Craiova în preajma Unirii Principatelor

Craiova se înscria printre principalele oraşe ale ţărilor române ca o forţă activă pentru propăşirea poporului şi unitatea sa naţională. Era foarte puternic şi învăţământul, niciodată stins în mintea şi inima locuitorilor din Oltenia, că ţara românilor este ţara Daciei, că patria este trinitatea din 1600 realizată sub fostul ban al Craiovei, Mihai Viteazul. Revoluţia de la 1848 a înaripat pe craioveni pentru a înfăptui visul unităţii neamului şi astfel îi găsim printre cei mai tenace luptători pentru Unirea Principatelor.

În primăvara anului 1857 s-a constituit la Craiova Comitetul Unionist, în rândul căruia se remarcau foştii luptători de la 1848: Petrache Cernătescu, Emanoil Chinezu, Gheorghe Chiţu etc. În aceeaşi vreme, unioniştii craioveni au întocmit şi au pus în circulaţie, la 10 aprilie 1857, un program unionist propriu intitulat sugestiv „Dorinţele Românilor”, program necunoscut în istoriografia Unirii. Programul conţine, în esenţă, aceleaşi revendicări ca şi programul Comitetului central unionist din Bucureşti, dar, în plus faţă de acesta, cuprindea cererea ca românii să fie reprezentaţi la Conferinţa de la Paris, care urma să ia în dezbatere hotărârile Adunărilor ad-hoc.

Apreciind că „este de neapărată trebuinţă de a avea şi reprezentanţii noştri la Congresul de la Paris, spre a putea sprijini interesele ţării la darea desăvârşirii hotărâri asupra drepturilor noastre”, unioniştii craioveni socoteau că dreptul de a fi reprezentaţi la masa verde a tratativelor „este un drept atât de firesc ce rezidă din suveranitatea noastră”. Ei atrăgeau, totodată, atenţia asupra faptului că prezenţa noastră la conferinţa marilor puteri este necesară, „spre a evita într-o altă ocaziune o asemenea nedreptate”, pentru a nu obişnui marile puteri să hotărască peste capul şi în lipsa popoarelor mici.

Deşi programul a întrunit o largă adeziune, în cele din urmă a fost abandonat pentru a se menţine unitatea programatică a mişcării unioniste şi mai ales pentru a nu irita marile puteri. Programul merită a fi însă reţinut ca preocupare, ca grijă a unioniştilor craioveni faţă de un principiu pentru care poporul a depus şi depune eforturi neprecupeţite pentru a-l promova. În acelaşi timp, unioniştii craioveni au organizat la Craiova un puternic centru de presă pro Unire, menţinând legături strânse cu Comitetul central al Unirii din Bucureşti şi cu reprezentanţii din Iaşi.

După ce, la 19 martie 1857, Gheorghe Chiţu încercase să scoată „un jurnal în limba românească” intitulat sugestiv „România”, pe care autorităţile locale l-au refuzat, temându-se să nu trezească suspiciunile marilor puteri potrivnice formării statului naţional unitar român, la 22 aprilie 1857, apărea la Craiova ziarul „Vocea Oltului”, tribună unionistă locală.

Prin modul în care această publicaţie a pregătit masele pentru alegeri, în vederea unităţii naţionale, prin ideile progresiste pe care le-a propagat cu consecvenţă poate fi situată alături de cele mai înaintate periodice unioniste româneşti din această vreme. În numeroase articole publicate în paginile sale, unioniştii craioveni au insistat asupra necesităţii Unirii Principatelor, devenită singura cale de realizare a progresului social-economic al ţărilor române, singura cale pe care se putea dobândi securitatea noastră, atât exterioară cât şi interioară, adică tocmai ceea ce a lipsit maselor populare la 1848 pentru a menţine revoluţia victorioasă.

Conştiente de „înalta rostuire a actului Unirii Principatelor în însăşi destinele Europei”, cunoscând că de soarta lor este legată şi soarta Europei, forţele progresiste unioniste locale au desfăşurat o amplă luptă pentru asigurarea Unirii pe baze democratice. Se conchidea grăitor că „soarele adevărului a pătruns în sufletele bravilor noştri olteni”, rămânând doar o „foarte mică minoritate de indivizi care mai ezită de a împărtăşi (...) aceleaşi idealuri şi simţăminte în privinţa dorinţelor” dar îşi exprimau speranţa că nu peste mult timp această minoritate va da mâna „cu hora cea mare a compatrioţilor”.

În acelaşi timp erau lansate chemări către forţele unioniste progresiste din celelalte judeţe din dreapta Oltului, pentru a susţine cu tărie Unirea democratică. Prin ziarul „Vocea Oltului”, masele populare craiovene erau permanent înştiinţate de mersul dramatic al luptei pentru Unire în Moldova, despre atitudinea faţă de Unire a marilor puteri europene, cu toate interesele şi oscilaţiile lor. Totodată, prin intermediul aceluiaşi ziar, fruntaşii unionişti locali protestau vehement împotriva falsificării alegerilor în Moldova şi formulau critici la adresa puterilor potrivnice Unirii, chemând în sprijin opinia publică europeană.

Reîntoarcerea lui Nicolae Pleşoianu în mai 1857, după un exil de 9 ani, a constituit o adevărată sărbătoare în viaţa oraşului. Manifestaţia de simpatie ce i s-a făcut s-a transformat într-o campanie de protest împotriva autorităţilor care nu înlesneau întoarcerea în ţară şi a celorlalţi emigraţi. Întărite astfel, forţele progresiste reuşeau să izoleze complet marea boierime locală, să anihileze încercările de a cumpăra voturi împotriva programului unionist prin insinuări, descurajări sau ameninţări. Totodată, era dejucată şi intenţia de a împiedica înscrierea pe listele electorale a unor fruntaşi unionişti ca Nicolae Pleşoianu, Theodor Aman, Gheorghe Chiţu şi Grigore Măcescu.

Alegerile pentru Adunările ad-hoc s-au desfăşurat între 14 şi 18 septembrie 1857. La colegiul marilor proprietari au fost aleşi cu majoritate de voturi foştii domnitori Barbu Ştirbei şi Gheorghe Bibescu, dar încercările acestora de a determina alegerea unui candidat al lor şi la colegiul proprietarilor mici a eşuat. În ciuda uneltirilor lui D. Nenciu, I. Socoteanu şi N. Mihail, care, încercând să influenţeze alegerea, au provocat dezordini la colegiul micilor proprietari, a fost ales - ca urmare a presiunii maselor - fostul luptător paşoptist Petrache Cernătescu. Alegătorii orăşeni din Craiova şi-au desemnat ca reprezentanţi ai lor pe Nicolae Pleşoianu şi Grigore Lăceanu. Şi aici, ca şi la colegiul micilor proprietari, masele populare au reuşit să impună candidaţii lor în dauna candidaţilor marii boierimi.

Salutând victoria în alegeri a reprezentanţilor forţelor progresiste la colegiile orăşenesc şi al micilor proprietari, ziarul „Oltul” făcea o prezentare plină de simpatie deputatului ţăranilor clăcaşi Nicolae Mazilu din satul Moţăţei, ales în unanimitate, care, „deşi simplu ţăran - îl caracteriza ziarul - este dotat de natură cu o înţelegere rară şi cu o dreptură de judecată care-l pune sus de mulţi consăteni ai săi (...) este cunoscut între toţi judeţenii pentru tăria de caracter şi nobleţea sentimentelor sale naţionale”. Chiar şi în urma alegerilor, reacţiunea căuta să împiedice trimiterea unor deputaţi cu vederi progresiste în Adunarea ad-hoc. Aşa, de pildă, fostul comisar de propagandă al revoluţiei române de la 1848, Petrache Cernătescu, n-avea să obţină confirmarea alegerii sale decât în urma unui protest energic.

Comentând lupta maselor populare craiovene din aceste zile, ziarul „Oltul” scria: „...un popor francez, un popor englez sau un popor german nu s-ar fi purtat mai vrednic, mai generos, mai nobil decât poporul nostru”. Tuturor deputaţilor, unioniştii craioveni le adresau un călduros salut, atrăgându-le atenţia asupra marii răspunderi pe care naţiunea le-a încredinţat-o: „Români aleşi ai naţiunii! Voi sunteţi astăzi singurii mântuitori sau pierzători ai scumpei noastre patrii. Voi sunteţi depozitarii tuturor drepturilor ei; voi sunteţi puterea sau slăbiciunea, suveranitatea sau servitutea, libertatea sau sclavia, progresul sau barbaria, fericirea sau mizeria, gloria sau ruşinea naţiunii noastre. În mâinile voastre stă sceptrul sau lanţurile României”.

La 9 octombrie 1857, Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti a votat în unanimitate pentru Unirea Principatelor. Deputaţii olteni, indiferent de clasa sau pătura socială căreia îi aparţineau, au votat programul naţional. A doua zi, seara, Craiova sărbătorea votul Unirii cu satisfacţia contribuţiei sale deosebite. Descriind această atmosferă de mare sărbătoare, cronicarul ziarului „Oltul” arăta că „pretutindeni se vedeau în flăcările torţelor şi luminilor ardoarea cea vie şi neporuncită de a străluci orele acestei zile pentru totdeauna memorabile.

În multe locuri se vedeau transperante pe care se citea în litere colorate: Viva România, Trăiască deputaţii, Trăiască noul stat al României, etc. Mai cu deosebire strălucea în această seară sala cazinoului Minerva, edificiul Teatrului Naţional, pe al cărui frontispiciu fâlfâia în cerul senin stindardul Moldovei şi al Ţării Româneşti decorat cu zimbrul şi bourul. Asemenea strălucea de frumuseţe turnul de foc, mai multe magazine pe strada Lipscani, dinaintea căreia ardeau mereu focuri de artificii. Peste 5-6.000 de oameni din toate clasele societăţii se adunaseră la flacăra torţelor şi în sunetul muzicii strigau cu toţii: Ura! Să trăiască Unirea! Să trăiască noua Românie!”

Participând la această istorică manifestaţie, pictorul Theodor Aman avea s-o imortalizeze în celebru-i tablou, un veritabil document, mărturie istorică a ataşamentului maselor populare din această parte a ţării faţă de idealurile cele mai scumpe ale poporului român la împlinirea cărora şi-au adus preţioasa lor contribuţie. Urmărind în continuare cu emoţie şi interes lucrările Adunărilor ad-hoc, unioniştii craioveni luau, totodată, atitudine hotărâtă împotriva puterilor potrivnice Unirii. Astfel, la 15 octombrie 1857, prin ziarul „Oltul”, ei condamnau aspru „Gazeta austriacă”, în paginile căreia se cerea anularea alegerilor ce au dat cele două Adunări care au votat Unirea la 7 şi 9 octombrie 1857.

În zilele lunii ianuarie 1859, zile de mare încordare, când majoritatea conservatoare a Adunării elective a Ţării Româneşti ameninţa să aleagă unul din foştii domnitori: Bibescu sau Ştirbei, masele populare s-au ridicat din nou la luptă. La Craiova, fruntaşii unionişti prin consfătuiri, prin presă au organizat o aprigă propagandă împotriva foştilor domnitori. În cazul alegerii unuia dintre aceştia, erau „decişi să ridice poporul şi să reînceapă revoluţia”. În seara zilei de 22 ianuarie 1859, în sala teatrului Theodorini, s-a organizat o puternică manifestaţie împotriva foştilor domnitori reacţionari, care a avut un mare ecou în rândul populaţiei, a făcut vâlvă în oraş, încât ocârmuitorul judeţului D. Filişanu, speriat, a ordonat arestări. În felul acesta, boierimea conservatoare din Adunarea electivă, care intenţiona să se retragă în provincie pentru a alege un domnitor reacţionar, era serios descurajată.

La 24 ianuarie 1859, masele reuşeau să impună înfăptuirea Unirii Principatelor prin alegerea şi în Ţara Românească a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Vestea alegerii acestui „om nou”, care aducea cu sine chezăşia idealurilor pentru care masele craiovene luptaseră neîntrerupt decenii de-a rândul, a fost întâmpinată cu mare entuziasm. În cei 7 ani de război neîntrerupt împotriva forţelor retrograde interne şi externe pentru înfăptuirea României moderne, alesul naţiunii din 5 şi 24 ianuarie 1859 a găsit un sprijin permanent în cetăţenii Craiovei. Vizitând, în iunie 1859, Oltenia, domnitorul Cuza era primit la Craiova într-o atmosferă de sărbătoare, de încredere în misiunea de înnoire economico-socială, politică şi culturală în care domnul Unirii se angajase.

Check Also

Craiova în anii creşterii primejdiei fasciste

Anii 1933 şi 1934 au fost bogaţi în manifestaţii de unitate muncitorească, comunişti, socialişti şi …

Craiova – bănie şi oraş medieval

La sfârşitul secolului al XVI-lea se desfăşura un puternic comerţ de tranzit, iar vama de …

Craiova la începutul revoluţiei populare din 1944-1947

În numerele sale din decembrie 1944 şi ianuarie 1945, ziarul „Înainte” îşi informa cititorii despre …

Organizarea muncitorimii din Craiova în timpul revoluţiei populare din 1944-1947

La Craiova, primul popas în direcţia organizării muncitorimii în întreprinderi l-a marcat constituirea unor comitete …

Craiova pe drumul dezvoltării învăţământului superior

Îndeplinirea prevederii programatice a revoluţiei din 1848 (cuprinsă în Proclamaţia de la Islaz), crearea unei …