Creştinismul bulgăresc la români

Istoria bisericii bulgăreşti

Românii avură deci înainte de a cădea sub bulgari o formă religioasă naţională, creştinismul latin. De cum intrară sub stăpânirea acelui popor, ei goniră din biserica lor cultul latin. Încă înainte de întoarcerea oarecum oficială a bulgarilor la creştinism, poporul slavon ce era sub ei, apucase a trece în număr îndestul de însemnat la religia lui Hristos. Astfel este cunoscut că în armatele bizantine se aflau încă de timpuriu ofiţeri şi soldaţi slavi, care mai mult decât sigur nu vor fi rămas păgâni în o înconjurime creştină. Astfel întâlnim încă de pe la sfârşitul veacului al V-lea şi înainte chiar, nume slave de comandanţi bizantini ca Onogost, Ostrui, Dobrogost, Vserd şi Svarun.

Nu numai atât, dar chiar împăraţii bizantini se recrutează între slavoni, precum era Iustin, a cărui soţie purta numele slav de Liubniki. Mama lui Iustinian şi sora lui Iustin se numea Viljenica şi tatăl acestuia Istok. Iustinian, el însuşi purta numele Upravda, ce înseamnă dreptate, de unde prin latinizare se făcu Iustinian. În veacul al VII-lea, de la 666-680, un slav, Nikita, stă pe scaunul patriarhal din Constantinopol.

În 691, sinodul de la Trul opreşte la creştinii Peninsulei Elenice sărbătorile păgâne, precum colindele şi Rusaliile. Aceste de pe urmă fiind nişte sărbători ale slavilor, este învederat că popoarele creştine de care este vorba în hotărârile sinodului, erau slavi întorşi de curând la creştinism, iar Cedren spune chiar că Mortagon (sau Omortag), urmaşul lui Crum, văzând că ginta bulgară se întorcea pe nesimţite la creştinism, persecuta cumplit pe închinătorii nouii religii.

Slavii deci din Peninsula Balcanică, în care se cuprindeau şi slavii bulgari, începuseră a se întoarce la creştinism, încă înainte de domnia lui Boris (852-888). Se pare că aproape tot poporul supus primise religia lui Hristos şi că numai clasa domnitoare a bulgarilor stăruia încă în păstrarea religiei păgâne. Boris însă era un principe prea priceput, pentru a nu simţi că va fi greu bulgarilor a păstra supremaţia asupra unui popor, de care îi despărţea simţimântul religios şi care era atras în afară către grecii, a căror religie o împărtăşea. Boris se hotărî deci să primească creştinismul.

Acesta însă nu fu adus deocamdată la bulgari, cum se crede de obicei, prin apostolii slavilor, Metodiu şi Ciril (care tocmai pe atunci predicau la moravi, unde fuseseră chemaţi de regele acestei ţări, Rastislav); ci tot prin greci, care introduseră noua religie în sânul păturilor supuse ale poporului din Bulgaria, pătrunse creştinismul şi în acele superioare.

După o luptă cu împăratul bizantin, Mihail al III-lea, Boris se împacă cu el şi primi, chiar la locul unde se încheie pacea, botezul, luând numele de Mihail, după acel al împăratului ce-i stătuse nănaş. Mai mulţi din boierii (nobilii) lui Boris, se botează împreună cu el, în 864 sau începutul lui 865. Parte însă din nobili se împotrivesc la schimbarea religiei lor şi încearcă chiar o răscoală, care este stinsă în sânge şi cruzimi de către noul creştin, care înţelegea să înceapă astfel era domniei între bulgari, a religiei blândeţii şi milostivirii.

La începutul introducerii sale în sânul acestui popor, creştinismul avuse deci forma grecească. Tot atunci însă spornica lucrare a fraţilor apostoli, Metodiu şi Ciril, cerca să introducă creştinismul, sub o formă nouă şi neobişnuită până atunci, acea slavă, la poporul moravilor. De obârşie din Tesalonic şi, după toate probabilităţile, slavi de neam, ei traduc cărţile bisericii creştine în limba ce se vorbea împrejurul lor, adică în acea slavonă, care primi mai târziu şi numele de veche bulgară, şi dobândesc chiar de la papă învoirea de a predica creştinismul în limba slavă, în contra silinţelor călugărilor germani, care, voind să pună pe moravi sub biserica lor, apărau cu mare înfocare dogma trilimbiştilor, după care numai în cele trei limbi, întrebuinţate în biserică pună atunci: ebraica, greaca şi latina, ar fi fost învoit a se serba pe Dumnezeu.

După moartea celor doi apostoli, germanii izbutiră a atrage pe popor în partea lor, încât ritul slav începu a fi persecutat cu mare asprime în Moravia. Ucenicii lui Ciril şi Metodiu se retrag atunci în Bulgaria, unde Mihail îi primeşte cu multă bunăvoinţă. Şase din cei mai însemnaţi învăţăcei ai apostolilor şi anume: Gorazd, Clemente, Laurentius, Naum, Sava şi Anghelar, devin episcopi în Bulgaria şi astfel se urmează de acum înainte, în Bulgaria, înflorirea şi întemeierea creştinismului slavon, care fusese încercat în zadar în o ţară a apusului Europei. De aceea, cu toate că creştinismul s-a introdus la bulgari, neatârnat de silinţele lui Metodiu şi Ciril, întrucât la poporul lor prinse mai cu osebire rădăcină această nouă formă de închinare creştină, are până la un punct dreptate tradiţia, care atribuie creştinarea poporului bulgar propovăduirii apostolilor celor mari ai slavilor: Metodiu şi Ciril.

Fiul lui Mihail, Simian (893-927), cel mai mare stăpânitor al bulgarilor, ia titlul de împărat şi orânduieşte un mitropolit cu reşedinţa în Preslav, vechea Marcianopolis, lângă râul Kamcik (în Bulgaria răsăriteană, către Marea Neagră). Lupte victorioase cu bizantinii întind domnia lui până sub zidurile Constantinopolei şi această duşmănie cu grecii sileşte pe regele Simion să ia coroana imperială de la Papa din Roma, care era bucuros să îndatorească pe un principe atât de puternic. Fiindcă, după ideile de atunci, un împărat nu putea să stea fără un patriarh lângă dânsul, Simion ridică mitropolia Bulgariei la rangul de patriarhat. Acest patriarhat schimbă reşedinţa, împreună cu capitalele regatului bulgar, care fură pe rând Preslav, Sofia, Moglena, Voden şi Prespa.

După cucerirea Bulgariei dunărene de către împăratul grec Zimisces (969-976), regele bulgar Samuel, a cărui putere se mărginea mai ales în Macedonia, alese drept capitală a micşuratei sale ţări, oraşul Ohrida, aşezat lângă lacul cu acelaşi nume, care oraş deveni în acelaşi timp reşedinţa patriarhului bulgar. Patriarhatul neatârnat al bulgarilor din Ohrida avu însă o viaţă foarte scurtă. Numai doi patriarhi bulgari se schimbară pe scaunul Ohridei: Filip, către anul 1010 şi David, 1015-1018. În acest de pe urmă an, căzând şi Bulgaria Macedoniană sub Vasile al II-lea Bulgaroctonul, el, deşi menţine autocefalia patriarhatului de Ohrida, numeşte în el un patriarh grec, pe Ioan de Dibra, 1019, care inaugurează seria arhipăstorilor greci din Ohrida bulgarilor. Ne oprim deocamdată aici cu istoria bisericii bulgăreşti, pentru a vedea în ce legături a intrat ea cu românii Daciei Traiane.

Introducerea silită a creştinismului bulgăresc la români

Românii, deşi intrară sub stăpânirea bulgară de la Cubrat înainte, fură deocamdată lăsaţi în pace în privirea religioasă, astfel că se poate da la ei, creştinismului în forma romană, o viaţă de vreo 500 de ani (sfârşitul veacului al IV-lea - sfârşitul veacului al IX-lea), în care răstimp se întipăriră atât de adânc noţiunile fundamentale ale creştinismului roman în mintea poporului şi se alipiră atât de strâns de cuvintele latine ce le însemnau, încât aceste nu mai putură a fi dezrădăcinate prin nici o înrâurire posterioară. De cum însă bulgarii se creştinară şi se introduse la ei forma creştinismului slavon, începu o propagandă foarte activă pentru lăţirea acestei credinţi în tot cuprinsul împărăţiei lor, care se întindea la nordul Dunării asupra Valahiei şi a Transilvaniei, locul tocmai unde se adăposteau românii. Este cunoscută râvna de prozelitism a noilor întorşi la o religie.

L-am văzut pe Bogor (Boris) cum pedepseşte în chipul cel mai aspru pe boierii de la curtea lui, care nu voiau să recunoască noua închinare. Slavii apoi au fost totdeauna un popor netolerant, care a căutat să impună celorlalte popoare religia lor. Ei erau totodată prea fanatici şi dedaţi ideilor religioase, precum dovedeşte, puţini ani după înrădăcinarea creştinismului la ei, ivirea din sânul lor a nenumărate secte diferite, dintre care se deosebeşte mai cu seamă acea a bogomililor, care se lăţi cu atâta repeziciune şi numără atâţia martiri. Elementul domnitor sub care zăceau românii, era din acele ce se aprindeau uşor la ideea religioasă. Era deci firesc lucru ca el să considere drept eretici şi apostaţi pe toţi acei ce se închinau în altă formă către Dumnezeire, şi să se silească a-i aduce cât mai curând la forma cultului său.

Încă discipolii lui Metodiu şi Chiril, poate chiar din timpul când învăţătorii lor predicau în Moravia, prin urmare, încă de prin secolul al IX-lea, se încercaseră să introducă forma slavă a creştinismului la românii din Dacia, căci o cronică aproape contimporană ne spune că, dintre ucenicii marilor apostoli, Bezrad ar fi propovăduit învăţătura lor în Panonia, Wyznog în Polonia, Zandow în Dacia, Nawrok în Rusia, Oslaw în Silesia, iar Moznopon în munţii românilor.

Întoarcerea românilor de la creştinismul roman la acel bulgar a fost datorită unei apăsări exterioare, căci nu exista nici un motiv care să fi făcut pe români a lepăda o formă de religie pe care o înţelegeau, şi a lua pe una pentru care nu aveau nici o înţelegere. Pricepem pe luterani, care părăsesc catolicismul, pentru că Luther, îndreptându-se către mintea lor, le dovedi abuzurile şi relele acestuia, îndemnându-i a se îndepărta de el, şi le dădu predica şi rugăciunile în limba naţională. Lepădarea unei forme religioase pentru a lua pe o alta fu aici efectul lucrării asupra inteligenţei şi a raţiunii.

Ce motiv ar fi putut împinge însă pe români a înlătura forma poporană a religiei lor şi a adopta una din care nu înţelegeau nici o singură vorbă? Dinaintea puterii însă şi a autorităţii trebuia să se plece acel supus şi, îndată ce câţiva preoţi bulgari vor fi găsit o viaţă uşoară şi mănoasă între români, numărul lor va fi crescut pe fiece zi; apostolii bulgari se vor fi adaos fără încetare, pentru a răspândi învăţătura lor între români. Astfel, în puţin timp, sprijinit pe braţul autorităţii seculare, pe care totdeauna clerul a ştiut să-l ia în ajutorul său, s-a lăţit şi întărit creştinismul bulgăresc între românii din Dacia Traiană.

Există o tradiţie la români, care ne-a fost păstrată de Dimitrie Cantemir. Ea spune că: „înainte de sinodul de la Florenţa, moldovenii, după exemplul celorlalte naţii care îşi trăgeau limbile lor din graiul roman, întrebuinţau literele latine. Dar, fiindcă în acel sinod mitropolitul Moldovei trecuse în partea latinilor, urmaşul său, Teoctist, diaconul tui Marcu Efesianul, de neam bulgar, pentru a dezrădăcina cu atât mai mult din Moldova sămânţa catolicismului şi să ridice totdeauna tinerilor putinţa de a ceti sofismele latinilor, a încredinţat pe Alexandru cel Bun că, nu numai să surghiunească din ţară pe oamenii de altă credinţă, ci să scoată şi literele latine din toate scrierile şi cărţile şi să introducă în locul lor pe acele slavone.”

Că principele Cantemir raportează aici o tradiţie, se vede de pe puţina logică a cuprinsului ei. Pentru a se împiedeca lăţirea credinţei catolice în Moldova, să se alunge literele, adică alfabetul latin! Dar dacă s-ar fi urmat înainte a se predica ereziile catolice şi prin mijlocirea alfabetului cirilic? Dacă această idee ar fi ieşit din mintea lui Cantemir, el ar fi avut cel puţin atâta bun simţ de a spune că se alungă limba latină din biserica română şi se introduse limba slavonă. Că principele Moldovei înţelege însă sub litere într-adevăr elementele alfabetului, se vede de pe aceea că, el raportează asemenea spuse sub capitolul „de litteris Moldavorum.” Legenda este cu toate acestea de o mare importanţă. Se vede din ea că poporul moldovenesc, pe timpul lui Cantemir, punea în legătură o ceartă între biserica latină, care fusese mai înainte la el, şi acea slavonă, cu schimbarea alfabetului latin în acel cirilic.

Păstrarea acestei tradiţii, într-o altă formă şi pe o altă cale, ne va lumina însă şi mai mult asupra adevăratului ei înţeles. În o carte tipărită la Buda în limba bulgară, în 1344, intitulată Ţarstvenica, în care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportându-se la nişte manuscripte vechi, spune: „S-au însemnat în nişte cărţi vechi scrise de mână, că, după răposarea patriarhului bulgar, Sfântul Ioan, carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan de la Ohrida pe părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de care multe se aflau atunci în ea.

După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci domnia în ea, şi Asan s-a dus şi a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa şi a silit pe valahi, care până atunci citeau în limba latin-ă, să lese mărturisirea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci valahii au început a citi bulgăreşte.”

Paralela bulgară a legendei române este mai raţională. Ea spune anume că Asan ar fi scos limba latină din biserica română, pentru a îndepărta eresul roman şi a introdus limba bulgărească. Mai notăm şi că legenda bulgară urcă mai sus în timp înlocuirea creştinismului latin la români prin acel bulgar, punând-o pe timpul Asăneştilor. O asemenea concordanţă deplină între două legende păstrate la popoarele român şi bulgar, care ambele arată că, înainte de a fi limba bulgară în biserica română, era cea latină, dobândeşte o însemnătate mult mai mare decât s-ar cuveni a se da unor simple poveşti.

Potriveala cea neaşteptată a două izvoare atât de deosebite, dar care puteau fi atât de bine informate, deoarece se raportau la fapte petrecute între ambele popoare, dă acestor legende valoarea unor mărturii istorice, care nu pot fi trecute cu vederea. Putem deci privi ca un punct stabilit, acela că, înainte de creştinismul bulgar, fusese la români unul de formă romană, cu limba latină ca limbă a predicării, încât se adevereşte şi astfel inferenţa trasă mai sus din cercetarea terminologiei bisericeşti.

Mai departe, ambele legende atribuie schimbarea limbii liturghiei, din latină în slavonă, unui act de autoritate: cea moldovenească lui Alexandru cel Bun, cea bulgărească lui Asan, împăratul bulgarilor. Ambele legende conţin însă neexactităţi istorice. Astfel, sinodul de la Florenţa s-a ţinut tocmai în 1437, când Alexandru cel Bun murise acum de 4 ani; iar împăratul Asan, care se răsculase contra bizantinilor, numai de cuceriri nu avea timp la nordul Dunării. O singură dată trecu el peste Istru „în vecina Sciţie”, nu însă cucerind, ci fugind bătut, înaintea împăratului Isaac Angelul.

Apoi, pe timpul lui Asan, 1185-1196, nici nu exista o Valahie la nordul Dunării, cu atât mai puţin două, ci numai o Sciţie era cunoscută, încât se vede foarte lămurit caracterul legendar al ambelor arătări, adică tocmai îmbrăcarea unui adevăr în concepţii posterioare, contimporane cu naşterea acestor poveşti. Dezbrăcând îndoita legendă de partea cea adusă de neştiinţa poporului, rămâne ca miez al ei, faptul că, înainte de creştinismul bulgar, era la români creştinismul roman, care tocmai fusese scos cu violenţă de către un împărat bulgar, ceea ce însă se petrecu mult înaintea lui Asan, pe timpul tocmai a regelui Bogor sau a urmaşului său Simion.

Atârnarea canonică a românilor de bulgari

Dacă creştinismul la români îmbrăcă forma bulgărească şi fu introdus la ei cu violenţă de către stăpânii lor, bulgarii de peste Dunăre, este evident că ţările române şi cu deosebire Transilvania, trebuiau să fie supuse canoniceşte unui scaun bulgăresc. Cu toate aceste, în rândul episcopiilor bulgăreşti enumerate de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul, după răsturnarea întâiului Imperiu Bulgăresc, în hrisovul prin care recunoaşte autocefalia mitropoliei din Ohrida, nu se vede trecută nici o episcopie cu reşedinţa dincoace de Dunăre; dar împăratul adaugă în acest hrisov că lasă sub jurisdicţia Ohridei şi pe valahii din toată Bulgaria, de al cărui scaun trebuiau să asculte cu toţii. Se vede din această dispoziţie specială pentru valahi, că pentru dânşii nu existau scaune episcopale deosebite şi că ei ascultau, după cum vom vedea în curând, direct de patriarhia bulgărească.

Organizarea de mai pe urmă a scaunelor episcopale din ţările române, lasă a se întrevedea această stare de lucruri. Este cunoscut că mitropolitul ortodox al Transilvaniei a fost hirotonisit, până în timpurile mai nouă, de către mitropolitul Valahiei, ce poartă încă astăzi titlul de mitropolit al Ungro-Valahiei şi exarh al plaiurilor, adică al munţilor Transilvaniei. Apoi, în timpurile mai vechi, se vede că nici nu se aflau mitropoliţi sau episcopi în ţările de peste munţi, deoarece primul demnitar ce urcă pe această treaptă, amintit în Transilvania, apare abia în anul 1456, când este pomenit în mai multe documente Ioan de Capha, ca episcop românesc.

Pomenirea unor episcopi de ritul grecesc prin episcopatul cumanilor, făcută în o bulă papală, prin 1234, se referă tot la nişte episcopi din Valahia, de prin regiunea Milcovului, precum vom vedea mai jos. Apoi, dacă centrul Daciei, chiar în timpuri mai târzii, n-avea episcopi şi, când îi dobândeşte, îi găsim sub autoritatea canonică a celor din Valahia, aceasta ne probează într-un mod evident, că biserica creştină din Transilvania n-a avut în timpurile mai vechi propriile sale scaune episcopale, ci era pusă sub jurisdicţia unui scaun străin; că, deşi nu se aflau episcopi, poporul din Transilvania se ţinea totuşi de religia răsăritului şi anume sub forma ei bulgărească, se vede din faptul că Ahtum, principele Banatului de pe la anul 1.000, se închina la această religie.

În Valahia însă, n-au fost în decursul răstimpului înainte de descălecare decât românii ca popor de religie creştină ortodoxă; prin urmare, numai la ei se puteau întâlni episcopi de această religie şi de aceea aflăm pe episcopii de care pomeneşte bula papală din 1234, la valahii din episcopatul cumanilor; iar mai târziu, când prin coborârea din munţii Transilvaniei, se întemeiază statele române, atunci se organizează şi biserica română sub mitropoliţi şi episcopi ortodocşi.

Dacă românii ar fi avut episcopi încă din vremile stăpânirii bulgăreşti, atunci ar fi trebuit ca aceştia să se fi aflat în centrul Daciei, Transilvania, şi ca ei să fi devenit superiori acelora ce se întâlnesc mai târziu în ţările descălecate. Găsim însă lucrurile stând tocmai dimpotrivă. Deşi organizaţia politică a Munteniei se coboară de la munte la câmpie, organizarea ierarhiei bisericeşti se urcă de la câmpie către munte, fiind productul unui timp posterior, deoarece poporaţia română şi creştină se afla, în imensa ei majoritate, închisă în munţii ce înconjurau centrul Daciei Traiane.

Trebuie să admitem că ţările române nu atârnau canoniceşte de nici una din episcopiile bulgare de pe malul Dunării, ci erau în supunere directă către scaunul patriarhal bulgar, care-şi avea reşedinţa la început în Preslav şi care şi-o schimbă apoi, împreună cu capitalele imperiului bulgar, în Sofia, Moglena, Voden, Prespa şi, în sfârşit, în Ohrida, ceea ce explică şi lipsa episcopiilor din Dacia. Această ţară era sub eparhia specială a patriarhului bulgar, tocmai ca ţară adusă în chip silit la creştinismul bulgar, şi asupra căreia trebuia deci pusă în lucrare o supraveghere mai de aproape. De aceea se şi pun românii din întreaga Bulgarie sub autoritatea directă a patriarhului de Ohrida de către Bulgaroctonul, nefăcând el în această orânduire decât întărirea unei stări de lucruri existente.

Înfiinţarea unei episcopii bulgăreşti în Dacia putea să aibă de efect dezbinarea acestei ţări de sub autoritatea bisericii bulgare. Abia, după desfiinţarea Imperiului Bulgăresc şi după ce ţările de la nordul Dunării încap sub stăpânirea ungurilor şi a cumanilor, vedem apărând în ele episcopi deosebiţi, precum ni-i arată bula din 1234. Faptul care vine în sprijinul acestei păreri, că românii erau supuşi de-a dreptul către patriarhia bulgară este că, din timpurile cele mai vechi, găsim biserica ţărilor române, de îndată ce ea se constituie, supusă patriarhiei bulgăreşti din Ohrida şi aceasta anume în timpuri când această patriarhie era cu totul decăzută din ceea ce fusese mai înainte.

Aşa ştim că, până la 1359, bineînţeles de mai înainte vreme, biserica munteană atârna de alte patriarhii decât de cea constantinopolitană; căci, în anul arătat, Alexandru Basarab cere de la aceasta din urmă ca să-i sfinţească un mitropolit, lucru la care patriarhul consimte numai sub condiţia expresă, ca pe viitor să nu mai ceară ţara mitropolit de aiurea decât de la Constantinopole.

Că această altă patriarhie de care atârnase până atunci Muntenia, nu era decât Ohrida, se vede de pe aceea că, câţiva ani mai târziu, în 1390, patriarhul grecesc, adresându-se lui Mircea voievodul Munteniei, îi vorbeşte de „arhiepiscopul vostru de la Ohrida”. Pe cât se vede, Muntenia se întorsese în curând iarăşi la vechea ei ascultare de scaunul Ohridei, după ce stătuse dezbinată câtva timp, trecând sub acel de Constantinopole. Tot pe atunci găsim şi pe Iuga vodă, domnul Moldovei, că trimete la Ohrida, „spre a lua blagoslovenie, ca să aşeze în Moldova un mitropolit.”

Rezumând cercetările de până aci asupra bisericii bulgăreşti la românii din Dacia Traiană, încheiem:

  • că forma bulgară a creştinismului s-a substituit în chip violent celei romane;
  • că românii fură menţinuţi sub autoritatea directă a patriarhului bulgăresc, fără a li se constitui nişte episcopi speciali, până după căderea imperiului întâi bulgar şi trecerea ţărilor române sub altă stăpânire, când atunci apar şi episcopi români la nordul Dunărei;
  • că din aceste legături vechi ale românilor cu patriarhia bulgară, al cărei de pe urmă scaun fu Ohrida, se explică supunerea ierarhică a bisericilor române, constituite mai târziu, sub această patriarhie.

Înrâurirea bisericii bulgăreşti asupra minţii şi dezvoltării poporului român, care ţinu aproape opt veacuri, fu din cele mai dăunătoare. Devenind, prin o urmare fatală, şi limba statului şi aproape singura scrisă şi cetită, limba bulgară împiedica cultivarea graiului naţional pentru acest răstimp atât de îndelungat. Atare predomnire a bulgarismului la români nu se poate asemăna cu acea a limbii latine în biserica şi statele apusene; căci aici, deşi o limbă străină slujea la început pentru transmiterea gândirilor, această limbă străină conţinea cheia unei comori întregi de idei înalte, de forme maestre, de învăţături preţioase, care pătrunseră în curând, tocmai prin acest canal, minţile mulţimii şi, desţelenindu-le, le făcură destoinice pentru civilizare şi pentru spornica rodire de mai târziu a graiului naţional.

Limba latină fu o şcoală pentru limbile poporane. La noi, slavismul, tâmpit, orb şi lipsit de orice idee, apăsa ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă nici un folos, îngroşând tot mereu întunerecul care-i cuprinsese minţile, în loc de a-l împrăştia. Limba slavonă înăbuşi gândirea românească. De aceea, pe când, în apusul Europei, întrebuinţarea limbii latine aduse şi efecte pozitive şi rodnice asupra cugetării omeneşti, la români predominarea slavismului distruse numai cât fără a crea nimic. Înrâurirea ei pozitivă, urmele lăsate de ea în conştiinţa românească sunt aproape nule. Cuvintele slavone introduse prin biserică, sunt acele ce s-au prins mai slab de graiul poporului român, deci acele ce s-au dezlipit mai uşor în timpurile mai nouă. Ele nu pătrunseră în organismul viu al limbii, nu se întrupară în ea, nici nu făcură cu ea o parte întregitoare.

Suprapuse adeseori cuvintelor romanice, ele au fost aruncate departe de graiul poporului, îndată ce struna română atinsă de degetul regenerării, zbârnâi puternicul său sunet. Cu totul alta este înrâurirea directă slavonă, stabilită prin contactul de la popor la popor. Aici, cuvintele împrumutate de la slavi rămaseră contopite în limbă, astfel că astăzi ele sunt cu neputinţă de alungat din ea, fără a o sărăci, fără a rupe din arborele ei multe frunze grase, multe flori mirositoare. Aici, vedem dimpotrivă o înrâurire firească, primită de bunăvoie şi plăcere, de limba şi simţul poporului. Dincolo, una măiestrită şi silită, suferită de graiul şi de mintea românilor timp de veacuri întregi, dar pe care, la un timp dat, o scutură şi o respinse.

În lucrarea de regenerare a naţionalităţii noastre pe care cu mare avânt a întreprins-o timpul în care trăim, şi care are drept prima ei ţintă curăţirea limbii, să băgăm de seamă a nu ne atinge de cuvintele, chiar străine, ce au devenit un trup şi un sânge cu noi; să luăm aminte ca, tăind uscăturile, să nu atingem ramuri verzi ce vor putea produce frunze şi flori. Numai pedanţii cred că o limbă se poate fabrica; poporul adevărat, natura vie nu-i ascultă. Şi să nu ne temem că, prin cuvintele slave ce le cuprinde limba noastră, am deveni slavi, tot atât de puţin pe cât francezii devin germani prin elementul german al limbii lor sau spaniolii arabi, prin acel arab. Limbile se caracterizează, nu după tezaurul lor de cuvinte, ci după ţesătura intimă a gândirilor, şi aceasta e romană; căci în toată întinderea ei, gramatica limbii noastre este latină.

Închegarea naţionalităţii române

Am ajuns la capătul istoriei începuturilor neamului românesc şi la pragul întemeierii vieţii sale politice. În lungul răstimp de 1400 de ani (500 î.Hr. - 900 după Hr.) studiat până aici, am desfăşurat un şir de fapte însemnate care a contribuit la formarea naţionalităţii române. Trei sunt factorii mai de seamă ce au contribuit la crearea acestei nouă individualităţi istorice: trunchiul arie şi anume tracic al popoarelor ce au locuit în Dacia înainte de cucerirea romană, compus din rămăşiţele agatirşilor şi ale sciţilor aşezaţi, absorbiţi de geţi şi de daci. Pe acest substrat mai mult fiziologic al naţionalităţii române se altoi puternicul şi absorbitorul vlăstar al rasei latine, care prefăcu cu totul coroana arborelui împlântat pe el, păstrând numai din sălbaticul trunchi pe care fusese răsădit, energia fără seamăn şi a vieţii trăinicie.

Peste această îmbinare astfel alcătuită din traci şi latini, se adăugiră în vremile năvălirii, înrâuririle aduse de popoarele barbare asupra naţionalităţii române. Am văzut însă că din toate popoarele năvălitoare, slavonii fură aproape singurii ce puseră în lucrare o mai statornică înrâurire asupra vieţii poporului român. Germanii nu avură aproape nici o atingere liniştită, urmată de vreun efect oarecare asupra caracterului său; tot aşa şi cu numeroasele neamuri de obârşie mongolă care izbutiră, chiar în Transilvania, unde veniră în o atingere îndelungată cu poporul românesc, a introduce numai în limba lui câteva cuvinte din graiul lor.

Pe cât însă de slabe şi neînsemnate fură înrâuririle lăsate de celelalte neamuri, pe atât de puternică fu acea a rasei slavone, care fu pusă în lucrare pe calea atingerii etnice, apoi pe aceea a religiei şi culturii, care ţinu mai mult de 700 de ani, un timp uriaş! Cât de puternic însă a trebuit să fie stratul roman, interpus între fundamentul trac şi suprapunerea slavonă, spre a predomni pe ambele aceste două elemente şi a da în rezumat naştere unei poporaţii de caracter romanic.

De aceea, ca rezultat al frământării îndeplinite în timp de veacuri pe pământul mănos al Daciei Traiane, avem un popor de rasă latină, care ca atare se afirmă la viaţă, ca atare vrea să trăiască şi să păstreze neatinsă comoara sufletului său. Din momentul ce acel element nobil şi generos pătrunse în constituirea fiinţei sale, el se crezu ca pe deplin alcătuit. Se supuse înrâuririlor ce mai veniră peste el, neputându-le înlătura; însă se apără cât putu de a lor copleşire şi îşi aduse totdeauna aminte, chiar în timpurile acele de mai grea restrişte, despre înalta origine din care se trăgea.

Ca melcul, îşi retrase trupul în scoica ce-i slujea de adăpost, munţii Carpaţi, şi când îl scoase iar la lumină, spre a se „îndrepta către Dunăre şi-a bea apă tulbure”, cum spune un cântec copilăresc, el se afirmă ca o odraslă a poporului roman. Aceasta fu ideea mântuitoare ce-l apără pe el în tot timpul furtunosului său trai. Mai întâi, sub formă de instinct care-l împiedică, într-o măsură însemnată, de a-şi uni fiinţa cu popoare de alt neam; mai târziu, sub forma de idee conştientă, totdeauna originea lui romană îi sluji de scut şi de apărare. Şi în timpurile mai nouă, când îi fu dat a renaşte la viaţă şi la propăşire, tot din această idee sorbi el puterile ce-i erau de lipsă spre a înflori.