu-se în Ţara Românească, Alexandru Ipsilanti urmărea să angajeze Principatele într-un război cu Turcia - cu gândul de a stârni războiul ruso-turc -, fără a fi interesat deloc de cauza eliberării sociale şi naţionale a românilor. Tudor n-a îmbrăţişat platforma politică a şefului Eteriei. În linii generale, boierii pământeni n-au fost nici ei susţinători ai mişcării eteriste. E de adăugat însă că boierii - din motivele arătate de-a lungul expunerii precedente - nu erau în stare să adopte o poziţie politică fermă. „Trăim la discreţia împrejurărilor”, afirmă scrisoarea din 18 martie (menţionată şi mai sus) a boierilor rămaşi în Bucureşti, trimisă compatrioţilor lor fugiţi la Braşov. Această expresie defineşte situaţia boierimii de la 1821, care nu şi-a fixat ca ţel lupta, spre a modifica în vreun fel realitatea existentă, ci a căutat să se adapteze împrejurărilor, după cum cereau interesele ei de clasă (interese, de altfel, contradictorii).