Critica izvoarelor şi istoriografiei despre Revoluţia din 1821

Analizând critic documentele - nu o dată contradictorii - de la 1821, precum şi istoriografia revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, propunând soluţii în problemele controversate, lucrarea a căutat să stabilească în amănunt felul cum s-au desfăşurat faptele şi semnificaţia lor; reconstituirea firului logic şi unitar al evenimentelor a fost principalul scop urmărit.

S-a demonstrat că insurecţia pandurilor a pornit din necesităţi interne ale dezvoltării poporului român, şi, ca atare, a avut un program şi obiective proprii care nu s-au confundat cu ţelurile Eteriei. Ea n-a fost o ridicare împotriva Imperiului otoman, ci contra administraţiei interne, fanariote şi boiereşti: o mişcare antifeudală, desfăşurată într-un principat autonom, şi care prefigurează revoluţia burgheză prin atacul îndreptat contra puterii politice a clasei boiereşti. „Răzvrătitorul... - afirmă divanţii, la 30 ianuarie - cugetă de-a dreptul la stăpânire”.

Ceea ce a sporit alarma boierilor ocârmuitori a fost radicalizarea conştiinţei de clasă a ţărănimii. Semnificativă este, în această privinţă, mărturia vornicului Nicolae Văcărescu despre stările de lucruri cunoscute de el în Oltenia, unde fusese trimis de divan pentru potolirea răscoalei, în februarie 1821: Tudor a cerut locuitorilor ca „nici un sătean să nu se mai supuie la nici o poruncă d-ale stăpânirii, decât numai la poruncile lui, [declarând] că el s-a sculat asupra stăpânirii, ca să scape pe norod de chinurile fanarioţilor, şi cel mai de temei cuvânt, ca toate moşiile boiereşti, mănăstireşti şi ale eparhiilor să le facă ale ţăranilor; ei să le împartă între ei; să nu mai dea nici dijmă, nici clacă, ci ca nişte stăpâni să le stăpânească ei desăvârşit. Aşa învierşunându-se ţăranii, pe unde treceam tot cu ciocoi mă zgornea: «Uideo, ciocoiule! Uideo, ciocoiule!», auzeam în urma mea”. Mărturie reprodusă în memorialul lui Iordache Golescu.

Se ştie că în evul mediu, ţăranii, când se răsculau, se răfuiau anarhic cu asupritorii lor, fără să fi putut vreodată învinge clasa feudală în ansamblu şi statul ei. Or, la 1821, situaţia este întrucâtva diferită: răsculaţii, organizaţi în oştire, se îndreaptă spre capitală cu scopul vădit de a lua puterea politică. Conducătorul, clarvăzător, interzice şi pedepseşte actele de jaf şi dezordine ale unor răsculaţi, dovedindu-se astfel purtătorul unei conştiinţe mai înaintate, a clasei burgheze, ce era atunci în formare. Şi trebuie adăugat că, în multe privinţe, el a depăşit orizontul acestei clase, cum arătăm mai departe. Căci nu devastarea averii boierilor şi negustorilor întâlniţi în cale era mijlocul de a învinge feudalismul, ci, mai întâi, subordonarea politică a boierimii, iar după aceea desfiinţarea latifundiilor feudale, prin împroprietărirea ţăranilor.

Cum a fost posibil ca masele exploatate să impună la cârma ţării, în 1821, pentru puţin timp, un «domn» al lor? Spre sfârşitul epocii fanariote, din cauza apăsării fiscale fără precedent în istoria ţării şi din pricina asupririi naţionale, nevoia reformării statului boieresc şi fanariot era profund resimţită de oprimaţi. Apoi, burghezia în dezvoltare, participantă şi ea la revoluţie, aducea o înţelegere mai adâncă a modului cum trebuia luptat cu boierimea: prin combaterea supremaţiei ei politice.

Cea mai precisă definire a specificului revoluţiei pandurilor - a cauzelor şi a caracterului ei - a dat-o însuşi conducătorul Adunării norodului, în arzul către Poartă din 23 ianuarie, vorbind despre „cumplitele patimi ce le suferim din pricina unirii pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori...”. Această formulă a fost reluată în proclamaţii. Insurecţia urmărea deci să răstoarne oligarhia de la conducerea ţării, fără a intra în conflict cu Imperiul otoman.

Critica izvoarelor

Unii cercetători s-au fixat însă la interpretarea că arzul către Poartă avea rostul să adoarmă bănuielile turcilor, adică să ascundă ţelul antiotoman al răsculării ţărănimii române. Această concepţie se întemeiază pe spusele unor comentatori contemporani cu evenimentele (Naum Râmniceanu, Thomas Gordon etc.). Spre a afla sensul adevărat al documentului în discuţie e necesară confruntarea lui cu memoriul trimis de Tudor ţarului Alexandru I (care ne este cunoscut din rapoartele consulare austriece, unde a fost inserat, ca anexă), şi cu scrisoarea lui Tudor către împăratul Austriei, Francisc I, purtând data de 26 ianuarie 1821, scrisoare descoperită acum în urmă, în arhivele Vienei. Confruntarea acestor documente învederează faptul că arzul către Poartă, atacând administraţia boierească şi fanariotă, reflectă conţinutul mişcării şi nu este expresia unei tactici eteriste de inducere în eroare a turcilor.

Textele emanate de la conducătorul revoluţiei infirmă ipoteza că insurecţia pandurilor „a început ca o mişcare antiotomană, în cadrul general al Eteriei”. Totuşi această concepţie s-a putut susţine cu ajutorul altor documente. S-a considerat că unele afirmaţii cuprinse în textele lui Tudor aveau doar un rost tactic, şi, în consecinţă, pentru stabilirea caracterului revoluţiei pandurilor s-a apelat îndeosebi la interpretările date de diverşi contemporani ai ei. Cercetarea critică a izvoarelor, întreprinsă în lucrarea de faţă, a evidenţiat însă faptul că în relatările contemporanilor se amestecă nu o dată adevărul şi falsul, ştirile sigure cu zvonurile sau presupunerile nefundate, atitudinea imparţială cu cea interesată, părtinitoare, tendenţioasă.

De vreme ce în Principate au izbucnit două mişcări revoluţionare, era firesc ca în vălmăşagul evenimentelor să se facă presupunerea şi să circule zvonul că Tudor şi Ipsilanti acţionează în înţelegere. Numai perspectiva în timp putea să lămurească lucrurile. Însă confuzia s-a menţinut, din cauza afirmaţiilor acreditate şi răspândite de pe poziţii interesate. Teza că şeful Eteriei şi comandantul oastei pandurilor erau uniţi şi urmăreau acelaşi scop a fost susţinută încă de la 1821, atât de propaganda eteristă, cât şi - pe de altă parte - de către unii boieri pământeni. Aceasta era şi teza oficială a Sfintei Alianţe şi, în general, a forţelor contrarevoluţionare.

Teza propagandei eteriste

Printre zvonurile lansate de şefii eterişti (mai ales de Iordache Olimpiotul) a fost şi acela că ei au organizat răscoala din Ţara Românească şi că Vladimirescu le este subordonat. Se urmărea astfel să se creeze o anumită stare de spirit, în special în rândul trupelor eteriste. Mai târziu, prin ideea afilierii conducătorului român la mişcarea grecească s-a încercat să se justifice asasinarea lui. În scrierile unor eterişti şi filo-eterişti, precum I. Rizo Nerulos, Al. Suţu, I. Fotino etc., evenimentele sunt prezentate în conformitate cu susţinerile propagandei eteriste, susţineri tăgăduite însă de prinţul Gheorghe Cantacuzino şi de I.P. Liprandi.

O dovadă că cele două acţiuni revoluţionare din Principate nu trebuie confundate este faptul că, nu o dată, înşişi conducătorii Eteriei şi-au delimitat întreprinderea lor de mişcările ce urmăreau răsturnări sociale (schimbarea orânduirii socotite legiuite). „Răscoala grecilor nu poate, după părerea lor [a fruntaşilor eterişti], să se compare cu acţiunile revoluţionarilor spanioli şi napolitani, ci cu eforturile acelor prinţi ruşi, care au jertfit totul pentru scuturarea jugului tătar” (I.P. Pestel). Într-un mod asemănător şi-a definit mişcarea Alexandru Ipsilanti, în scrisoarea trimisă ţarului Nicolae, la începutul anului 1828, arătând că acţiunea sa - exclusiv antiotomană - nu contravenea principiilor Sfintei Alianţe8.

Teza marii boierimi pământene

Deşi stăteau pe altă poziţie decât eteriştii, marii boieri pământeni au avut şi ei interesul să susţină că şefii celor două mişcări insurecţionale au acţionat de comun acord, în timp ce ei, boierii, s-au desolidarizat de revoluţionari. Încă din primăvara lui 1821, boierii refugiaţi la Braşov au trimis memorii către împăraţii Austriei, Rusiei şi Turciei, acuzând deopotrivă pe Vladimirescu şi pe Ipsilanti că s-au înţeles să ruineze Ţara Românească.

După reprimarea insurgenţilor, boierimea era interesată să convingă Poarta că la 1821 n-a existat o mişcare românească propriu-zisă şi că tulburările din Principate s-au datorat exclusiv grecilor. Pe seama acestora erau puse şi racilele regimului fanariot şi răzvrătirea de la 1821. Ridicarea lui Tudor n-ar fi fost o acţiune a ţării, ci opera fanarioţilor-eterişti, care s-au slujit de Vladimirescu.

„Suntem încredinţaţi că prea puternica Împărăţie au luat pliroforie întreagă că apostasia ce s-au făcut în ţară, măcar de s-au şi arătat la început Theodor Vlădimirescu, dar izvorârea acestei răutăţi au fost de la greci” (scriu boierii olteni, într-un memoriu către Poartă din 1822). Această interpretare o reîntâlnim la memorialiştii şi cronicarii ce se situează pe poziţia boierimii, cum sunt Ştefan Scarlat Dăscălescu, Naum Râmniceanu etc.

Lăudând patriotismul boierilor pământeni din partidul mitropolitului Dionisie Lupu şi susţinând ideea că Tudor, înşelat de fanarioţi, a servit de instrument Eteriei, Naum ajunge la afirmaţii absurde. Proclamaţiile anti-boiereşti şi antifanariote lansate de comandantul oastei pandurilor ar fi fost primite de el, gata-redactate, tocmai din partea demnitarilor fanarioţi, deveniţi fruntaşi eterişti: Aceştia „l-au învăţat (pe Tudor) să scoale pe panduri în picioare şi pe tot norodul cu proclamaţii spre dărâmarea şi stingerea stăpânirii fanarioţeşti ce a jefuit ţara şi cu moarte asupra tuturor boierilor pământeni, ca unii ce au fost uniţi şi împreună lucrători cu fanarioţii...”. Toate acestea constituiau un „vicleşug grecesc”, menit,,să adoarmă pe turci”. Tudor a transcris proclamaţiile şi „înştiinţările către turci”, alcătuite de şefii eterişti la consulatul ţarist, şi „le-a luat... ca să le puie în lucrare”.

Teza Sfintei Alianţe

Monarhiile feudale asociate prin pactul „Sfintei Alianţe” condamnau principial orice tentativă revoluţionară, orice încercare de răsturnare a instituţiilor existente, într-un cuvânt spiritul de libertate, indiferent unde şi cum s-ar fi manifestat. În consecinţă, guvernele marilor puteri priveau nediferenţiat mişcarea românească şi cea eteristă, ca fiind o singură revoluţie, plănuită şi făcută în comun, îndreptată împotriva ordinei legiuite, şi care trebuia înăbuşită. Această mentalitate se reflectă şi în unele rapoarte consulare.

Desigur, programul antifeudal al lui Tudor intra în contradicţie cu prevederile Sfintei Alianţe - şi, în mod special, cu interesele ţarismului - în mai mare măsură decât pornirea antiotomană a lui Ipsilanti. Totuşi, oficial, Sfânta Alianţă a confundat cele două mişcări, dezavuându-le în egală măsură. Trebuie observat şi faptul că unele personalităţi de vază (precum Metternich, de Gentz, Bagot) au remarcat opoziţia dintre linia politică a lui Tudor şi cea a lui Ipsilanti.

Notăm de asemenea că, chiar în timpul evenimentelor, Poarta a înţeles uneori deosebirea dintre cele două mişcări, deşi avea interesul să le reprime. Fiind vizat de amândouă aceste insurecţii (în moduri diferite), guvernul otoman le-a cunoscut îndeaproape obiectivele şi n-a putut nesocoti evidenţa faptelor. Reprobarea de către Sfânta Alianţă, în bloc, fără distincţie, a tuturor mişcărilor revoluţionare, a sporit dificultatea memorialiştilor şi istoriografilor de a defini specificul revoluţiei din Ţara Românească.

În ciuda faptului că Vladimirescu şi-a precizat cu claritate ţelurile (antiboiereşti şi antifanariote), care îl deosebeau net de eterişti, cele două mişcări din Principate au putut fi adeseori confundate, considerate ca formând un singur tot, deoarece nici comandamentul armatei eteriste şi nici forţele contrarevoluţionare (marea boierime, Sfânta Alianţă) n-au avut interesul să recunoască - ci dimpotrivă să nege - deosebirea dintre tendinţele lor.

Astfel, teoria care încadrează revoluţia lui Tudor în Eterie a putut apărea ca o reconstituire exactă, pe baze documentare, a adevărului istoric obiectiv. În cercetarea de faţă, o serie de acte şi teze puse în circulaţie de propaganda eteristă sau de purtători de cuvânt ai boierimii reacţionare (precum Naum Râmniceanu, Şt. Scarlat Dăscălescu etc. ), şi prin care cercetările istorice ulterioare au fost induse în eroare, sunt analizate pe larg, dovedindu-se a fi inautentice, lipsite de bază reală.

Critica istoriografiei

Argumentaţia cuprinsă în lucrarea de faţă probează, odată cu specificul revoluţiei pandurilor, caracterul unitar al programului ei, menţinut - de la început şi până la sfârşit - pe linia aceloraşi obiective sociale şi naţionale. Vladimirescu nu şi-a schimbat platforma politică, acţiunea lui n-a parcurs etape opuse. Deşi nelipsite de suport documentar, ipoteza lui Xenopol (că Tudor a desfăşurat o acţiune revoluţionară fundamental deosebită de a grecilor, ridicându-se iniţial împotriva clasei boiereşti, iar apoi, la Bucureşti, unindu-se cu boierii - subordonându-se divanului - pentru a putea pune capăt domniilor fanariote) şi ipoteza lui Oţetea (că acţiunea lui Tudor, patronată de la început de’ boieri eterişti, a pornit în cadrul Eteriei, iar apoi, în urma dezavuării ţariste, s-a desprins treptat de mişcarea grecească, în vederea pactizării cu turcii) se exclud una pe cealaltă, nu pot explica totalitatea faptelor şi sunt tot mai mult contrazise de documentele date la iveală în ultima vreme.

Astfel, amândouă aceste teorii sunt în mare măsură infirmate de scrisoarea - cu sens antifanariot desluşit - trimisă de Tudor împăratului Francisc I la 26 ianuarie 1821, adică la începutul revoluţiei pandurilor, document cunoscut abia din anul 1972. Explicaţia dată de Xenopol caracterului revoluţiei, şi anume ideea că războiul ţărănesc şi lupta naţională (antifanariotă) ar fi reprezentat două faze succesive în mişcarea din 1821, nu se mai poate menţine, după ce s-a dovedit că insurecţia pandurilor n-a fost într-o primă etapă - socială, iar în etapa următoare - naţională (antifanariotă), ci cele două aspecte au existat simultan şi s-au împletit. Reconstituirea amănunţită a faptelor infirmă impresia că după intrarea insurgenţilor în Bucureşti, mişcarea a suferit „o adâncă schimbare”, boierii împingând-o „pe tărâmul politic şi naţional”.

În ceea ce priveşte legăturile lui Vladimirescu cu Eteria, am văzut că numeroase izvoare par a îndreptăţi punctul de vedere susţinut de istoricii I.C. Filitti şi A. Oţetea, potrivit căruia Tudor a pornit lupta ca mandatar al Eteriei, scopul lui iniţial fiind să se războiască cu turcii, pentru a smulge Ţara Românească de sub suzeranitatea Porţii. O analiză critică a izvoarelor ne-a dus însă la un alt rezultat: Tudor a preconizat schimbarea regimului intern, ce era relativ autonom faţă de marile puteri. Războiul cu turcii n-a constituit un obiectiv al revoluţiei pandurilor, dar el a fost prevăzut ca o posibilitate, care ameninţa să devină realitate, datorită (îndeosebi) acţiunii unor factori externi. Am arătat inexactitatea tezei că „abandonarea Eteriei de către Rusia (ţaristă) a dezlipit mişcarea oltenească de Eterie”.

Tot astfel, ne-a apărut nefundată aserţiunea că pornirea lui Vladimirescu se întemeia pe credinţa într-un ajutor militar extern. Fără îndoială, un astfel de ajutor ar fi fost necesar în cazul unei ridicări împotriva turcilor. Dar nu se putea ca o intervenţie militară din partea unei mari puteri (în special din partea ţarismului) să vină în sprijinul luptei antiboiereşti şi antifanariote, să susţină o cauză revoluţionară cu caracter antifeudal.

Tudor n-a răsculat pe ţărani împotriva împărăţiei turceşti, în speranţa că poziţia lui avea să se consolideze prin venirea armatelor ţariste, când era limpede că aceste armate ar fi paralizat revoluţia antifeudală, făcând cu neputinţă orice încercare de răsturnare internă, de schimbare a instituţiilor existente. Cunoscând situaţia politică europeană (dominaţia Sfintei Alianţe şi rolul jucat de ţar în cadrul acestui organism politic), capul mişcării revoluţionare din Ţara Românească şi-a dat seama că menţinerea păcii între Rusia şi Turcia era mai probabilă decât izbucnirea războiului.

Ca atare, el a pornit o acţiune ce avea şanse de reuşită mai ales în condiţiile păstrării relaţiilor pacifice între cele două imperii. Pe respectarea tratatelor ruso-turce, care garantau inviolabilitatea teritoriului Ţării Româneşti şi Moldovei, se baza speranţa lui Tudor că Adunarea norodului va putea doborî regimul politic din Ţara Românească. Asociindu-şi Divanul, Vladimirescu plănuia să ducă tratative cu Poarta (asemenea sârbilor), până o va convinge de necesitatea înlocuirii sistemului fanariot. Succesul acestor tratative era favorizat de recunoaşterea, de către ambele părţi, a hatişerifului acordat Principatelor de sultanul Selim al III-lea în anul 1802, act încălcat de administraţia fanariotă.

În orice caz, în planul de acţiune al conducătorului revoluţiei româneşti, obiectivul primordial n-a putut fi unul dependent de intervenţia armatei ţariste. Înfrângerea Imperiului otoman era un fapt nesigur şi, pe deasupra, ea nici nu atrăgea după sine, cu necesitate, prăbuşirea guvernării fanariote. Nu trebuie omis că fanarioţii, aderând la Eterie, doreau să iasă de sub autoritatea Porţii, fără a renunţa însă la stăpânirea ţărilor române; dimpotrivă, ei se străduiau să-şi consolideze puterea în Principate, spre a face din aceste ţări câmpul lor permanent de exploatare.

Şeful Eteriei, Alexandru Ipsilanti, avea ca ţel „restabilirea Imperiului grec” (bizantin). Iar Mihai Suţu voia ca, odată cu pornirea războiului ruso-turc, să-şi asigure domnia în amândouă principatele; el a încercat să obţină, prin intervenţia lui Ipsilanti pe lângă guvernul ţarist, confirmarea sa ca domn nu numai al Moldovei, ci şi al Ţării Româneşti. La 1821, Turcia nu reprezenta singura, şi nici cea mai puternică şi ameninţătoare forţă, care să pericliteze independenţa (şi chiar fiinţa naţională) a ţărilor române.

Pentru aceste motive, Tudor Vladimirescu făcea o distincţie netă între lupta antifanariotă şi cea antiotomană. (A se vedea proclamaţiile sale şi memoriile către împăraţii Turciei, Rusiei şi Austriei). Din actele sale reiese că scopul primordial al revoluţiei pandurilor l-a constituit răsturnarea regimului fanariot, în condiţiile recunoaşterii suzeranităţii Porţii (care slăbise treptat) şi a protectoratului rusesc. Conducătorul Adunării norodului dorea nu războiul cu turcii, ci menţinerea în vigoare a tratatelor existente, care garantau autonomia Principatelor.

El şi-a organizat însă oştirea, fiind hotărât - după cum declară în proclamaţia către locuitorii judeţelor, din 20 martie - „să nu încetez din cererea dreptăţilor ţării”, care „să vor dobândi negreşit, [la nevoie] prin vărsare de sânge împotriva vericăruia vrăjmaş să va arăta călcătoriu acestor dreptăţi, de care întâi voi aveţi să vă bucuraţi”. Aşadar, departe de a-şi fi pus „cu naivitate speranţa în ajutorul autocratului rus” (după cum crede, printre alţii, istoricul S.I. Samoilov), Vladimirescu n-a pornit mişcarea în aşteptarea venirii trupelor ţariste, ci el a stabilit obiective revoluţionare a căror atingere depindea mai ales de lupta poporului român. El şi-a călăuzit acţiunea după principiul „prin noi înşine”.

Nicolae Bălcescu a precizat măsura în care revoluţia condusă de Tudor a intrat în contradicţie cu Poarta, prin formularea unor revendicări care. fără a leza direct Turcia, erau susţinute cu arma-n mână: „Ce strigă la 1821 poporul român, acum în picioare şi deşteptat? Poarta călcase drepturile ţării (prin instaurarea domniilor fanariote); poporul cere ca să le consfinţească din nou; Fanarioţii şi ciocoii prădaseră un veac ţara, poporul cere ca puterea să se ia din mâinile lor...; într-un cuvânt cere ca statul să se facă românesc, cere domnirea democraţiei”.

Din analiza lui Bălcescu trebuie să reţinem şi observaţia (importantă pentru înţelegerea complexităţii situaţiei) că deşi Poarta a introdus în Principate sistemul fanariot, totuşi, la 1821 şi mai înainte, în special Curtea ţaristă „proteja pe fanarioţi” (Mersul revoluţiei în istoria românilor). Acest fapt este relevat şi de Karl Marx, în Însemnări despre români.

Check Also

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, …

Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine …

Poziţia prinţului Gheorghe Cantacuzino în timpul Revoluţiei din 1821

Mai înainte de înfrângerea lui Alexandru Ipsilanti, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, căpetenie eteristă, s-a întors din …