Craiova între Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor

Din nou oraşul trăia dramatice evenimente care urmau scurtelor momente de speranţă ale locuitorilor săi pentru o adevărată renaştere sub semnul libertăţii şi demnităţii cetăţeneşti. Pentru craioveni, revoluţia de la 1848 semănase nădejdi luminoase, care nu au putut fi şterse de reacţiunea postrevoluţionară din anii ocupaţiei străine. Învăţămintele revoluţiei erau tot atâtea hotărâri ale maselor şi conducătorilor progresişti de a înfăptui cât mai curând idealurile de libertate socială, unitate şi independenţă naţională.

Poporul român intra cu 1848 într-o etapă de încordare a tuturor energiilor sale pentru realizarea marilor obiective sociale şi naţionale. Craiova, cu locuitorii săi, se afla în primul plan al scenei istorice. Ocupată dar nu înfrântă, Craiova îşi relua după 1850 locul de oraş combatant şi de activă contribuantă la libertatea, unitatea şi independenţa ţării. Starea revoluţionară, care făcuse posibilă revoluţia de la 1848, s-a prelungit, s-a adâncit, îndeosebi în Oltenia, astfel încât, în scurt timp, avea să trezească noi şi mari speranţe pentru reaprinderea flăcării revoluţiei române.

Masele populare, în ciuda prezenţei trupelor de ocupaţie, reuşeau să păstreze legătura cu emigraţia revoluţionară de la care primeau încă din anii 1850 şi 1851, broşuri, manifeste, publicaţii tipărite. În toamna anului 1853, emigranţii paşoptişti români, sosiţi în grabă la sudul Dunării împreună cu revoluţionarii unguri, italieni şi polonezi, făureau un nou plan de insurecţionare a Olteniei, care trebuia să constituie punctul de plecare al acţiunii de transformare a războiului Crimeei într-un război revoluţionar de eliberare socială şi naţională a popoarelor asuprite. În acest context, Craiova, centrul politic al Olteniei, era cuprinsă din nou de febrilitatea pregătirilor revoluţionare. Intensele preparative revoluţionare de la Craiova nu au scăpat observaţiei autorităţilor administrative şi de ocupaţie militară, care se arătau deosebit de îngrijorate.

După ce, în ianuarie 1854, era arestat Costache Săvoiu, care aducea veşti de la generalul Magheru şi de la emigranţii paşoptişti aflaţi la Vidin, două luni mai târziu erau arestaţi directorul teatrului, Teodor Teodorini, actorii Ion Vlădicescu şi Pavel Stoenescu, inspectorul şcolilor, G.M. Fontanini, magistratul Petrache Romanescul. Costache Racoviţă şi Constantin Creţeanu erau deportaţi, iar Costache Zaman, Eugeniu Carada, colonelul Filipescu erau căutaţi pentru a împărtăşi aceeaşi soartă.

După retragerea trupelor ţariste din Oltenia, în mai 1854, starea de spirit revoluţionară a maselor a sporit. Documentele diplomatice ale vremii menţionau, în mai 1854, periculoasa stare de „anarhie” care domnea în popor. Se încerca, în acest timp, să se alcătuiască aici un guvern provizoriu. La 25 mai începea să apară, în limbile română şi franceză, ziarul „Jurnalul Craiovei”, care îndemna poporul să treacă din nou la înfăptuirea programului revoluţiei române de la 1848. Unirea era şi de data aceasta una din preocupările de bază ale forţelor revoluţionare.

În numărul din 29 iunie, „Jurnalul Craiovei” publica un proiect de unire a principatelor, elaborat de Dimitrie Bolintineanu, proiect în care se căuta câştigarea, de partea forţelor revoluţionare, a opiniei publice europene. Neînţelegerile dintre forţele revoluţionare, noile arestări făcute în rândul celor din Craiova, precum şi încheierea alianţei dintre Turcia şi Austria, au zădărnicit însă aceste noi acţiuni începute în Oltenia.

Nu peste mult timp, la 22 august 1854, cu prilejul reîntoarcerii în capitală a unora dintre fruntaşii revoluţionari paşoptişti, speranţele revoluţionare renăşteau şi la Craiova. Presa din nou „predica idei socialiste şi comuniste”. Starea de continuă agitaţie revoluţionară a maselor populare craiovene, rezistenţa lor îndârjită determinau pe ocupanţii austrieci să concentreze la Craiova cel mai mare număr de soldaţi din Principate, după Bucureşti, deşi Craiova se situa într-o zonă mai îndepărtată de teatrul de operaţii militare.

În lunile februarie-martie 1855 avea loc la Craiova o puternică revoltă, socotită de specialişti momentul de vârf al raporturilor de încordare ce au existat între poporul român şi ocupanţii săi din anii 1854-1856. Conflictul a pornit de la uciderea unui meşteşugar craiovean de către un soldat austriac, în februarie 1855. Nemulţumiţi, la 3 martie 1855, aproximativ 500 localnici, având şi acordul administratorului districtului, au organizat o manifestaţie de protest pe străzile Craiovei. Manifestanţii au trimis petiţii domnitorului Barbu Ştirbei şi comandantului militar austriac, care după aprecierile lui Alfons Graf von Wimpffen „...depăşeau toate limitele bunei cuvinţe şi ale moderaţiei”.

Garnizoana austriacă, care staţiona în localitate, a intervenit cu brutalitate şi în ciocnirea ce a avut loc 5 sau 6 manifestanţi şi-au pierdut viaţa. Amploarea mişcării, prelungirea manifestaţiilor şi ciocnirile dintre armată şi populaţie l-au îngrijorat peste măsură pe generalul Coronini, care se aştepta, se pare, la evenimente şi mai grave, din moment ce a procedat la întărirea garnizoanei din Craiova cu trupe aduse în mare grabă din Piteşti şi Slatina. Totodată, administratorul judeţului, ca unul care simpatizase cu populaţia răzvrătită, a fost înlocuit, iar mai târziu, se încerca introducerea dreptului marţial şi a stării de asediu de către austrieci.

La 8 martie 1855 se ordona şi o anchetă. Raportul lui Coronini lăsa să se înţeleagă că, de fapt, evenimentele de la Craiova erau opera „revoluţionarilor” care se întorseseră în ţară şi îşi aleseseră Oltenia ca loc de acţiune. Chiar dacă în felul acesta Coronini căuta să treacă vina asupra revoluţionarilor, pentru a motiva excesele armatelor sale la Craiova, care deveniseră obiectul unor interpelări supărătoare ale diplomaţiei europene, cert este că Nicolae Pleşoianu venise în secret în februarie 1855 la Craiova, iar Popa Şapcă şi Ioniţă Magheru se aflau de mai înainte în Oltenia şi amestecul lor în evenimentele de la Craiova nu numai că nu poate fi contestat, dar ne relevă şi întreaga lor semnificaţie. Ele constituiau, desigur, o replică energică a maselor populare craiovene la încercările Austriei de a escamota dorinţa fierbinte de unire a poporului român şi replica lor venea chiar cu câteva zile înainte de a începe Conferinţa preliminară de pace de la Viena (12 martie 1855), care urma să ia în discuţie pentru prima dată şi problema Unirii Principatelor.

Desfăşurată pe acest fond de permanentă efervescenţă revoluţionară, Unirea a fost înţeleasă de către masele populare drept o continuare firească a neîntreruptei activităţi revoluţionare, începută în 1821, adusă la 1848 la cele mai înălţătoare clipe şi purtată cu atâta speranţă în anii 1853-1854. Pe acest fond de impresionantă continuitate revoluţionară. Unirea a apărut maselor populare craiovene drept veriga cea mai importantă a programului revoluţiei române de la 1848 - pe care l-au îmbrăţişat cu ardoarea lor specifică - drept singura cale de înfăptuire a acestui program într-o Europă dominată de contrarevoluţii.

Una dintre marile familii boiereşti din Craiova - familia Bibescu - ridicată, îmbogăţită, mai ales în faza de destrămare a feudalismului, tocmai datorită modului cum ştiuse să se adapteze la noile cerinţe ale vremii, a dat Ţării Româneşti pe ultimii săi doi domnitori: fraţii Gheorghe Dimitrie Bibescu (1842-1848) şi Barbu Dimitrie Ştirbei (1849-1856). Domniile celor doi boieri craioveni, adepţi ai Regulamentului organic, ilustrează fidel evoluţia marii boierimi româneşti în această perioadă de sfârşit a feudalismului.

Emanciparea robilor ţigani în 1844 şi 1856, uniunea vamală a Ţării Româneşti şi Moldovei (1848) - un prim pas pe calea unirii definitive a celor două ţări româneşti - preocupările pentru întărirea capacităţii militare de apărare a ţării etc., toate aceste fapte dovedesc receptivitatea celor doi domnitori la unele imperative ale veacului. Atunci când a fost vorba, însă, de o nouă organizare socială, concepută la 1848 şi apoi în anii 1857-1859, altfel decât în folosul exclusiv al clasei lor, ei s-au opusul.

Alegerile pentru Adunările ad-hoc au constituit un nou prilej de afirmare a forţelor progresiste. Reacţiunea ocupanţilor austrieci căuta să creeze şi în Oltenia o partidă separatistă, dar nu a reuşit; Craiova era ferm pentru Unire. Înlăturând pericolul organizării unei mişcări separatiste, forţele progresiste unioniste locale şi-au concentrat eforturile pentru asigurarea Unirii într-un stat democratic burghez, ceea ce, de altfel, şi conferă coloritul specific al luptei pentru Unire în această parte a ţării.

Lupta se da, îndeosebi, împotriva puternicelor partide boiereşti locale. Marii boieri - aşa după cum relata în această vreme J.L. Gradowicz lui Ion Ghica - doreau „să aibă un prinţ pe Ştirbei sau Bibescu care se pronunţă contra unei reorganizări radicale a administraţiei interne”. În scurt timp, însă, forţele progresiste au reuşit să demaşte urzelile marii boierimi, să o izoleze de mase, astfel încât, atunci când se întorcea din refugiu, fostul domnitor Bibescu avea să aibă o mare şi neplăcută surpriză chiar în oraşul său de baştină - Craiova.

După ce la Turnu Severin, unde a debarcat, partizanii săi reuşiseră să-i organizeze o primire fastuoasă cu tedeum în bătaia clopotelor, cu discursuri şi recepţii, a doua zi, însă, la Craiova - după cum îl informa I. Bălăceanu la 5 mai 1857 pe Ion Ghica - „s-a jucat aceeaşi comedie, cu diferenţa că a existat o parte (reprezentată prin partidul naţional) care a fluierat insultător. Trupa de comedianţi s-a cărăbănit fără tobe şi trompete şi a sosit la noi destul de descurajată”.

 

Craiova concentra la jumătatea secolului al XIX-lea o puternică stare conflictuală rezultată din antagonismele acute de clasă - pe de o parte marii boieri, care se vor identifica mereu mai mult cu reacţiunea, pe de altă parte majoritatea populaţiei alcătuită din burghezi, lucrători, meşteşugari, funcţionari şi ţărani. Această masă era temelia marilor acte progresiste şi revoluţionare Ia care Craiova va fi totdeauna prezentă.

Check Also

Istoria Craiovei

Craiova este un oraş plin de istorie. Dintre lucrările care s-au ocupat de istoria acestei …

Craiova în timpul insurecţiei antifasciste

La Flotila 3 bombardament a fost organizat un grup de patrioţi condus de comunistul Manole …

Craiova – aşezare geto-dacică

A doua epocă a fierului (circa 350 î.Hr. – 102 d.Hr.) reprezintă etapa care s-a …

Craiova – oraşul procesului luptelor revoluţionare din 1933

În primele luni ale anului 1933, Craiova a fost teatrul unor puternice frământări ale maselor. …

Craiova – un valoros for ştiinţific

Societăţile ştiinţifice craiovene (cu deosebire „Prietenii ştiinţei”) au întreţinut relaţii de rodnică colaborare cu secţiunile …