Craiova în timpul Revoluţiei de la 1848

Nu întâmplător oraşul Craiova a fost ales drept locul de întrunire a guvernului provizoriu înainte ca acesta să ajungă la Bucureşti. Se confirma că oraşul prezenta o deosebită importanţă în mersul revoluţiei, că trecerea Craiovei de partea noilor prefaceri asigura revoluţiei o bază puternică în întreaga Oltenie. Această trecere nu s-a produs însă fără ciocniri între apărătorii vechiului regim, în frunte cu ocârmuitorul judeţului Dolj, fratele domnitorului, Iancu Bibescu, şi susţinătorii înflăcăraţi ai revoluţiei.

Fără o clipă de ezitare, Ioan Maiorescu, Boicea Radian şi Grigore Bengescu, sprijiniţi de mase orăşeneşti, au reuşit să zădărnicească încercarea organizării unei riposte armate a reacţiunii în frunte cu Iancu Bibescu. În apărarea revoluţiei s-au ridicat micii meseriaşi şi negustori, calfele şi ucenicii, ţăranii, profesorii, învăţătorii şi micii funcţionari.

Alcătuind o delegaţie din rândul lor, au înfruntat cu demnitate pe Iancu Bibescu cu aceste cuvinte: „oraşului nici prin gând nu-i trece să se împotrivească intrării revoluţionarilor şi să înceapă o luptă contra liniştii publice; dacă administraţia voieşte să înfrunte cu soldaţii ei pe aceia pe care îi numeşte răzvrătitori şi bandiţi, atunci onorabila administraţie şi bravii soldaţi sunt rugaţi să iasă din târg şi să-şi arate curajul pe câmpul de bătaie”.

Lipsiţi de cel mai mic sprijin, izolaţi de craioveni, Iancu Bibescu a fost obligat să fugă la Orşova, iar ofiţerul I. Vlădoianu să se retragă spre nord, cu o parte din dorobanţi. Raportând superiorilor, I. Vlădoianu arăta clar factorul determinant al retragerii din faţa revoluţionarilor: orăşenii nu numai că n-au gândit a fi contra lor, ci încă ne-au ameninţat a se uni cu dânşii şi a fi contra noastră”.

La 13 iunie, încă din zori, sute şi sute de craioveni, unii călări alţii în trăsuri, alţii ciorchine de-a lungul drumului, aşteptau guvernul provizoriu. La bariera oraşului, membrii magistratului, autorităţile, corporaţiile rânduite sub steaguri tricolore şi o gardă de tineri patrioţi i-au primit pe revoluţionari cu pâine şi sare, le-au dat onorul, i-au purtat pe braţe. Cortegiul format din Popa Şapcă, Christian Tell, Gheorghe Magheru şi Nicolae Pleşoianu, călări pe lângă trupe. Ştefan Golescu şi Ion Heliade Rădulescu în trăsuri a ajuns la Şcoala Centrală în sunetele clopotelor şi ale aclamaţiilor celor care asiguraseră intrarea triumfală în Craiova guvernului de la Islaz: „Trăiască Constituţia! Trăiască România!”

În timp ce Ion Heliade Rădulescu a citit proclamaţia în sala festivă, pentru notabilităţi, Ioan Maiorescu, suit într-un pom din faţa şcolii a dat glas Proclamaţiei de la Izlaz, care - dorind să ridice ţara în rândul celor mai înaintate state - prevăzuse, printre altele, înfiinţarea a două universităţi, una la Bucureşti şi alta la Craiova, dovedind ce nobile şi cutezătoare năzuinţe însufleţeau străvechiul oraş pentru viitorul culturii româneşti. Mulţimea, care umpluse piaţa şcolii, trăia clipele unei bucurii de nedescris.

În aceeaşi zi, prin decretul nr. 20, guvernul provizoriu numeşte ca secretar al său pe craioveanul Costache Romanescu, „pentru cauza sacră în care a luat parte eminentă şi pentru capacitatea” de a răspunde atribuţiilor ce se cuvin funcţiei. Costache Romanescu va fi în continuare unul din secretarii guvernului provizoriu de la Bucureşti până la 22 iunie, când i se încredinţează conducerea cancelariei guvernului.

Scurta clipă de bucurie a fost urmată de încercarea disperată a reacţiunii craiovene de a aresta guvernul provizoriu, în timpul şederii acestuia trei zile în oraş. Înştiinţat la vreme, Gheorghe Magheru a adunat în grabă dorobanţii, a mobilizat pe locuitorii oraşului, a atacat cu aceste forţe pe partizanii boierilor reacţionari, despresurând guvernul provizoriu. Alături de Gheorghe Magheru, Nică Locusteanu şi Iancu Obedeanu au împiedicat „uneltirile reacţiei, care punea mare preţ pe spargerea oraşului”. Străbătând călări mai multe străzi „prin mijlocul puştilor reacţionarilor”, ei asigurau pe craioveni că „oamenii mişcării nu s-au sculat să puie foc şi sabie în ţară, ci să scape clasele muncitoare de jafurile şi de asupririle din trecut”.

Fără să cedeze total, boierimea locală a desemnat o delegaţie, pe care Heliade Rădulescu a făcut greşeala nu numai s-o primească, dar s-o şi asigure că îşi va păstra neatinsă proprietatea. De altfel, Heliade, după cum relevă însemnările lui Bălcescu, dictate mai târziu lui Ion Ghica, se opusese încă din primăvară, „nevoind să ia moşiile oamenilor”. La 15 iunie, guvernul se afla încă la Craiova. Însoţit de o „oaste”, alcătuită din soldaţi sub comanda lui Pleşoianu, cărora li se alăturaseră numeroşi ţărani, guvernul provizoriu de la Islaz a părăsit Craiova, majoritatea membrilor săi fiind numiţi în guvernul constituit în capitală.

Cucerirea puterii în capitala Olteniei de către revoluţionari a deţinut un loc important în desfăşurarea evenimentelor, deoarece nu a mai necesitat acţiuni de amploare în alte centre din regiune, aceasta subordonându-se Craiovei. Consulul englez la Bucureşti Colquhoun aprecia la adevărata sa valoare înfăptuirea revoluţiei în această parte a ţării, scriind că „organizarea mişcării în provincie a fost secretă şi excelentă”.

Revoluţia nu cunoaşte un drum neted. Ceea ce secole de-a rândul se întărise prin atitudinea boierimii nu putea fi înlocuit în câteva zile. Erau de dus şi au fost duse lupte înverşunate în toată ţara, Craiova fiind de asemenea printre marile centre în care confruntările aveau să continue. Menţinerea lui Dimitrie Filişanu, adept convins al boierimii în postul de ocârmuitor al Doljului, a creat condiţii favorabile uneltirilor reacţiunii. Lui Filişanu i se alăturaseră comandantul armatei I. Vlădoianu, revenit în Craiova, şi boierii rămaşi în oraş.

În opoziţie cu exponenţii vechiului regim, partizanii revoluţiei din Craiova au înfiinţat, la mijlocul lunii iunie, Clubul revoluţionar. Deschis iniţial în casa lui Marin Petrescu, prin creşterea numărului participanţilor. Clubul a fost mutat la Şcoala centrală. Reprezentând năzuinţele spre progres politic şi social ale maselor din oraş, cei 60 de membri ai Clubului (printre care Petrache şi Costache Romanescu, Nicolae Pleşoianu, Grigore Marghiloman, Costache Zaman, Grigore Andreescu, Costache Petrescu, Grigore Mihăescu, Vasile Puianu, Haralambie Zaman, Gheorghe Petrovici, Gheorghe Calotescu, P. Eliad, G. Panaitescu, Gr. Mihăiescu, Mihail Serghiad, P. Cernătescu, C. Otetelişeanu, Theodor Aman, G. Radovici etc.) au întreţinut flacăra spiritului revoluţionar, menţinând entuziasmul maselor.

Membrii Clubului revoluţionar au tălmăcit unor mase largi de meseriaşi, lucrători, ţărani, comercianţi şi funcţionari, principiile proclamaţiei de la Islaz, purtând discuţii ample pe teme politice. De asemenea, ei au acţionat statornic pentru a contracara uneltirile cercurilor aristocratice, denunţându-l la Bucureşti pe Dimitrie Filişanu ca reacţionar. O preocupare deosebită a tinerilor revoluţionari craioveni a constituit-o abordarea problemei agrare de pe poziţii progresiste. Ei erau susţinătorii împărţirii moşiilor proprietarilor fără despăgubiri, considerându-se că pogoanele de pământ cuvenite ţăranilor „sunt plătite cu rodul muncii lor de atâtea veacuri şi că rău s-a zis ca să li se despăgubească”.

Clubul revoluţionar a organizat, în vederea consolidării revoluţiei, sub conducerea profesorului Gheorghe Chiţu, o gardă naţională din cetăţenii oraşului. În fiecare duminică, patrioţii înscrişi în gardă ieşeau la câmp şi făceau exerciţii cu armele. Gheorghe Chiţu, căruia îi revine meritul principal în organizarea acestei prime formaţiuni revoluţionare armate în Craiova, vorbind despre buna pregătire a efectivului comandat de el, afirma cu toată convingerea că „la nevoie se va lupta şi cu puterile din afară”. Tot de garda naţională s-au mai îngrijit şi Gheorghe Andreescu, Petrache Cernătescu şi Iosif Karminski, cumnatul lui Nicolae Pleşoianu.

Venirea generalului Gheorghe Magheru, investit de guvern să organizeze în Oltenia baza armată a revoluţiei, la Craiova, în 18 iulie, a contribuit substanţial la redresarea administraţiei. Încă de la Slatina (la 13 iulie), Gheorghe Magheru a fost întâmpinat de o „deputăţie din partea tinerilor şi orăşenilor din Craiova, doritori de susţinere a constituţiei”, care l-au prevenit asupra atitudinii lui D. Filişanu.

Alături de aceştia, „toată tagma neguţătorească cu mic cu mare” din acelaşi oraş îl vestea pe general, la 16 iulie, că era aşteptat cu braţele deschise şi „noi vă vom primi iarăşi ca întâiaşi dată ca nişte români pe români”. Cei 36 de semnatari ai scrisorii, printre care Dimitrie Preda, Ioan Mihail, lancu Coandă, Toma Carapancea, îl asigurau pe Magheru că ei nu părăsiseră oraşul şi cereau sprijin din partea guvernului.

În drum spre Craiova, Magheru a fost prevenit de revoluţionarul Petrache Romanescu că „unii din aristocraţii locali”, împreună cu Filişanu şi poliţia, urzeau un nou complot, urmărind „să-l umple cu paie”, adică să-l omoare pe general. Mii de craioveni între care s-au remarcat tinerii din garda naţională au făcut o manifestaţie pe străzile oraşului, au arborat drapele, au împărţit cocarde tricolore şi au răspândit vestea sosirii lui Magheru. Entuziasmul şi dăruirea cu care masele au înconjurat pe generalul revoluţionar au dus la înăbuşirea în faşă a complotului.

La jumătatea poştei spre oraş, în acelaşi loc unde cu 35 de zile în urmă fusese aşteptat guvernul provizoriu de la Islaz, Petrache Romanescu împreună cu „un număr însemnat de gvardişti şi mai toţi cetăţenii” l-au primit cu toată dragostea pe Magheru. Această manifestare de adâncă simpatie avea semnificaţia restabilirii ordinei revoluţionare în principalul centru al provinciei de peste Olt.

Ca răsplată a reuşitei acestei acţiuni, Gheorghe Magheru a adresat o scrisoare de mulţumire „fraţilor gvardiei naţionale din cetatea Craiovei pentru sincerele simţăminte de care v-aţi pătruns pentru sacra cauză a constituţiei, dignitatea şi caracterul cel statornic ce onorează pe români, cu care v-aţi hotărât pentru susţinerea sacrei cauze, binele comun, fericirea românilor”.

În a doua jumătate a lunii iulie, revoluţionarii craioveni au trecut la acţiuni mai concrete. La 3 august, Clubul revoluţionar local a cerut în termeni categorici Locotenenţei domneşti aducerea la cârma judeţului Dolj a fruntaşului revoluţionar Florian Aaron. Vestitul cărturar a întreprins o serie de acţiuni hotărâte, care au asigurat revoluţiei sprijinul administraţiei şi al maselor orăşeneşti. Ajutat de revoluţionarii craioveni, el a numit, până la 9 august, la magistratul oraşului pe profesorul Grigore Mihăescu, preşedinte, Alecu Pazu şi Costache Dimitriu, membri, Toma Anghel Ioan, membru şi casier, şi Gheorghe Ioan, supleant. Ca „poliţai” era orânduit Vasile Hristea, iar ca tist de dorobanţi Gheorghe Selinescu.

La 10 august, Aaron a invitat 40 de negustori şi oameni de vază din Craiova pentru a le vorbi despre „constituţie”, în casa şcolii, unde îşi stabilise sediul. Peste 5 zile era în mijlocul ţăranilor convocaţi din cele 5 plase ale judeţului într-o mare adunare populară, desluşindu-le el însuşi rosturile cele noi, explicându-le punct cu punct Proclamaţia de la Islaz şi trezindu-le conştiinţa drepturilor lor. Prezenţa lui Magheru şi apoi a lui Aaron, bărbaţi vrednici de toată cinstirea, a ridicat la cel mai înalt grad spiritul revoluţionar al locuitorilor Craiovei.

Tot aici a apărut, începând cu 24 august 1848, unul din cele mai importante organe de presă ale revoluţiei paşoptiste, „Naţionalul”, sub redacţia lui Ion Strâmbeanu şi Petrache Cernătescu. Cum ziarul era exponentul ideilor, frământărilor şi activităţii Clubului revoluţionar local, în cele şase numere tipărite, au fost înserate materiale reflectând discuţiile şi preocupările tinerilor progresişti: o adevărată campanie de propagandă pentru înscrierea concetăţenilor ca membri ai Clubului, sprijinirea activităţii gărzii naţionale şi practicării exerciţiilor militare, denunţarea tuturor reacţionarilor aflaţi în oraş, a proprietarilor potrivnici emancipării sătenilor.

Craiova se înscrie în revoluţia de la 1848 şi prin marile manifestări de masă tocmai în momentele mai grele pentru soarta revoluţiei. Astfel, la 8 septembrie a avut loc o mare întrunire populară, la care au participat circa 5.000 de ţărani doljeni, arborând „vreo 50 de stindarde tricolore”. Cuvântul înflăcărat al lui FIorian Aaron, „unul din acei bărbaţi care au făcut totdeauna onoare naţiei române”, despre semnificaţia depunerii jurământului pe „constituţie” şi cu privire la importanţa aplicării programului revoluţionar, a declanşat entuziasmul nestăvilit al celor prezenţi.

Între manifestanţi se aflau şi învăţatul Eufrosin Poteca, împreună cu profesori şi elevi care înţelegeau să se găsească în mijlocul ţăranilor încărcaţi de speranţa libertăţii. Spre Craiova se vor îndrepta mii de ţărani şi din judeţele Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea, care, laolaltă cu doljenii şi cu locuitorii Craiovei, s-au adunat la 10 septembrie în Târgul de Afară ca să ardă silnicul Regulament organic şi diplomele de ranguri militare şi politice.

Craiova şi-a spus din nou cuvântul prin tot ce avea mai înaintat, mai democrat, mai revoluţionar. Intelectuali, negustori, meşteşugari, ţărani, tineri mulţi, dar şi locuitori vârstnici, susţinând pe Magheru, pe Aaron şi pe alţi militanţi paşoptişti locali, s-au ridicat la jumătatea lui septembrie pentru a-şi declara sprijinul faţă de revoluţia lovită cumplit de armatele străine la 13 septembrie 1848, în Bucureşti.

La 30 noiembrie, în ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10.000 de ostaşi şi comandată de Hussein-paşa, sute de săteni din jurul Craiovei şi de locuitori ai oraşului, înarmaţi cu puşti, suliţe, topoare şi coase, au întâmpinat trupele străine, neţinând seama de superioritatea covârşitoare numerică a acestora. Învinşi, ei au avut curajul, dârzenia şi demnitatea să declare că au vrut „să doboare administraţia de astăzi şi să restabilească pe fostul administrator Aaron”.

Începând de la 10 octombrie, asupra Craiovei s-au abătut vremuri grele. Populaţia ei asista, neputincioasă acum, la reintroducerea regimului apăsător regulamentar, la arestarea ori trecerea peste graniţă a celor mai buni fii ai săi. Dintre membrii Clubului revoluţionar craiovean, Boicea Radovici, Grigore Mihăescu şi Costache Zaman au fost condamnaţi la închisoare Generalul Gheorghe Magheru, colonelul Nicolae Pleşoianu şi maiorul Alexandru Christofi au luat drumul exilului.

Rămâneau în Craiova miile de tineri, de lucrători, meşteşugari, comercianţi, funcţionari, ţărani animaţi de flacăra sub care au desluşit zorii libertăţii şi dreptăţii. Revoluţia paşoptistă dovedise ce forţă reprezentau masele de oameni, idealurile lor de progres şi independenţă naţională, setea de libertate socială.

Check Also

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Craiova – centru de cultură în Evul Mediu

Craiova s-a afirmat în viaţa Olteniei şi a Ţării Româneşti în secolul al XVI-lea ca …

Poziţia lui Mihail Suţu în timpul Revoluţiei din 1821

Ideea că fanarioţii n-au opus nici o rezistenţă lui Tudor Vladimirescu, ci, dimpotrivă, s-au solidarizat …

Şcoala – factor activ de cultură şi civilizaţie în viaţa şi evoluţia Craiovei

Documente care să ateste existenţa unor şcoli în oraşul Craiova nu vom întâlni decât la …

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …