Craiova – important centru comercial în epoca destrămării feudalismului

Ţările române se confruntau, în etapa destrămării feudalismului şi afirmării burgheziei, cu probleme din cele mai complexe de ordin economic, social şi politic. Situate la confluenţa conflictelor dintre marile imperii - otoman, ţarist şi habsburgic - ţările române resimţeau atât forţa dominantă a marilor puteri, cât şi dezastrele şi jafurile datorate războaielor purtate în regiunile moldave, transilvane sau subcarpatice.

Oltenia şi implicit Craiova au avut enorm de suferit de pe urma unor războaie ale marilor ţări vecine, străine de interesele românilor. Economia regiunii şi prosperarea Craiovei au consemnat în secolele XVII şi XVIII dese traume, care erau tot atâtea întârzieri pe calea evoluţiei generale a oraşului. În asemenea împrejurări vitrege, viaţa economică a Craiovei se desprinde de cătuşele feudale treptat şi se aşează pe linia unei lente înaintări capitaliste. Între documentele de epocă, grăitoare pentru vicisitudinile oraşului, se înscriu şi acelea privitoare Ia periodicele diminuări ale populaţiei, de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX.

Echilibrul demografic a avut de suferit la sfârşitul secolului al XVIII-lea datorită transformării oraşului în teatru de război, epidemiilor, incendiilor etc. Distrugerile şi invaziile repetate ale cetelor de pasvangii de peste Dunăre în 1799, 1800, 1801, au afectat nu numai desfăşurarea normală a vieţii, ci şi echilibrul demografic. Cronicarii epocii, în pagini devenite memorabile, au înfăţişat exodul populaţiei.

Dionisie Eclesiarhul, martor ocular, înfăţişează jafurile turceşti şi drama locuitorilor, notând că în 1799 „...a venit Cara Mustafa cu o sumă de turci şi a călcat oraşul prădând şi jefuind prăvăliile şi pe negustori şi casele boiereşti şi pe toţi orăşanii şi pe cine apuca, spărgând pimniţele şi prăvăliile şi prăda bani şi mărfuri, iar oamenii, orăşeni, îşi lăsa totul şi fugea toţi în toate părţile” şi în anul 1800: „altă sumă de cârjalii au venit în Craiova şi au prădat şi au aprins oraşul den toate părţile, de a ars până la faţa pământului”. Epidemiile de ciumă au completat în mare măsură marea tragedie a oraşului. Zilot Românul notează şi el: „...spunea unul dintre cei ce s-au aflat primprejur şi au fost văzitori prăpădeniei Craiovei că aşa îndată au aprins-o încât socotea cineva că nu oameni au fost aprins ci foc din cer au căzut peste dânsa”.

Scăderea temporară a populaţiei este înfăţişată şi în planul oraşului, ridicat în 1790, în cadrul căruia se constată că o serie de căi rutiere, care străbăteau oraşul, erau slab populate. În planul oraşului, cea mai populată cale, centrul comercial, era drumul Bucureştilor şi deschiderile spre Calea Severinului şi Amărăzii. Vechiul nucleu economic al oraşului, Piaţa Veche, este reprezentat cu puţine locuinţe şi construcţii. Oraşul s-a refăcut treptat de pe urma distrugerilor. O statistică, datând din 1808, subliniază că, în ciuda stării de război, Craiova, al doilea oraş al ţării, dispune de 10-15.000 de locuitori.

În timpul revoluţiei din 1821, francezul Laurencon, care a stat peste 12 ani în Ţara Românească, vizitând oraşul, aprecia populaţia în jurul a 12.000 locuitori. Cu toată valoarea lor relativă, aceste statistici relevă un fenomen de continuitate demografică care ne duce la constatarea că în decurs de un secol populaţia oraşului s-a triplat: de la 4.000 locuitori în 1735 la 10-15.000 în 1821.

Din punct de vedere al preocupărilor economice ale locuitorilor Craiovei, la finele secolului al XVIII-lea, când se constată elementele destrămării relaţiilor feudale, predominante sunt comerţul, meşteşugurile şi agricultura. Se cultivau, în continuare, cereale în perimetrul şi în zonele limitrofe ale oraşului; statistica de la începutul secolului al XIX-lea înserează peste 350 de pogoane de arătură, de orz, ovăz, porumb, mei, grâu. Viţa de vie ocupa suprafeţe întinse, vinul local fiind apreciat mult de călătorii străini. Pomicultura şi, zarzavaturile completau economia alimentară, încât la bâlciurile şi târgurile periodice, pieţele acestora prezentau o gamă largă de asemenea produse.

Cu toată importanţa ei, economia agrară cedează treptat locul producţiei manufacturiere, care se diversifică evident. Pe prim plan continuă să se situeze meşteşugarii din ramurile alimentare: brutari, jimblari, măcelari, morari. Pe teritoriul oraşului se aflau numeroase mori ale marilor boieri, alături de cele ale negustorilor şi arendaşilor. A crescut, de asemenea, numărul zalhanalelor şi măcelăriilor, deşi desfacerea şi comercializarea cărnii era încă un monopol feudal.

În secolul al XVIII-lea, cele mai importante măcelării erau la Podişor, lângă Fântâna cu Părul, şi pe Pârâul Tabacilor. Cele mai multe aparţineau marilor boieri şi negustori, cum sunt Nicolae Pleşoianu, Hagi Enuş sau bogatul negustor măcelar Hristea Belivacă, ctitorul bisericii Belivacă. În 1820, zalhanalele craiovene au produs peste 120.000 ocale de seu. O deosebită amploare o iau meşteşugurile casnice, cojocarii, tăbăcarii, croitorii, pantofarii. În 1810 sunt atestaţi 32 cizmari, 3 cavafi, 50 cojocari „groşi” care aveau atelierele pe Uliţa Mare şi în Târgul de Afară.

În 1777-1778, colonelul austriac Magdeburg descria pe larg viaţa meşteşugărească a oraşului, relevând că se găseau „meşteşugari caretaşi, trăsurile fiind aduse din Transilvania. Drept dulgheri erau folosiţi ţărani din apropiere. Brutării la sate nu se găseau, ci numai la oraş. A sporit numărul meşteşugarilor zugravi, cărămidari, care prin activitatea lor constructivă au contribuit la înfrumuseţarea arhitectonică a oraşului. Ca urmare a concentrării demografice treptate, a sporirii acumulărilor băneşti prin camătă, comerţ şi arendăşie se ridică o pătură de negustori bogaţi, dar şi de condiţie medie, formând burghezia urbană incipientă.

Burghezia craioveană concentrează o parte importantă a venitului oraşului, aşa cum rezultă şi dintr-o catagrafie a prăvăliilor din anul 1811. Potrivit acestui document, în Craiova erau 236 de prăvălii, dintre care 208 aparţineau negustorilor români şi numai 28 sudiţilor. Cetatea Banilor deţinea 5,5% din totalul prăvăliilor, în timp ce cele 17 judeţe reprezentau doar 8,5%, ceea ce demonstrează locul şi rolul comerţului şi meşteşugurilor craiovene în ansamblul economiei ţării. Statistica datează dintr-o perioadă în care oraşul avusese de suferit de pe urma invaziilor turceşti, fiind totodată teatrul unor operaţii militare ale războiului ruso-turc, evenimente care au determinat ruinarea unor negustori şi meşteşugari sau migrarea lor spre alte zone.

Cu toate acestea, comerţul craiovean se dezvoltă într-un ritm accelerat, mai ales după 1774, în condiţiile slăbirii monopolului otoman. Cea mai mare parte a acestui comerţ o deţine tot statul otoman, dar se intensifică schimburile cu Austria, Rusia, Anglia, Franţa şi îndeosebi cu regiunile balcanice. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a intensificării legăturilor economice ale Craiovei cu oraşele transilvănene, pe piaţa oraşului îşi fac apariţia numeroşi sibieni şi braşoveni, care dau numele unor uliţe negustoreşti, având un ispravnic propriu la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Marii boieri şi negustori ca Hagi Stan Jianu, Hagi Ivan Pop, starostele companiei negustorilor craioveni, întreţineau legături comerciale cu Veneţia. O mare parte a mărfurilor erau vândute pe pieţele Transilvaniei, negustorii craioveni având sume mari investite în afacerile Casei sibiene „Hagi Constantin Pop”. La Craiova, se vindeau în schimb mărfuri de Sibiu şi Braşov: pânzeturi, stofe, marame, oglinzi, oţel, produse de fierărie, sticlărie, textile. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, observatorii străini ca Sallaberry, Raicevich, Sulzer consemnează comerţul activ al oraşului şi numărul relativ mare al hanurilor.

Burghezia negustorească, proprietară de prăvălii, ateliere, terenuri în perimetrul oraşului, manevrează apreciabile sume de bani, deţinând treptat locul întâi în circulaţia capitalului comercial, în raport cu marea boierime şi reprezentanţii bisericii. Starea de nemulţumire a acestei burghezii era generată de o serie de restricţii feudale, de regimul exclusivist al breslelor, precum şi de protecţionismul acordat negustorilor sudiţi, supuşi jurisdicţiei consulare. La aceasta se mai adaugă un cortegiu de taxe, impozite şi rechiziţii în folosul Porţii.

Meşteşugarii şi negustorii mici protestau împotriva impunerilor fiscale pentru că, aşa cum subliniau în memoriul lor fraţii Macedonski, „...acei care fac comerţ în Bucureşti, Craiova şi în alte oraşe... şi care se îndeletnicesc numai cu negoţul de mărunţişuri, în afară de obligaţiile lor directe, trebuie să mai dea anual peste 100 de lei pentru havaieturi”. Alteori îi găsim în conflict cu reprezentanţii bisericii care deţineau numeroase locuri de prăvălii în arterele principale ale oraşului.

O reacţie generală a locuitorilor a fost determinată de măsura domnitorului Caragea, care în 1781 a donat „moşia” oraşului marilor boieri locali. Încadrarea oraşului, considerat pe temeiuri istorice şi juridice „slobod”, în ansamblul unor structuri feudale perimate înseamnă o diminuare a rolului şi poziţiei orăşenilor în viaţa economică. Ca urmare a rezistenţei active, noul domn C.A. Moruzi a anulat în 1783 dania anterioară.

Check Also

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Moldova

În vremea în care în Moldova creşteau nemulţumirile populaţiei fata de politica regatului maghiar şi …

Prezenţa Craiovei în Războiul de Independenţă

În ziua de 9 mai 1877, în şedinţa parlamentului ţării Mihail Kogălniceanu făcea declaraţia istorică: …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …