Crişu Dascălu

Crişu Dascălu (11 mai 1941, Balinţ, judeţul Timiş) - poet şi stilistician. Este fiul Ecaterinei (născută Ehlinger), muncitoare, şi al lui Dimitrie Dascălu, publicist. A absolvit Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj (1959) şi Facultatea de Filologie, secţia română-germană, la Universitatea din Timişoara (1964). Imediat după absolvire devine cercetător la Sectorul de lingvistică din cadrul Bazei de Cercetări Ştiinţifice Timişoara a Academiei Române. Este doctor în filologie cu teza Limbajul poetic românesc. O analiză din perspectiva textualizării (1979).

Funcţionează ca director al Centrului de Ştiinţe Sociale din Timişoara între 1984 şi 1986, când demisionează din motive politice. Din 1995 este director al Institutului de Cercetări Socio-Umane „Titu Maiorescu” din Timişoara şi coordonator al departamentului de istorie literară. Concomitent, lucrează ca profesor universitar asociat la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii „Tibiscus” din acelaşi oraş. Debutează cu versuri în „Scrisul bănăţean” (1959) şi editorial, cu volumul Mânie şi marmură, apărut în 1968. Colaborează la „România literară”, „Caiete critice”, „Contemporanul”, „Literatorul”, „Rostirea românească”, „Ramuri”, „Limbă şi literatură” etc.

Chiar de la prima carte a lui Dascălu critica a remarcat existenţa unui sistem poetic bine conturat atât tematic, cât şi imagistic, dezvăluit de însuşi titlul care reuneşte cele două componente ale actului creator: impulsul (mânie) şi materialul artistic (marmură). Autorul construieşte o mitologie sui-generis, în care el însuşi se plasează în postura privilegiată de recreator al lumii prin cuvânt: „O mână mi-a rămas şi-un ochi / Pe care obosit îl voi ridica între degete / Să vadă capătul drumului / Pentru că cineva trebuie să fie acolo, / Mâna să mi-o întindă”.

Constantele esenţiale sunt acvaticul şi cultura, aparent incongruente, dar a căror notă comună este apartenenţa la ideea de matrice a creaţiei; recuzita lexicală concordantă cu aceste preferinţe e formată din zei, eroi, războinici, jertfe, corăbii, sculpturi.

Inventivitatea imagistică este valorificată şi în volumele de versuri Încercare asupra bucuriei (1978; Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara) şi Cicatricele bucuriei (1995). Componenta cerebrală şi livrescă este aici prevalentă. Stilisticianul pare chiar dispus a da lecţii de compoziţie, dar nici rigoarea versificaţiei şi nici perfecţiunea aparent îngheţată a imaginilor nu plasează versul în sfera construcţiilor artificiale. Asimilările culturale reprezintă particularitatea definitorie a acestei poezii, şi ele transpar fie la nivelul imaginii (de factură avangardistă), fie la acela al structurării exterioare a textului poetic.

Concepând limbajul poeziei drept „limbă pe cale de a deveni operă”, poetul se autodefineşte în raport cu această realitate, ca „un monstru [...] lexicofag”, ca „fiul unui verb ursuz”. Ermetismul este o modalitate de apreciere discretă, neexplozivă a lumii. Poetul, „locuitor de labirint, / Cu tari pereţi de alb argint, / Fără ferestre necum prag”, este, la rându-i, „constructorul” unui edificiu care-şi validează viabilitatea doar dacă are deschideri către cititor („Sunt şi zidar de tari zidiri, / Umplute numai cu ieşiri!”).

Sub expresia reţinută, calmă, arareori exclamativă, proprie mai degrabă unui visător, se descoperă un însetat de noutate şi un explorator de spaţii largi, de preferinţă marine, dar şi montan-silvestre, un nostalgic care nu ignoră nici semnificaţiile civilizatoare ale burgului, cu turnuri, ziduri, statui, mansarde, şi nici interioarele propriu-zise, uneori adevărate sanctuare, în care elementul dominant e oglinda.

Poemele stau sub semnul unei elaborări controlate, fiind alcătuite exclusiv din câte trei catrene, cu o circularitate în care un vers devine liantul strofelor, asigurând regenerarea continuă a structurilor imagistice mai ales în jurul unor sintagme preluate din clasici: „Când peste codri-apare blânda lună, / Din ce în ce mai rar, în depărtare, / Un vuiet care încă mai răsună, / Furiş ascult în noaptea sunătoare. // Izvoare vii din vase stau să salte / împotrivite, aspre, solitare, / Prin rumeni aburi, luna se arată / în peşteri şi firizi, nerăbdătoare. // Furiş ascult în noaptea sunătoare / O noapte care întârzie, / Când liniştea mă împresoară / Ca luna, ca o stea, ca o pustie.”

O altă ipostază a lui Dascălu, cea de stilistician-semiotician, nu face decât să aducă o mărturie în plus că cele două componente ale scrisului său nu se pot despărţi. Dialectica limbajului poetic (1986) investighează raportul limbă-limbaj-poezie, constatând că textul poetic este ghidat semantic de un sens matricial, că poezia nu trebuie decodată niciodată în accepţia matematică a termenului şi că poeticitatea este element comun emiţătorului şi receptorului.

Vocaţia de teoretician al limbajului poetic se confirmă şi în Mutaţii paradigmatice în evoluţia limbajului poetic românesc (1998) sau în Insurecţia respectuoasă (2000), unde se realizează, pentru prima oară, un inventar de paradigme individuale ale marilor poeţi români, identificându-se şi caracterele supraindividuale, cele care asigură continuitatea evoluţiei limbajului poetic. În Călătorie spre centrul poeticului (2000) sunt interpretate, din unghiuri diverse, texte sau ansambluri de texte, demersul teoretic fiind însoţit şi susţinut de analiza critică.

Opera literară

  • Mânie şi marmură, Bucureşti, 1968;
  • Încercare asupra bucuriei, Timişoara 1978;
  • Dialectica limbajului poetic, Timişoara, 1986;
  • Cicatricele bucuriei, Timişoara, 1995;
  • Mutaţii paradigmatice în evoluţia limbajului poetic românesc, Bucureşti, 1998;
  • Epitetul jurnalistic (în colaborare cu Doina Bogdan-Dascălu), Timişoara, 1999;
  • Insurecţia respectuoasă. Eseu despre individualul şi supraindividualul poetic, Timişoara, 2000;
  • Poezie şi limbaj, Timişoara, 2000;
  • O călătorie spre centrul poeticului, Timişoara, 2000;
  • Gramatica poeziei române (1880-1980) (în colaborare cu Doina Bogdan-Dascălu), Bucureşti, 2002.

Ediţii

  • Paul Iorgovici, Observaţii de limbă rumânească, introducerea editorului, Timişoara, 1979 (în colaborare cu Doina Bogdan-Dascălu);
  • Alexandru Macedonski, Bronzuri - Bronzes, ediţie bilingvă, traducere de Eugen Tănase, Timişoara, 1998.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …