Cristalizarea relaţiilor şi apariţia primelor formaţiuni politice pe teritoriul României în secolul al X-lea şi la începutul secolului al XI-lea

Începuturile feudalismului pe teritoriul României prezintă o mare complexitate, datorită coexistenţei şi împletirii mai multor elemente, dintre care unele sunt moşteniri ale perioadei precedente, iar altele, vlăstare ale orânduirii sociale ce prindea contururi tot mai vizibile. Ca toate perioadele de formare a unor noi relaţii sociale, tot astfel şi această perioadă de cristalizare a feudalismului cuprinde aspecte variate şi disparate.

Aceasta se datorează nu numai faptului că relaţiile noi nu sunt încă pe deplin cristalizate, dar şi împrejurării că această perioadă - secolul al X-lea şi începutul secolului al XI-lea - este pe cât de complexă, pe atât de frământată. Peste societatea băştinaşă se suprapun influenţe diverse, rezultate din stăpânirea Imperiului bizantin şi a ţaratului bulgar asupra regiunilor dunărene, din expansiunea spre Dunăre a statului de la Kiev, din aşezarea pecenegilor pe teritoriul României şi din pătrunderea maghiarilor în Transilvania.

Din aceste motive, ca şi din cauza naturii izvoarelor - puţine, lacunare şi de multe ori confuze - reconstituirea tabloului societăţii veacului al X-lea pe teritoriul României nu este lipsită de greutăţi. Este adevărat că descoperirile arheologice din anii puterii populare au adus un aport preţios la cunoaşterea societăţii româneşti în perioada de cristalizare a raporturilor feudale; în scurta perioadă de când interesul lor s-a îndreptat şi spre aceste epoci, cercetările arheologice nu au putut cuprinde, însă, decât o mică parte a teritoriului României. Cu toate acestea, ele aduc dovezi suficiente pentru a infirma teza, susţinută de unii istorici burghezi - atunci când nu negau cu totul existenţa feudalismului la noi - a întârzierii cu veacuri a apariţiei relaţiilor feudale pe teritoriul României.

Structura social-economică

Izvoarele istorice şi descoperirile arheologice din ultima vreme - efectuate în Dobrogea, Muntenia, Moldova şi Transilvania - oglindesc modul de viaţă al locuitorilor din aceste ţinuturi în secolul al X-lea. În marea lor majoritate, ei trăiau în aşezări rurale mici, în condiţii materiale modeste. Asemenea urme de aşezări au fost scoase la lumină fie prin săpături sistematice, fie prin descoperiri întâmplătoare. Aşezări mai mari, cu caracter de târguri şi oraşe incipiente sau cu caracter militar (cetăţi), sunt atestate mai ales la Dunărea de Jos şi, câteva, în Transilvania.

Populaţia aşezărilor rurale şi cu caracter orăşenesc începător trăia în locuinţe semiîngropate sau construite la suprafaţă. În regiunile de platforme, dealuri şi depresiuni, predominau, probabil, casele din lemn, iar în cele din câmpie locuinţele semi-îngropate. Asemenea locuinţe s-au descoperit în cursul săpăturilor arheologice din ultima vreme în număr destul de mare. În marea lor majoritate, aceste locuinţe se compuneau dintr-o singură încăpere, de formă pătrată sau dreptunghiulară, variind ca mărime, în general, însă, destul de mică. Pereţii săpaţi în pământ erau fie simpli, fie căptuşiţi cu bârne ori cu pietre legate cu lut galben. Partea de la suprafaţă a pereţilor locuinţei semi-îngropate era făcută din nuiele împletite sau din paiantă.

Locuinţele de suprafaţă, în cea mai mare parte, se compuneau, de asemenea, dintr-o singură încăpere, în cazuri foarte rare din două, puţin mai mari doar decât ale locuinţelor semi-îngropate. Pereţii locuinţelor de suprafaţă - din bârne sau nuiele împletite - erau lipiţi cu lut făţuit; uneori în jurul pereţilor se găseau aglomerări de bolovani, cu scopul de a-i apăra împotriva ploilor, a vânturilor şi frigului.

Acoperişul, de obicei în două ape, era din stuf sau paie, peste care se punea un strat de lut, pentru a-l apăra împotriva intemperiilor şi incendiilor, într-un colţ al locuinţei se afla cuptorul sau vatra. Locuinţele de suprafaţă sau cele semiîngropate erau dispuse uneori pe rânduri, faţă în faţă, cu distanţe între ele, iar alteori erau grupate mai multe la un loc. Acest tip de locuinţe este propriu unei populaţii sedentare.

În a doua jumătate a veacului al X-lea şi în prima jumătate a secolului XI, ca urmare a încetării migraţiei popoarelor şi datorită dezvoltării economice, populaţia Europei apusene înregistrează o creştere apreciabilă. Numeroase documente contemporane vorbesc despre „mulţimea poporului” (multitudo popidorum) sau despre „neînfrânata mulţime a poporului” (effrenata populi multitudo). Fenomenul acesta, cunoscut în Europa apuseană şi centrală pe baza izvoarelor scrise, este dovedit în Europa răsăriteană prin descoperirile arheologice. Arheologii sovietici şi poloni au constatat o creştere însemnată a populaţiei din această parte a Europei răsăritene, iar arheologii români au ajuns la aceeaşi concluzie în ce priveşte teritoriul României, mai ales începând din a doua jumătate a secolului al X-lea. Ei au surprins prezenţa unei populaţii relativ numeroase, răspândite în Transilvania, Muntenia, Dobrogea şi Moldova.

Rezultatele săpăturilor arheologice sunt confirmate şi de izvoarele scrise. Pe la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui următor, un comandant bizantin de la Dunăre, cunoscut sub numele de „Toparhul grec”, şi-a consemnat observaţiile cu privire la împrejurările de aici într-o lucrare mai mare, din care s-au păstrat doar unele fragmente. Toparhul grec afirmă că în regiunea Dunării de Jos existau vreo 500 de sate; chiar dacă acest număr este exagerat, el ne dă, totuşi, o indicaţie despre mulţimea aşezărilor rurale din părţile dunărene, în acea vreme.

Marea majoritate a aşezărilor erau sate mici, locuite de câteva familii de ţărani. Satele erau răspândite peste tot, în regiunea de câmpie, de dealuri, sau de munte, densitatea lor variind după timp şi împrejurări. Existenţa platformelor în regiunile muntoase a înlesnit înjghebarea de aşezări omeneşti şi la altitudini mai mari, unde se putea face puţină agricultură, îmbinată cu creşterea vitelor şi cu păstoritul.

Dezvoltarea economică

Ocupaţiile principale ale locuitorilor erau agricultura, creşterea vitelor şi păstoritul; unii dintre ei se mai ocupau şi cu pescuitul, cu unele meşteşuguri şi cu mineritul. Izvoarele narative, descoperirile arheologice şi cercetările lingvistice sânt concludente cu privire la aceste ocupaţii practicate de locuitorii patriei noastre în secolul al X-lea. Astfel, vorbind despre luptele din anul 971 dintre bizantini şi ruşi pentru stăpânirea Dobrogei, cronicile bizantine pomenesc despre ieşirea ostaşilor ruşi din Dârstor (vechiul Durostorum) - unde erau asediaţi - cu bărcile pe Dunăre, cu scopul de a aduna din regiunea Dunării de Jos, mei, grâu şi orz pentru hrana armatei1. Aceasta înseamnă că populaţia locală cultiva asemenea cereale şi că avea oarecare rezerve.

Ocupaţia agricolă e atestată de izvoarele narative nu numai la Dunărea de Jos, ci şi în alte regiuni ale ţării. Înfăţişând situaţia locuitorilor din voievodatul de pe teritoriul Banatului, condus de Antum, în primii ani ai secolului al XI-lea, scrierea hagiografică cunoscută sub numele de Legenda sfântului Gerard (Legenda sandi Gerhardi) aminteşte moşiile voievodului şi ale oamenilor din jurul său. Moşie înseamnă pământ agricol, fânaţ şi păşune. Aceeaşi „Legendă” pomeneşte în satele din Banat de râşniţele învârtite de oameni, cu ajutorul cărora se măcinau grânele.

Descoperirile arheologice atestă şi ele practicarea agriculturii pe întreg cuprinsul ţării, dar mai ales în regiunile de câmpie. Cuptoarele de făcut pâine, descoperite lângă locuinţe, pietrele de râşniţă - găsite în foarte multe aşezări - gropile în care se păstrau grânele - săpate în mijlocul locuinţelor sau în afara acestora - seminţele carbonizate de mei, grâu, orz, mazăre, bob şi cânepă, pleava amestecată cu lut pentru lipitul pereţilor, fiarele şi brăzdarele de plug, precum şi alte unelte agricole, ca: seceri, hârleţe, săpăligi etc. - toate dovedesc că, în veacul al X-lea, agricultura constituia o ocupaţie importantă a populaţiei de pe teritoriul patriei noastre.

Acelaşi lucru îl demonstrează şi terminologia agricolă de bază din limba română, care este de origine latină, pe când termenii agricoli slavi dovedesc o perfecţionare a agriculturii în timpul convieţuirii populaţiei băştinaşe cu slavii. Cuvinte ca a ara (latin), dar plug (slav), a cerne (latin), dar sită (slav), seceră (latin), dar coasă (slav) etc. sunt o dovadă grăitoare nu numai despre asimilarea slavilor de către populaţia autohtonă, dar şi despre ocupaţia agricolă a acesteia. Dacă băştinaşii ar fi încetat vreodată să are, să semene, să cearnă, nu ar fi păstrat nici cuvintele respective din limba latină, după cum nu s-ar fi păstrat până azi în Munţii Apuseni termenul latin de aratru, pentru plugul mai primitiv.

Tot astfel, păstrarea termenilor de furcă (latin) şi greblă (slav) înseamnă că cositul şi adunatul fânului - îndeletniciri ale unei populaţii sedentare, agricolă şi crescătoare de vite - nu au fost întrerupte niciodată. Termenii de secure (latin) şi topor (slav), unelte folosite la defrişarea pădurilor şi transformarea locurilor împădurite în ogoare, confirmă aceeaşi realitate. Aşa se şi explică păstrarea unei bogate terminologii de origine latină în legătură cu această muncă: săcătură, curătură, răzătură, runc etc., la care s-au adăugat unii termeni de origine slavă: poiană, prisacă, jarişte etc.

Agricultura se făcea cu plugul, în general din lemn, la care se adaugă apoi brăzdarul de fier. La slavii de răsărit, trecerea de la agricultura primitivă la cea care foloseşte plugul s-a produs în secolele VII-VIII. Pe teritoriul României, această schimbare va fi avut loc ceva mai târziu, în vremea asimilării slavilor de către populaţia băştinaşă, atunci când vor fi pătruns şi termenii agricoli de origine slavă în limba română şi când s-a practicat o agricultură mâi înaintată, s-a folosit o tehnică superioară.

Arheologii sovietici au constatat că, în secolele IX-X, agricultura făcuse progrese pe teritoriul Republicii Moldova, în ceea ce priveşte uneltele pentru lucrarea pământului şi strângerea recoltei, fiind descoperite numeroase fiare de plug, brăzdare de fier, seceri, coase, săpăligi etc. Influenţa statului kievian fiind mai puternică în aceste părţi, şi dezvoltarea economică a societăţii a fost mai însemnată; asemenea progrese vor fi pătruns şi la apus de râul Prut, chiar dacă nu vor fi atins acelaşi nivel de dezvoltare. În regiunile de munte, unde nu se putea utiliza plugul, se folosea sapa.

Se cultiva mai ales meiul, dar şi grâul, orzul, secara şi mazărea, inul şi cânepa. Datorită tehnicii agricole înapoiate - unelte rudimentare, nefolosirea îngrăşămintelor şi a sistemului asolamentului - pământul secătuia repede, ogorul nu mai dădea roade în chip satisfăcător şi de aceea era părăsit; oamenii îşi căutau alt loc de ogor, desţeleneau alt pământ; lucrul acesta era uşor de îndeplinit, deoarece pământ era de ajuns în raport cu desimea populaţiei. Dar locuitorii nu se depărtau prea mult de vechiul hotar, unde îşi construiseră locuinţe.

Păstrarea unor cuvinte vechi, de origine latină, în legătură cu aşezările statornice - ca, de pildă, însuşi termenul sat, de la latinescul fossatum - ar fi de neînţeles dacă obiectul la care se refereau ar fi lipsit mai multe veacuri; aceasta ar fi dus la dispariţia termenilor respectivi, pe care poporul român ar fi fost nevoit să-i împrumute apoi din alte limbi, de la popoarele care îi foloseau în momentul în care el şi-ar fi clădit case cu vetre şi uşi, gospodării cu porţi şi şi-ar fi lucrat ogoarele. Alte ocupaţii importante ale locuitorilor erau creşterea vitelor şi păstoritul.

Izvoarele vremii amintesc de existenţa cailor în Dobrogea, în a doua jumătate a secolului al X-lea, de hergheliile de cai îngrijiţi de slugi la curţile voievodului bănăţean din primii ani ai secolului al XI-lea, precum şi de turmele nesfârşite de oi. Oasele de bovine, cai, porci, oi, capre, foarfecele de tuns oile etc., descoperite de arheologi în diferite aşezări, confirmă ştirile din izvoare cu privire la aceste ocupaţii practicate în veacul al X-lea. Acelaşi lucru e atestat şi de terminologia de origine străveche, traco-dacă, stână, ţarc, zăr şi de cea de origine latină, referitoare la animalele mari şi mici: boi, vaci, cai, oi, porci etc.

Păstoritul avea un caracter precumpănitor transhumant, legat de diversitatea de relief, de climă şi de vegetaţie a diferitelor regiuni. Legăturile transhumantului cu una din cele două regiuni, de vărat sau iernat, erau statornicite prin aşezări omeneşti stabile. Cazul menţionat de un document din anul 1113, în care se aminteşte, în apropiere de Nitra (Cehia), un sat cu numele Staul (villa Staul), e semnificativ: era o aşezare stabilă, satul fiind desigur mai vechi, întemeiat de păstori pe locul unde la început era staulul oilor.

Documentele sârbeşti, dalmatine şi croate pomenesc adesea de satele vlahilor, care sunt descrise cu hotarele lor, ceea ce înseamnă că erau aşezări statornice. În apropierea apelor curgătoare sau a bălţilor şi lacurilor, pescuitul constituia o altă îndeletnicire de seamă a locuitorilor, după cum dovedesc greutăţile pentru plasele de pescuit, gropile care conţin oase şi solzi de peşte, descoperite la Garvăn şi Capidava. Se pescuia cu undiţa, dar, mai ales, cu plasa şi priponul cu carmace.

Pe lângă agricultură şi creşterea vitelor, în regiunile bogate în minereuri, locuitorii se îndeletniceau şi cu extracţia metalelor: aur, argint, fier, şi a sării, care au toate nume de origine latină. Notarul regelui Bela al III-lea şi cronicile maghiare din secolele XIII-XIV - referindu-se la vremea pătrunderii ungurilor în Transilvania, în secolul al X-lea - vorbesc de bogăţiile acestei ţări, udată de ape, din nisipul cărora se culegea mult aur, bogată în ocne, din care se extrăgea sarea, atât de necesară oamenilor şi animalelor. Aceste ştiri sunt confirmate de Legenda sf. Gerard, care vorbeşte de faptul că Ahtum vămuia sarea din Transilvania, transportată cu plutele pe Mureş, precum şi de cronicile din secolele XIII-XIV, care pomenesc tezaurele găsite la curtea voievodului Gyla, în primii ani ai secolului al XI-lea.

O dezvoltare mai însemnată a cunoscut-o extracţia minereului de fier. Dovada acestei activităţi o constituie descoperirea, într-o serie de aşezări din secolele X-XI, de pe teritoriul patriei noastre, a numeroase resturi materiale ca: bucăţi de minereu de fier, lupe şi zgură de fier, rezultate din operaţiunea de reducere a minereului. Astfel de materiale au fost descoperite în aşezările de la Dridu, Buftea, Bucov, Ciurelu, Garvăn, Capidava, Păcuiul lui Soare etc. Analizele metalografice şi chimice efectuate de cercetătorii sovietici au dus la concluzia că populaţia Haliciului folosea fierul extras de la Rodna, în Transilvania.

Întrebuinţarea mai largă a fierului, începând din secolul al X-lea, se explică prin progresele tehnice în reducerea minereului de fier în cuptoare construite la suprafaţa solului, cu posibilităţi mai mari de producţie decât cele construite în pământ. În legătură cu bogăţia minereurilor şi cu extragerea acestora, în cadrul gospodăriilor se dezvoltă în această vreme şi unele meşteşuguri. Decăderea sau chiar dispariţia oraşelor, a meşteşugurilor orăşeneşti şi a negoţului în această zonă sud-est europeană, din cauza invaziei diferitelor popoare migratoare şi, mai ales, a hunilor şi avarilor, au dus la accentuarea îmbinării meşteşugurilor cu agricultura şi cu creşterea vitelor în aceeaşi gospodărie.

În secolul al X-lea, îndeosebi în a doua jumătate a acestui veac, viaţa economică în această parte a Europei înregistrează o oarecare înviorare. Dar urmările nu se vădesc deodată şi nici nu se pot generaliza. Ele sunt vizibile în unele aşezări mai dezvoltate de la Dunărea de Jos, cum sunt cele de la Garvăn, de pe malul Dunării, din partea nord-vestică a Dobrogei, de la Capidava, de la Pereiaslaveţ, din aceleaşi părţi dobrogene, şi chiar de la Morisena-Cenad, în Banat.

În secolul al X-lea, populaţia României practica meşteşugurile menite să satisfacă nevoile primordiale ale oamenilor: de îmbrăcăminte, locuinţă, apărare, nevoile gospodăreşti şi chiar unele de lux. Terminologia în legătură cu diferitele meşteşuguri, în mare parte de origine latină, e şi ea o dovadă despre practicarea neîntreruptă a unor meserii de către populaţia României. Cel mai important meşteşug din această vreme este al prelucrării metalelor, care stă la baza dezvoltării altor meşteşuguri. Meşteşugarii fierari au fost, de altfel, primii care s-au diferenţiat în sânul colectivităţii, odată cu începutul separării meşteşugurilor de agricultură.

Prelucrarea metalelor este atestată de numeroasele obiecte de fier, finite sau în curs de prelucrare, descoperite în multe aşezări din această vreme: cuţite, topoare, cleşti, ciocane, foarfeci, dălţi, fiare de plug, rame de hârleţ, săpăligi, seceri, cârlige de undiţă, lacăte, chei, catarame, sfredele, cuie, vârfuri de săgeţi, vârfuri de lănci, buzdugane, unelte de prelucrat metalele etc. La Garvăn s-a descoperit chiar un atelier de fierărie, iar la Bucov bordeiul unui fierar.

Se cunoştea şi prelucrarea aramei şi bronzului, din care se făceau căldări, tălăngi pentru vite, cârlige pentru pescuit, obiecte de podoabă. Olăritul a constituit unul din meşteşugurile importante în aşezările feudale timpurii. Din punct de vedere tehnic, începând cu secolul al X-lea, se produce o generalizare a folosirii roţii olarului; ca urmare, ceramica lucrată cu mâna este înlocuită cu aceea lucrată la roată. În această vreme, se constată, de asemenea, un progres în ceea ce priveşte calitatea pastei şi ornamentarea vaselor. Este de subliniat apariţia producţiei locale a ceramicii smălţuite.

O dezvoltare deosebită a cunoscut meşteşugul ţesutului; la Garvăn şi la Moreşti s-au găsit dovezi despre folosirea războiului de ţesut. Deosebit de însemnată este descoperirea de la Garvăn, care dovedeşte folosirea războiului de ţesut de tip orizontal în secolele X-XII. Această descoperire atestă existenţa la Garvăn a unor meşteri ţesători, separaţi de meşteşugul casnic. Utilizarea războiului de tip orizontal - care în Apus este cunoscut abia în secolul al XIII-lea - se datorează, desigur, influenţei bizantine şi este de mare importanţă pentru dezvoltarea viitoare a meşteşugului ţesutului pe teritoriul patriei noastre.

Nici prelucrarea metalelor preţioase şi semi-preţioase sau realizarea unor obiecte din sticlă nu erau străine locuitorilor de la noi din acea vreme. Cercetările arheologice au scos la lumină atât tipare, cât şi numeroase obiecte confecţionate: brăţări şi mărgele de sticlă, cercei şi inele de tâmplă din bronz, uneori din argint lucrat în filigran. Unele căpetenii politice, ca, de pildă, voievodul Gyla, dispuneau chiar de tezaure bogate.

Prelucrarea lemnului şi a pietrei au constituit şi ele îndeletniciri importante pe teritoriul României. Locuitorii erau pricepuţi meşteri în construirea fortificaţiilor de pământ, lemn sau piatră. Tot din piatră se confecţionau şi unele obiecte de uz casnic ca, de pildă, pietre de râşniţe, pietre de tocilă, greutăţi pentru năvod, iar din lemn, linguri, cofe, butii etc. O parte din producţia meşteşugărească locală era destinată schimbului.

Descoperirile care atestă răspândirea pe teritoriul României a monedelor bizantine şi a obiectelor de import-ceramică, podoabe, arme, stofe-cantităţile destul de mari de ceramică locală sau alte produse care întreceau nevoile de consum ale comunităţii în sânul căreia se produceau, dovedesc existenţa unui negoţ local sau chiar mai dezvoltat, cu centre şi popoare mai depărtate.

După ocuparea vremelnică a Dobrogei, cneazul Sviatoslav relata mamei sale Olga, în 969, că la Pereiaslaveţ se adunau toate bogăţiile: de la greci, aur, ţesături, vin şi felurite fructe; de la cehi şi unguri, argint şi cai; din Rusia, blănuri, ceară, miere şi oameni (robi) Pereiaslaveţul - situat probabil lângă Isaccea - era un centru unde se întretăiau căile de comerţ ce duceau în toate direcţiile.

Se importau din lumea bizantină podoabe de aur şi ţesături fine; de la cehi şi unguri se aduceau podoabe de argint, asemănătoare cu cele găsite la Ciumbrud, în Transilvania, care dovedesc circulaţia obiectelor de metal preţios de factură moravă. De la ruşi - pe lângă blănuri, ceară şi miere - se mai aduceau şi alte obiecte de factură kieviană: fusaiole, brăţări de sticlă, pandantive din bronz, descoperite în aşezările dobrogene. În aceste aşezări s-au mai descoperit şi obiecte de provenienţă orientală, aduse probabil de negustorii ruşi.

Dezvoltarea economică de pe întreg cuprinsul ţării în veacul al X-lea e confirmată şi de răspândirea tezaurelor şi a monedelor bizantine în diferite părţi ale ţării: la Cleja, conţinând monede dintre anii 813-945, Urluia, dintre 751-959, Călăraşi, dintre 960-976, Doineşti şi Garvăn, dintre 976-1025, Capidava, dintre 969-1056, Isaccea, din secolele X-XI, Plopeni, dintre 969-1056, Sântandrei, Orşova, Gaiu Mic şi Deta, dintre 867-1025, precum şi în alte localităţi (vezi pl. I). Numeroasele tezaure monetare din secolul al X-lea şi de la începutul secolului al XI-lea dovedesc creşterea circulaţiei monetare, ca urmare a schimburilor comerciale, precum şi dezvoltarea economică asemănătoare pe întreg teritoriul ţării.

Cristalizarea relaţiilor feudale

Dezvoltarea forţelor de producţie pe teritoriul patriei noastre, dar, mai ales, la Dunărea de Jos şi în Transilvania, a creat condiţiile obiective ale unor prefaceri şi în structura societăţii, condiţii care au determinat cristalizarea şi generalizarea treptată a raporturilor feudale. După cum s-a arătat în volumul precedent, populaţia României trăia în obşti săteşti. În sânul obştilor s-au format grupuri de familii ce se considerau coborâtoare dintr-un moş. Noile legături se exprimă în termeni de rudenie, fără ca ele să aibă acelaşi conţinut vechi şi deplin sub raportul rudeniei efective, dar, în acelaşi timp, fără ca legăturile economice şi teritoriale să fie cu totul străine de raporturile de rudenie în cadrul restrâns al unui sat.

Grupurile ce se formează în sânul obştilor alcătuiau neamuri sau cete. Fiecare dintre acestea avea drepturi asupra unei părţi din pământul obştii, numite „bătrân”. Interesele ce-i legau pe membrii obştii erau mai mult de natură economică decât familiale: de a stăpâni şi lucra pământul, de a-l spori prin noi defrişări, de a apăra obştea, de a-şi îndeplini obligaţiile judiciare etc.

Dreptul de precumpărare şi răscumpărare - numit mai târziu drept de preemţiune sau protimisis - adică învoirea megieşilor la orice act care putea schimba stăpânirea pământului în obşte, iar apoi precăderea dată pe rând rudelor, devălmaşilor şi megieşilor la dobândirea pământului înstrăinat de vreunul dintre ei, îşi are originile în aceste vremuri, când apăruseră forme de individualizare a stăpânirii pământului în obşti şi când obştea era atacată dinafară de persoane străine.

Cea mai de seamă caracteristică a structurii obştii româneşti este stăpânirea devălmaşă a pământului, a hotarului satului, de către locuitorii din obşte, folosirea în comun a păşunilor, bălţilor, apelor curgătoare, a pădurilor şi terenurilor nelăzuite. Acest sistem a dăinuit multă vreme; de aceea şi mai târziu, în perioada de adâncire a destrămării obştii, actele de înstrăinare a delniţelor ţărăneşti nu pot preciza hotarele acestora, deoarece nu erau hotărnicite, nu erau „alese”, ci erau stăpânite în devălmăşie.

Obştea sătească a fost o realitate atât de puternică în viaţa socială la toate popoarele care au cunoscut această fază în dezvoltarea lor, deci şi la români, încât ea a dăinuit multă vreme, chiar şi după feudalizarea societăţii, iar rămăşiţe ale ei se mai păstrează până în epoca modernă. Persistenţa obştilor săteşti şi după constituirea statelor feudale a făcut posibilă o coeziune locală a ţărănimii şi a constituit, totodată, un mijloc de rezistenţă împotriva exploatării feudale. Astfel, obştile au putut juca şi un important rol politic în evul mediu.

Naşterea raporturilor feudale în sânul obştii a fost precedată de despărţirea în două a pământului obştesc: o parte care rămâne în folosinţa comună a obştii şi pe care-l cultivă împreună ţăranii din sânul ei, iar o altă parte alcătuită din loturile stăpânite individual de membrii obştii. Aşa cum constată F. Engels, referindu-se la obştea (marca) germană, acest proces constituie baza trecerii spre o nouă formaţie socială, de la societatea bazată pe proprietatea colectivă la cea bazată pe proprietatea privată, sfârşind cu apariţia claselor.

Obştea sătească îşi avea conducători proprii, „oameni buni şi bătrâni”, juzii şi cnezii, aleşi de membrii comunităţii respective. Între funcţiile obştii erau şi acelea de a-şi apăra membrii de furturi, prădăciuni, jafuri, omoruri, de a urmări şi prinde pe răufăcători. Obştea mai îndeplinea şi unele funcţiuni judecătoreşti. Pentru îndeplinirea tuturor acestor funcţiuni obştea îşi creează instituţii corespunzătoare.

Datorită funcţiunilor îndeplinite în timp de pace şi de război şi folosind puterea încredinţată lor de obşte, conducătorii aleşi ai obştii ajung la o situaţie materială mai bună în raport cu masa locuitorilor. Din rândurile celor îmbogăţiţi sunt aleşi colaboratorii puterii politice, reprezentată fie de conducătorii popoarelor migratoare din această vreme, fie de conducătorii politici proprii, ei înşişi la început reprezentanţi aleşi ai obştii. Condiţiile constituirii căpeteniilor obştilor într-o pătură dominantă - mai întâi ca aristocraţie militară, transformată apoi în clasă feudală - sunt astfel create şi uzurparea pământului obştesc devine inevitabilă.

Uzurparea produce două feluri de consecinţe, care sunt, de fapt, două laturi ale aceluiaşi proces: ţăranii continuă să cultive, ca şi înainte, loturile de pământ ce formează fondul comun al obştii, dar acum acest fond nu mai aparţine obştii, ci uzurpatorilor, iar ţăranii care-l cultivă devin dependenţi şi au obligaţii de tip feudal faţă de uzurpatori, de a da o parte din produse şi a presta muncă. Căpeteniile obştilor devin proprietarii pământului care odinioară forma fondul comun şi ai loturilor ţărăneşti, asupra cărora producătorii direcţi nu mai au decât un drept de posesiune.

Actul de uzurpare, săvârşit prin violenţă, el singur nu poate explica, însă, naşterea raporturilor feudale, căci violenţa nu joacă niciodată rolul determinant în dezvoltarea istoriei; violenţa grăbeşte numai şi adânceşte inegalitatea materială, dar nu o creează. Deosebirile de stare materială şi socială a membrilor obştii sunt o realitate, constatată de descoperirile arheologice şi de izvoarele istorice mai ales la Dunărea de Jos şi în Transilvania. Numărul însemnat de monede bizantine, obiecte de podoabă, din aur şi argint, stofe scumpe, ceramică fină şi amfore, aduse de la Bizanţ, descoperite în unele locuinţe de la Garvăn, Capidava, Isaccea, Igliţa, Păcuiul lui Soare, Turnu Severin etc. - în timp ce în alte locuinţe din aceleaşi aşezări s-au găsit doar produse locale inferioare - constituie o dovadă grăitoare a acestor deosebiri de stare materială a locuitorilor din acele aşezări şi din altele.

Caii şi argintul unguresc şi ceh, blănurile, ceara, obiectele de podoabă, robii ruşi şi obiectele orientale, ce se vindeau în oraşele dobrogene în a doua jumătate a secolului al X-lea, erau aduse pentru feudali, meşteşugarii şi negustorii înstăriţi. Aceleaşi elemente cu o poziţie socială superioară puteau avea cantităţi însemnate de monedă bizantină, pe care uneori o tezaurizau, sau bogăţii ca cele luate de conducătorii maghiari căpeteniilor politice din Transilvania, Menumorut şi Gyla. Aceeaşi diferenţiere socială reiese şi din rezultatele unor săpături făcute în vara anului 1960 la Limanu, în Dobrogea, unde s-au descoperit două locuinţe semi-îngropate şi având un inventar foarte sărac, situate în apropierea unei locuinţe de suprafaţă, cu pereţii din piatră, având două încăperi şi un inventar bogat.

Existenţa stratificării sociale în veacul al X-lea, care rezultă în chip neîndoios din descoperirile arheologice, e confirmată de izvoarele istorice contemporane sau apropiate de această vreme, atât în părţile dunărene cât şi în Transilvania. Inscripţia din anul 943, descoperită în 1950 în Dobrogea, în apropierea localităţii Mircea Vodă, pomeneşte un jupan cu numele Dimitrie. Potrivit opiniilor istoricilor sovietici şi bulgari, titlul de jupan desemna în secolul al X-lea, la sudul Dunării, un puternic feudal laic. Dimitrie nu era, desigur, singurul feudal în aceste părţi; pe la sfârşitul secolului al X-lea, mai erau şi alţii, chiar dacă izvoarele nu le-au înregistrat numele.

Cronicile bizantine, relatând lupta dintre bizantini şi ruşi, arată că, în anul 971, s-au prezentat împăratului Ioan Tzimiskes feudali din aceste părţi, pentru a i se supune împreună cu cetăţile lor. Din însemnările Toparhului grec rezultă, de asemenea, existenţa unor feudali care aveau venituri însemnate, provenind probabil din dările luate de la locuitori. Aceştia erau feudali puternici, cu aşezări întărite, în care aveau ostaşi numeroşi, în stare să impună politica lor Toparhului, reprezentantul Imperiului bizantin.

O asemenea dezvoltare pe drumul feudalismului a societăţii de pe teritoriul României nu este proprie doar regiunilor de la Dunărea de Jos; izvoarele istorice o atestă şi în alte părţi. Notarul anonim al regelui Bela al III-lea, povestind luptele pe care triburile maghiare le-au purtat la începutul secolului al X-lea cu căpeteniile formaţiunilor politice băştinaşe din Crişana, Banat şi Transilvania propriu-zisă, îi prezintă pe aceşti voievozi ca pe nişte feudali puternici, care aveau sub autoritatea lor o mulţime de ostaşi, călăreţi şi pedestraşi. Aceste căpetenii acumulaseră bogăţii însemnate în cetăţile de reşedinţă. Supuşii lor, însă, populaţia de rând, erau „oameni nevoiaşi”, atât din cauza situaţiei materiale şi a obligaţiilor militare şi de altă natură faţă de puterea politică şi de stăpânii feudali, cât şi din cauza atacurilor repetate ale pecenegilor.

Autorul cronicii Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum) - ca, de altfel, cei mai mulţi scriitori de „geste” medievale - urmărind să înfăţişeze doar faptele militare ale stăpânului pe care îl servea, nu a acordat nici o importanţă structurii societăţii în sânul căreia se petreceau evenimentele politice şi militare povestite. De aceea, realităţile sociale se pot surprinde doar din puţinele ştiri ce s-au strecurat în naraţiunile cu caracter politic şi militar; prin urmare şi tabloul societăţii transilvănene de la începutul secolului al X-lea apare mai puţin conturat.

Acest tablou se poate întregi cu ştiri mai concludente de la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui următor, pe baza altor izvoare. Acestea înfăţişează o societate cu o structură feudală asemănătoare cu aceea de la Dunărea de Jos, din acelaşi timp. Scrierea hagiografică despre viaţa primului episcop de Cenad, Gerard, Legenda sancti Gerhardi, cuprinde ştiri preţioase cu privire la realităţile sociale din Banat.

Potrivit acestui izvor, societatea de pe teritoriul Banatului era relativ înaintată pe drumul feudalismului la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui următor. Chiar dacă privim cu oarecare rezervă unele ştiri din Legenda Sf. Gerard, totuşi anumite realităţi nu pot fi trecute cu vederea. Bogăţia în herghelii de cai, în cirezi de vite şi turme de oi era o realitate, după cum o realitate era şi existenţa unor feudali în jurul voievodului şi a curţii sale.

Aceşti feudali (nobiles, cum îi numeşte Legenda) şi voievodul aveau moşii (allodia) şi curţi (curiae), erau proprietarii turmelor, cirezilor şi hergheliilor amintite, îngrijite de păstori (pastores), oameni în dependenţă, aserviţi acestor feudali. Cu toate că termenii privind instituţiile folosiţi de izvorul amintit corespund mai degrabă veacului al XII-lea - când a fost redactată versiunea scurtă a lucrării - existenţa unei stratificări sociale de tip feudal începător nu poate fi. pusă la îndoială, fiind adeverită şi de alte izvoare.

Rândurile celor aserviţi vor spori mereu cu alte elemente din sânul obştilor; procesul de feudalizare se va dezvolta atât în adâncime, cât şi în lărgime, în sensul că aservirea se va accentua şi numărul celor ajunşi în dependenţă feudală va spori, pe măsura creşterii puterii feudalilor. Aceştia - bucurându-se şi de sprijinul puterii politice constituite - pot acapara, prin uzurpare, într-o măsură din ce în ce mai mare, pământul obştilor, formându-şi moşii, pe care le lucrează prin exploatarea ţăranilor ajunşi în dependenţă, dintre care unii trăiau la curţile noilor stăpâni. Mănăstirea din Morisena-Cenad, oraşul de reşedinţă a voievodului, avea şi ea oameni în dependenţă, o parte dintre locuitorii oraşului, chiar dacă nu o treime, cum afirmă Legenda.

Acelaşi izvor a mai păstrat şi o altă ştire preţioasă pentru cunoaşterea stratificării sociale din Banat. Într-o noapte, episcopul şi însoţitorii săi, poposind într-un sat, ar fi auzit o fată, roaba sau servitoarea (ancilla) stăpânului la care erau găzduiţi, cântând în timp ce învârtea la o râşniţă1. Alături de oamenii aflaţi într-o dependenţă mai uşoară, existau, deci, şi robi, cea mai oropsită dintre păturile sociale în feudalism. Robii folosiţi de unii feudali pe moşiile lor - proveniţi fie din cumpărare (la Pereiaslaveţ se vindeau robi), fie din prăzile de război - nu constituie, însă, baza procesului de formare a clasei dependente, care-şi are izvorul principal în aservirea ţărănimii din obşti.

Cele două clase sociale - feudalii şi ţăranii dependenţi - dintre care cea dintâi îşi însuşeşte o parte a muncii celeilalte, se recunosc pe cuprinsul României acolo unde izvoarele istorice sau cercetările arheologice au cuprins în unghiul lor de lumină regiunile respective, la Dunărea de Jos şi în Transilvania; este însă foarte probabil ca ele să fi existat şi în alte regiuni ale ţării.

Arheologii sovietici au constatat în regiunea Nistrului o diferenţiere a populaţiei din punct de vedere social în această vreme. Fără îndoială că, datorită influenţei statului kievian, societatea din aceste părţi era mai dezvoltată pe drumul feudalismului decât societatea de pe teritoriul dintre Carpaţi şi Prut; totuşi, prin analogie, o asemenea dezvoltare este probabilă şi pe acest teritoriu. Aceasta înseamnă că, şi aici, exista un început de stratificare socială cu caracter feudal, la un nivel asemănător cu restul ţării. Se conturează, astfel, pe întreg teritoriul României, clasele antagoniste ale societăţii feudale într-o fază incipientă.

Dezvoltarea feudalismului în acest stadiu, în veacul al X-lea, pe teritoriul patriei noastre, rezultă şi din existenţa unor aşezări mai importante, care depăşesc nivelul satelor obişnuite. Dintre cele 80 de cetăţi-oraşe (goroduri), pomenite de cronica rusă Povestea vremurilor de demult ca existând pe la 958-969 la Dunăre - chiar dacă numărul e exagerat şi nu toate pot fi. socotite aşezări orăşeneşti propriu-zise, cele mai multe dintre ele fiind doar locuri întărite, curţi feudale - unele erau aşezări mai dezvoltate.

Asemenea aşezări vor fi fost la Dunărea de Jos: Capidava, Garvănul, Pereiaslaveţul, Păcuiul lui Soare, Constantia, apoi în Transilvania: Morisena-Cenad, Biharea, Orşova, cetatea lui Gelu de pe Someş şi altele. Existenţa unor aşezări cu caracter orăşenesc e confirmată şi de izvoarele bizantine, dintre care Toparhul grec precizează că în Dobrogea existau mai mult de zece oraşe (cetăţi). Toparhul face deosebire între aceste aşezări cu caracter urban şi cele 500 de sate amintite de el.

Mărturia Toparhului e întărită pe deplin de descrierea şi harta geografului arab Edrisi, de pe la mijlocul secolului al XII-lea, din care rezultă existenţa unor aşezări, numeroase şi înfloritoare, în părţile dobrogene. Acestea erau aşezări militare întărite, unde erau adăpostiţi ostaşii care le apărau, dar, în acelaşi timp, şi aşezări civile, unde locuiau agricultori, meşteşugari şi negustori. Chiar dacă meşteşugarul nu era încă rupt de agricultură, totuşi nu ne mai aflăm în prezenţa satului, ci a unui oraş în germene.

Aşezările cu caracter orăşenesc şi cetăţile feudale constituie o dovadă concludentă despre dezvoltarea feudală a societăţii şi despre stratificarea socială, despre împărţirea societăţii în clase antagoniste, deocamdată într-o fază incipientă, mai bine documentată la Dunărea de Jos şi în Transilvania, nelipsind însă nici în alte părţi ale teritoriului României, cu toate că izvoarele istorice şi descoperirile arheologice sunt mai puţin concludente în stadiul de azi al cercetărilor.

Check Also

Instituţiile şi drepturile cetăţeneşti în România

Justiţia şi apărarea drepturilor cetăţeneşti Una din caracteristicile de bază ale unui sistem democratic este …

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Monarhia, centru de putere în România

Ferdinand I – un monarh constituţional În perioada interbelică, la fel ca în timpul lui …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …