Craiova în epoca Regulamentului organic

Populaţia Craiovei trăia în înfrigurarea evenimentelor care se precipitau în deceniul al treilea. Cutezanţa pandurilor, a sutelor de cetăţeni, care se înrolau pentru a lupta cu arma în mână împotriva ocupanţilor, era demnă de laudă. Tineretul craiovean se dovedise entuziast şi în timpul revoluţiei din 1821, şi plin de bărbăţie în anii următori pentru a stăvili fărădelegile otomanilor.

Intelectualii urmăreau cu atenţie evenimentele şi făureau planuri din cele mai diferite pentru asigurarea liniştii ţării şi prosperităţii populaţiei. Şi cutezanţa „volintirilor” şi entuziasmul tineretului şi planurile intelectualilor se loveau însă de cruntele realităţi create de conflictele în care erau prinse marile puteri. Ţările române continuau să fie vad preferat pentru războaiele ruşilor şi austriecilor.

Între două războaie distrugătoare, poporul român trebuia să-şi repare rănile pricinuite de uriaşele armate străine, cât se mai putea repara, iar cu hărnicia sa legendară să reia munca în fiecare sat, târg şi oraş, pentru a face paşi înainte. Craiova, din acest punct de vedere, a dovedit o mare forţă revitalizatoare, depăşind uriaşe greutăţi şi menţinându-se între cele mai importante centre economice şi culturale ale poporului român.

Redresarea oraşului după dezastrele de la începutul secolului al XIX-lea a survenit în deceniul al patrulea, când după pacea de la Adrianopol (1829), s-au deschis posibilităţi pentru mai mulţi ani de relativă linişte în ţările române. Relativă, pentru că noua ocupaţie străină limita cadrul dezvoltării normale, care se impunea şi era cerută obiectiv de prefacerile forţelor de producţie, de transformările sociale şi înaintarea culturală.

Încheiat prin tratatul de la Adrianopol, războiul ruso-turc (1828-1829) nu a realizat decât parţial speranţele celor care apăraseră pământul ţării cu jertfa lor de sânge. În timpul ocupaţiei ţariste (1828-1834), Craiova a cunoscut, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, creşteri mai importante în sfera satisfacerii nevoilor pieţii interne, a comerţului exterior, eliberat de tutela otomană, după tratatul de la Adrianopol.

Regulamentul organic, în esenţă o constituţie aristocrată, deşi a avut un rol pozitiv în modernizarea unor instituţii, în privinţa relaţiilor agrare a adâncit, datorită prevederilor sale, procesul de exploatare a ţărănimii care trudea pe moşia Craiovei, prin generalizarea unui sistem unic de clacă şi dijmă, prin goana boierimii şi arendaşilor după obţinerea unor câştiguri cât mai mari. În deceniul patru, populaţia Craiovei creşte într-un ritm apreciabil, atrăgând o parte din ţăranii clăcaşi, care încep să deprindă diferite meserii.

Marii negustori din Sibiu angajau, prin intermediul agenţilor lor din Craiova, ţărani pentru diferite meşteşuguri pe care le practicau în oraşul de pe malul Jiului. Documentele atestă existenţa unei populaţii cu o varietate de preocupări. La circa 20.000 de oameni, în jurul anului 1848, aproximativ o şeptime se îndeletniceau cu agricultura, muncind moşiile „orăşeneşti”, dintre care 5 erau ale statului, 48 boiereşti, 11 mănăstireşti sau boiereşti şi 94 „proprietăriceşti”.

După o statistică din august 1832, oraşul Craiova avea 358 pogoane locuri arătoare, 63 livezi de fâneţe şi 1.500 pogoane de vie, care dădeau anual 120.000 vedre de vin. Erau în oraş circa 500 care, 1.000 boi de jug, vaci 1.200. Se cultiva prea puţin grâu şi mai mult orz, ovăz, mei, porumb şi legume de tot felul”. O parte din meşteşugarii şi negustorii Craiovei erau încă legaţi de agricultură, aşa cum rezultă dintr-o serie de acte de vânzare, foi de zestre şi dote.

Apariţia şi dezvoltarea forţelor de producţie capitaliste au avut la bază o serie de forme industriale preexistente ca industria casnică ţărănească şi meseriile, larg răspândite în Craiova în epoca precedentă. Acestea, sub impulsul unor factori obiectivi, au cunoscut un proces complex de transformare, asimilare sau înlăturare din care au rezultat întreprinderile cu caracter capitalist.

În Craiova, se practicau numeroase meserii grupate în bresle. Numărul meseriaşilor se afla, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în continuă creştere. Deşi statisticile nu permit o apreciere exactă a numărului de ateliere aparţinând cooperaţiei capitaliste simple, se poate constata, totuşi, că existau la această vreme numeroase ateliere în care patronii foloseau 4-7 lucrători şi ucenicii. Cooperaţia capitalistă simplă, acest „punct de plecare al producţiei capitaliste”, a coexistat cu micile ateliere meşteşugăreşti a căror dezagregare a grăbit-o, creând condiţii de dezvoltare unei forme de producţie capitaliste superioare, manufactura.

În 1832, sunt atestate în Craiova 17 „fabrici din care 16 sunt tahanale de piei şi 1 dă testemeiuri, vremelnică”. În 1838, un oarecare Ilie Tonţu cerea dreptul de a deschide în oraş o „fabrică” de frânghii şi găitane, ceea ce a şi realizat, parţial. Industria incipientă craioveană a cunoscut o evoluţie destul de însemnată, în special în privinţa înmulţirii atelierelor şi manufacturilor, în ramurile industriei alimentare şi textile. Munca salariată a început să se generalizeze, manufacturile prezentând caractere capitaliste. Germenii noii orânduiri s-au dezvoltat datorită fondurilor băneşti acumulate prin cămătărie, comerţ şi arendăşie, cu forţa de muncă a ţăranilor liberi sărăciţi şi a foştilor clăcaşi fugiţi la oraş.

Se constată o dezvoltare intensă a comerţului atât pentru piaţa internă cât şi pentru export. Existau în Craiova, în 1832, un număr de 595 de prăvălii, din care 197 de lemn şi 398 de zid. Dintre acestea 11 erau „lipscanii cu postavuri şi altă marfă scumpă, 50 de braşovenii cu marfă de Braşov, 23 de cojocarii” etc. Oraşul se menţinea ca centru comercial al Olteniei, exporta în Austria şi Turcia cereale, piei, ceară, animale, seu şi cerviş.

Cerinţele mereu crescânde ale exportului au determinat înfiinţarea la Craiova, în 1846, a primei societăţi româneşti pe acţiuni pentru transportul cerealelor cu vaporul pe Dunăre, la Brăila. Dezvoltarea capitalismului a determinat extinderea oraşului, mărind totodată contrastul între centrul oraşului şi mahalalele sale. Deşi stăteau în cea mai mare parte pe la moşii, mai toţi boierii olteni trebuiau să ţină case în Craiova, grupate în jurul Băniei, până la desfiinţarea acesteia, şi în jurul grădinii Mihai Bravul.

Aspectul predominant al Craiovei era însă acela de oraş compus „din câteva târguri adunate”, cum bine scria Tudor Arghezi. Thouvenel, unul din călătorii străini care au vizitat oraşul în această perioadă, remarca şi el mulţimea prăvăliilor, ce dădeau Craiovei aspectul unui adevărat bazar. Cele 140 de case ale boierilor şi ale negustorilor de vază erau vaste şi înconjurate de grădini. Alte 2.235 de „case de rând” erau răspândite fără nici o ordine.

Un fel de pod construit din bârne de stejar înlocuia pavajul obişnuit. Cea mai mare parte a locuitorilor Craiovei locuiau în mahalale cu bordeie insalubre. Craiova era mărginită, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, de opt bariere: a Bucureştiului spre est; a Caracalului şi a Calafatului sau a Jiului spre sud; a Bucovăţului şi a Brestei spre vest; a Cerneţului sau Severinului spre nord-vest, şi, în fine, a Amărăzii şi a Vâlcii spre nord.

Principalele mahalale ale oraşului, în această perioadă, erau: Brazda, Episcopiei, Belivacă, Bogdan, Craioviţa, Popa Anghel sau Chiţărănoaia, Brânduşa, Dorobănţia, Mântuleasa, Popa Hristea, Petre Boji, Postelnicu Fir, Hagi Enuş, Obedeanu. Oraşul era împărţit în 3 sectoare: galben, situat între uliţele Podu-Bucureştiului şi Floreştilor; roşu, între uliţele Podu-Bucureştiului şi Calafatului; albastru, spre vest de uliţele Floreştilor şi Calafatului. La nord de actuala Calea Bucureştiului se întindea Târgul de Afară al oraşului.

La intersecţia dintre cele două drumuri principale, al Bucureştiului şi al Vâlcii, „era locul hanurilor mari şi mici şi al meşteşugarilor zgomotoşi, dar foarte folositori populaţiei flotante de ţărani”. Două pieţe, situate la oarecare distanţă de centrul de acum al Craiovei, servind pentru vânzarea alimentelor şi a peştelui, erau legate printr-un „şir întreg de prăvălioare adăpostind inevitabilele cârciumi, pe dispăruţii azi bragagii, vânzători de zaharicale turceşti, cum şi pe opincari şi lumânărari”. Cele două pieţe, grupate în jurul „Răscruciului mic” şi „Răscruciului mare”, îşi aveau fiecare caracteristica sa.

«Între Răscruciul mic şi Hanul Poroineanu, se întindeau boiangiii, cojocarii şi cizmarii „groşi” (pe actuala stradă România Muncitoare). După aceştia veneau prăvăliile „ilicarilor” care vindeau „mintene” vătuite şi ilice. Prăvăliile acestora, ca şi ale cojocarilor „groşi”, cu care se învecinau, erau ocupate cu un pat larg cât aproape toată prăvălia şi lăsând numai un loc de trecere în dreptul uşii.

De la Răscruciul cel mic spre apus, până la întretăierea străzii Unirii de astăzi cu străzile Lipscani şi Madona Dudu, unde se forma Răscruciul cel mare se întindeau bogasierii sau cojocarii „subţiri”, „braşovenii”, care aduceau din Braşov, de unde le venea şi numele breslei lor, aproape toată marfa necesară gospodinelor şi gospodarilor de la ţară, şi în fine „lipscanii”, care-şi aduceau mărfurile lor de lux „din lăuntru”».

Ascensiunea economică şi socială a burgheziei craiovene a determinat o complexă activitate urbanistică-edilitară, de modernizare. După 1835 s-a trecut la pavarea străzilor cu piatră, începându-se cu cele principale, de la Biserica Madona Dudu până în str. Caprei. Craiova a făcut paşi mari spre îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea oraşului între 1842-1848, sub cârmuirea lui lancu Bibescu - fratele domnitorului Gheorghe Bibescu. În 1842, Karl Wairah, inginerul oraşului, a fost însărcinat de ocârmuire cu alinierea şi lărgirea drumurilor celor mari: Craiova-Bucureşti, Craiova-Calafat, Craiova-Cerneţi, precum şi cu îmbunătăţirea stării podurilor de peste Jiu. Cu puţin timp înainte de 1848, Craiova şi-a propus să construiască un apeduct pentru alimentarea oraşului cu apă din Amaradia sau din Jiu.

În 1847, Departamentul din Lăuntru a dispus punerea în lucrare a planurilor întocmite de Wairah pentru clădirea Foişorului de foc şi a încăperilor necesare poliţiei şi magistraturii oraşului. Se cerea în acelaşi timp autorităţilor administrative craiovene construcţia unui pod de zid, la ambele capete ale podului, a unei şosele peste râul ce trecea prin Valea Vlăicii. S-au luat tot atunci măsuri pentru repararea canalelor izvoarelor Obedeanu şi Prisaca, ce alimentau cişmelele oraşului, aflate în stare proastă. Oraşul dispunea şi de o grădină frumoasă amenajată de lancu Bibescu.

Preocupările pentru amenajarea oraşului sunt însoţite de o mai intensă viaţă culturală. Creaţia artistică îşi dă contribuţia la manifestările novatoare prezente în Craiova. În domeniul picturii apar „şcoli”, unele artistice, ai căror reprezentanţi trec de la tematica religioasă la cea laică, inspirată din realităţile unui oraş în plină transformare, având în centru personaje noi, reprezentante ale burgheziei locale. Desigur că în procesul de modernizare al instituţiilor şi al oraşului un rol important l-au avut desfiinţarea formelor perimate ale administraţiei, cum erau bănia, căimăcămia şi divanul Craiovei. Ultimul caimacam al Craiovei (1830-1831) a fost Al. Sc. Ghica.

„Şcolii” craiovene de pictură îi aparţin meşterii zugravi Manole şi Dinu, care încă în primul deceniu al secolului al XIX-lea zugrăveau scene din epocă (portrete de femei şi bărbaţi aparţinând păturilor burgheziei). În Craiova, se ridică şi se construiesc masiv case boiereşti şi biserici de către boieri, negustori şi meşteşugarii oraşului. Arhitectura conservă elementele originale ale artei populare. Casele boiereşti cum sunt casa Hagi Stan Jianu, Mihai Coţofeanu, Vlădoianu-Cârlogani, Glogoveanu reproduc structura caselor ţărăneşti din Oltenia.

Elementele noi sunt incinta cu ziduri groase din piatră şi cărămidă, casa cu etaj şi pivniţă. Acest tip de casă imită casa cunoscută sub numele de „culă”, creaţie specifică îndeosebi secolului optsprezece, izvorâtă „din necesităţile apărării împotriva invaziilor turceşti”. Alături de casele boiereşti, se menţin şi casele de pământ, bordeiele, pe care observatorii străini le-au descris cu lux de amănunte.

Păstrarea, conservarea structurilor artistice tradiţionale, poate fi remarcată şi în alte domenii artistice, cum sunt vestimentaţia, distracţiile cotidiene etc. Observatorul francez, Sallaberry, nota că în îmbrăcămintea ţăranilor din împrejurimile Craiovei se puteau recunoaşte „toga romană şi sandalele de la curtea lui August”. De asemenea, asistând la o nuntă boierească, releva că dansul preferat îl constituie hora reprezentând „gestul cel mai voluptuos”.

După 1831 iau fiinţă în Craiova un divan „de apelaţie” cu trei secţii: civilă, criminală şi comercială. Se creează tribunalul, ocârmuirea judeţului Dolj, sub ocârmuirea plăşii Ocolului şi un sfat orăşenesc compus din cinci membri aleşi de starostii tuturor corporaţiilor. Guvernul numea câte un comisar pe lângă fiecare sfat. Atribuţiile sfatului orăşenesc erau de ordin administrativ şi economic: întocmirea planului amănunţit al oraşului, delimitarea hotarului său, alinierea şi pavarea străzilor, curăţenia, salubritatea şi iluminatul oraşului. S-au mai organizat un serviciu de pompieri şi unul pentru alimentarea oraşului cu apă, un serviciu de poliţie şi oficiul stării civile.

Sfatul orăşenesc administra veniturile Craiovei. Se instituia astfel un început de autonomie urbană, dar sub controlul comisarului guvernamental şi al marilor boieri. Oştirea românească se organiza în 1830 la Craiova, având la bază şase batalioane din pandurii care luptaseră în războiul ruso-turc din 1828-1829. Ea se numea streaja sau miliţia pământenească, era compusă din trei regimente de infanterie şi şase escadroane de cavalerie. Cea dintâi muzică militară din ţara noastră s-a înfiinţat la Craiova (în 1830) şi tot aici, pe locul grădinii publice Mihai Bravul, a avut loc, în 1831, prima defilare a armatei nou înfiinţatei.

În pas cu vremea, structura socială a locuitorilor Craiovei a suferit modificări semnificative, care marcau plămădirea noilor orânduieli capitaliste. Din cele 3.350 de familii băştinaşe, primul loc îl deţineau patentării, elemente ale burgheziei. În ordine numerică, urmau ţăranii birnici, calfele şi ucenicii patentărilor, ultimii reprezentând clasa muncitoare în formare. Aceste categorii sociale aveau să alcătuiască în 1848 masele craiovene care se vor arunca în focul luptei pentru libertate. Un grup compact de susţinători ai orăşenilor Craiovei era alcătuit din ţăranii mărginaşi.

În condiţiile impuse de Regulamentul organic, această clasă socială, cu ponderea cea mai importantă în zona Olteniei, resimţea agravarea procesului de exploatare, prin generalizarea unui sistem unic de clacă şi dijmă, prin goana boierilor şi a arendaşilor după obţinerea unor câştiguri cât mai mari. Contradicţiile adânci dintre boieri, arendaşi, pe de o parte, şi ţărănime pe de altă parte, ajunseseră în aria satelor din jurul Craiovei la o asemenea intensitate, încât în ajunul revoluţiei în lumea satelor existau cele mai prielnice condiţii pentru o ridicare masivă la luptă a locuitorilor.

Intelectualitatea Craiovei s-a situat ferm în rândurile prime ale înnoirilor, atât în viaţa urbei cât şi a ţării. Un rol deosebit de important în pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei avea să-l aibă corpul profesoral de la Şcoala Centrală din Craiova, în frunte cu Ioan Maiorescu. Un fost elev al şcolii, viitor paşoptist, Nică B. Locusteanu, amintea despre „neuitaţii” profesori ai săi ca fiind oameni cu o vastă cultură şi mari patrioţi.

Pe lângă predarea cunoştinţelor teoretice bogate, aceşti minunaţi oameni se ocupau cu toată grija de educaţia tinerilor vlăstare, cărora li se insufla „iubirea de neam şi jertfirea pentru pământul strămoşesc”. Datorită străduinţelor slujitorilor şcolii, Craiova a cunoscut o viaţă spirituală deosebită, menită să constituie, în prag de ev nou, promovarea ideilor de dreptate socială, de independenţă şi unitate naţională, pentru care acest pământ românesc avea o străveche tradiţie.

Check Also

Regulamentul organic în Moldova şi Ţara Românească

Regulamentul organic a fost o lege fundamentală, care a modernizat unele instituţii ale Moldovei şi …

Craiova – un valoros for ştiinţific

Societăţile ştiinţifice craiovene (cu deosebire „Prietenii ştiinţei”) au întreţinut relaţii de rodnică colaborare cu secţiunile …

Craiova în anii creşterii primejdiei fasciste

Anii 1933 şi 1934 au fost bogaţi în manifestaţii de unitate muncitorească, comunişti, socialişti şi …

Craiova – bănie şi oraş medieval

La sfârşitul secolului al XVI-lea se desfăşura un puternic comerţ de tranzit, iar vama de …

Craiova la începutul revoluţiei populare din 1944-1947

În numerele sale din decembrie 1944 şi ianuarie 1945, ziarul „Înainte” îşi informa cititorii despre …