Costache Negruzzi

Costache (Constantin) Negruzzi (1808, Trifeşti, judeţul Iaşi - 24 august 1868, Iaşi) - prozator, traducător şi politician. Este fiul Sofiei (născută Hermeziu) şi a fostului răzeş Dinu Negruţ, intrat nu de multă vreme în rândul micii boierimi. Leon şi Iacob Negruzzi sunt fiii săi. Înainte de a deprinde slova românească, învaţă greceşte şi franţuzeşte. La 1821, izbucnind mişcarea eteristă, familia se refugiază la moşia Şărăuţi din ţinutul Hotin (unde Negruzzi face primele încercări literare), apoi la Chişinău. Aici, în 1822, după propria-i mărturie, l-ar fi cunoscut pe Puşkin.

Întors la Iaşi în 1823, va fi numit peste 2 ani diac la Vistierie şi, după un timp, primeşte rangul de căminar. Ca urmare a unui articol tăios, Vandalism, este exilat la moşia de la Trifeşti. Spătar, agă, postelnic, vornic, lui Negruzzi i se încredinţează slujbe importante: prezident al Eforiei (primar al Iaşilor) între 1840 şi 1843, director al Vistieriei (1843-1849). Sub domnia lui Grigore Alexandru Ghica va fi director al Departamentului Lucrărilor Publice (1850-1851), din nou director al Vistieriei (1851-1854), iar în timpul Căimăcămiei, în două rânduri membru al Consiliului Administrativ Extraordinar al Moldovei; în 1856 revine ca director al Vistieriei, în acelaşi an lucrând împreună cu Gheorghe Asachi în cadrul Cenzurii, ale cărei rigori le suferise el însuşi cu prilejul publicării nuvelei Toderică în „Propăşirea” (1844).

În timpul domniei lui Al. I. Cuza este numit director al Statisticii Centrale (1859) şi devine ministru interimar la Finanţe (1861). Cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi P.M. Câmpeanu luase în antrepriză, fiind şi codirector, Teatrul Naţional din Iaşi (1840-1842). A mai fost efor al şcolilor (1848), a făcut parte din comisia pentru delimitarea frontierelor conform Tratatului de la Paris (1856), precum şi din alte, nu puţine, comisii. În 1855 pleacă pentru prima oară în Apus, la Berlin, apoi la băile de la Ems, să-şi îngrijească sănătatea. În 1860 e ales reprezentant al marilor proprietari în Obşteasca Adunare. La mişcarea din 1848 nu a luat parte, deşi nu era un adept al regimului lui Mihail Sturdza.

Rămânea însă refractar la ideea schimbărilor survenite prin violenţă. Transformările, după Negruzzi, trebuie să se producă treptat, de aceea el şi condamnă importul grăbit de civilizaţie. În totul, se manifestă ca un spirit moderat, omagiind eroismul femeii române de la 1848, dar totodată socotind că la acel an „politica predomnind, literatura amuţi”. Nu s-a agitat nici pentru Unire, fără să fie împotrivă, după cum reiese din broşura Despre capitalia României (1861). De altfel, în 1862 va vota şi el unirea definitivă a Principatelor, în 1867 este chemat ca membru în Societatea Academică Română, dar bolnav, nu poate da curs invitaţiei. Moare de apoplexie, după ce în ultima parte a vieţii suferise mult.

Ceea ce frapează la Negruzzi este precocitatea. Nu avea mai mult de 13 ani când se încumeta să facă traduceri, intitulându-le, la un loc, Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823 la satul Şărăuţii, în raiaua Hotinu. Nuvela Zuma sau Discoperire scorţâşoarii tămăduitoarei de friguri, adecă a hinii e o scriere cu tentă moralizatoare, după M-me de Genlis, iar Moraliceşti haractiruri, trădând o înclinaţie timpurie pentru fiziologia literară, reprezintă tălmăcirea unor imitaţii ale lui Dimitrie Darvari după Teofrast. Crispin, rival stăpână-său, după Lesage, şi o transpunere dintr-un autor necunoscut completează acest prim lot de încercări.

În 1823 traduce, după un text grecesc al lui Evghenie Vulgaris, povestirea Memnon de Voltaire. Pirostia Elenei (1824) e o nuvelă de Marmontel, preluată direct din franţuzeşte. O „idilie”, Satirii, câteva fabule de La Fontaine, J.B. Grecourt, Pessellier, P. Fr. D’Erbigny, un fragment dintr-o nuvelă romanţioasă, Duchesa Milanului, precum şi Chelestina, traducere din Florian, nu au ajuns să fie tipărite. Din anul 1828 se păstrează primele versuri originale ale lui Negruzzi - un poem burlesc purtând titlul Disţărare şlicului.

Cea dintâi operă literară publicată este melodrama Triizeci ani sau Viaţa unui jucători de cărţi (1835), după Victor Ducange, J.F. Beudin şi P.P. Goubaux (ultimii, cu pseudonimul comun Dinaux). Depăşind de pe acum neoclasicismul, traducătorul se apropie, dar fără o afinitate reală, de autori preromantici şi romantici. De unde în 1837, în prefaţa românească la Maria Tudor de Victor Hugo, lua apărarea romantismului, în 1838, într-o epistolă către Gh. Asachi, se desparte de romantism în favoarea clasicismului. În afara lui Victor Hugo (Baladele, în „Albina românească”, şi Dervişul, din ciclul Orientalelor, în „Curier de ambe sexe”), a mai tradus sau a imitat din G.M. Legouve, Ch. H. Millevoye, L. Dufilhol, J. Delille.

Folosindu-se de intermediare franţuzeşti, a tălmăcit versuri din literatura germană şi engleză: S. Gessner (Potopul), H. von Levitschnig (Floarea florăriţa româncă), Byron (Oscar d’Alva), Thomas Moore (Melodiile irlandeze), Young (prima Noapte) - unele publicate, altele nu. Din ruseşte a transpus din Derjavin, Jukovski, Puşkin (Şalul negru, Cârjaliul, La Maria) şi împreună cu Alecu Donici, din Antioh Cantemir (Satire şi alte poetice compuneri, 1844) şi din A.F. Veltman (povestirea haiducească Tunsul, iscălită Radul Curălescu).

A mai tălmăcit din Alphonse Karr şi Edmond About. Într-un fragment de memorial din „Propăşirea”, Călătoria arabului patriarh Macarle de la Alep la Moscova, e pus la contribuţie un text rusesc al lui P. Saveliev. Fragmente atingătoare de istoria Moldovei, trase din istoria Roşiei, după N.M. Karamzin, apar în „Magazin istoric pentru Dacia”. Din 1835 Negruzzi e un colaborator preţuit al publicaţiilor lui Gh. Asachi („Albina românească”, „Alăuta românească”, „Spicui-torul moldo-român”) şi Ion Heliade Rădulescu („Curierul românesc”, „Curier de ambe sexe”, „Gazeta Teatrului Naţional”, „Muzeu naţional”).

A mai scris în „Dacia literară”, „Propăşirea” - unde a fost redactor - şi în presa unionistă („România literară”, „Steaua Dunării”, „Zimbrul”, „Tribuna română”). Ca redactor la foaia sătească „Săptămâna” (1853-1854), atitudinea scriitorului rămâne una retrogradă. Propovăduind smerenia înaintea lui Dumnezeu şi a stăpânirii, el consideră că adevărata cauză a mizeriei ţăranilor ar fi lenea şi beţia. Structura intimă a lui Negruzzi e duală: în el sălăşluiesc, după cum mărturiseşte singur (în Pentru ce ţiganii nu sunt români), „românul vechi” şi „românul nou”.

În broşura Elemente de dreptul politic dupre mai mulţi autori de un filoromân (1846), compilaţie după Montesquieu şi G.L.J. Carre, Negruzzi, adept al monarhiei constituţionale, întreprinde în fond, dincolo de teoriile expuse, o critică a regimului regulamentar din Moldova. Cu nostalgia vremurilor patriarhale, el vede - ca mai târziu junimiştii - civilizaţia noastră ca pe o imitaţie a celei apusene. În ultimii ani a mai semnat în „Din Moldova” şi „Convorbiri literare”.

Atât prin creaţiile literare, cât şi prin opiniile exprimate în diferite împrejurări, el anticipează programul paşoptist conceput de Kogălniceanu în Introducţie la „Dacia literară”, crezul său lăsând să se întrevadă însă şi nuanţe prejunimiste, mai ales în chestiunea limbii literare. Prin scrierile lui (Muza de la Burdujăni, 1851, etc.) combate exagerările latiniste sau italienizante ale lui Heliade, pe care, mai înainte, îl privise ca pe un reformator (dovadă, Corespondenţă între doi rumâni, unul din Ţara Rumânească şi altul din Moldova, din „Muzeu naţional”, 1836).

Un diletant este Negruzzi în părerile lui despre folclor, dar unul cu bun-simţ şi intuiţie. Considerând laolaltă aspectul muzical, coregrafic, etnografic, literar, împarte cântecele populare în mai multe categorii - cântecul ostăşesc sau istoric, religios, erotic, de nuntă, cântecul codrului sau voinicesc. Ocazional, face şi critică literară. A scris, cu un evident talent portretistic, prefeţe, biografii, necrologuri despre Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, Daniil Scavinski, Al. Hrisoverghi, Al. Donici. În ceea ce priveşte teatrul, îl asemăna cu o oglindă în care cată să se reflecte atât moravurile sociale, cât şi faptele glorioase de odinioară.

Criteriul său fiind acela al verosimilităţii, cere ca o piesă să fie elegantă, nu trivială, comică, nu bufonă, tragică, însă nu sângeroasă. A realizat, din necesităţi de repertoriu, prelucrări şi traduceri. Doi ţărani şi cinci cârlani (1849), probabil o adaptare, e o farsă fără aplomb, cu o atmosferă idilică. Muza de la Burdujăni, după un proverb dramatic al lui M. Th. Leclercq, întreprinde o satiră a cosmopolitismului şi a exagerărilor lingvistice, nu numai latiniste. Cucoana Caliopi, un fel de Chiriţă a Burdujenilor, vorbeşte un jargon imposibil, franţu-zist, ciunist etc.

Carantina (1851), după Eugene Scribe şi Edouard Mazeres, e croită în maniera farselor clasice. Negruzzi a mai tradus din Victor Hugo (Angelo tiranul Padovei şi Maria Tudor) şi Moliere (patru scene din Femeile savante), precum şi piese de D’Ennery, Eugene Cormon, Jean-Francois-Alfred Bayard, Philippe Dumanoir etc. Două dueluri este o prelucrare a lui Pierre Carmouche şi Mellesville după Nanine ou Les prejuges vaincus de Voltaire. Negruzzi, unul dintre cei mai buni traducători în versuri din prima jumătate a secolului al XIX-lea, nu era, el însuşi, un poet.

A compus versuri în spirit folcloric, iar poemul Aprodul Purice (1837) - care porneşte de la o anecdotă consemnată de Ion Neculce în O samă de cuvinte - suferă de monotonie. Potopul, după Gessner, are o anume atmosferă şi un fior de dramatism. Gelozie, după Millevoye - semnată Carlu Nervil - ar fi mai mult o analiză, destul de convenţională, a acestui sentiment. O elegie, Melancolia, după Legouve, încearcă să sugereze corespondenţele misterioase dintre natură şi stările afective: ruinele sau un ţintirim sărac trezesc cuvenitele reflecţii. Scriitorul e un reflexiv, un contemplativ, care mimează afectele poeţilor romantici. Mai conform firii sale poate fi socotit un Apolog, unde predică o existenţă cumpătată, sub semnul raţiunii.

În volumul selectiv Păcatele tinereţelor (1857), trei secţiuni (Amintiri de juneţe, Fragmente istorice, Negru pe alb - Scrisori la un prieten) sunt ocupate de scrieri în proză, capitolul de poezie intitulându-se, cu autoironie, Neghină şi pălămidă. Lipsit de facultatea invenţiei, Negruzzi fie recurge la anecdotică, fie se bizuie pe propriile suveniruri. În Zoe, nuvelă melodramatică, dincolo de gesticulaţia exaltată, se conturează o imagine colorată şi exactă a societăţii mondene a Iaşilor.

Eroina, o femeie pierdută, dar inocentă sufleteşte, e în stare de pasiuni extreme; căzută pe mâna unor curtezani cinici, ea sfârşeşte prin a se sinucide. Elementele de psihologie sunt puse în relaţie cu aspectul fizic, cu fizionomia. Repovestită cu umor fin, O alergare de cai (Scacica), împletind două istorii de dragoste, una romanţioasă şi alta, galantă, a naratorului însuşi, schiţează cu ascuţime un tablou de epocă. Un ochi lucid, maliţios scrutează în final iluziile din tinereţe.

Despre anii de ucenicie vorbeşte schiţa Cum am învăţat româneşte, în care grotesca apariţie a dascălului Socoleanu e batjocorită cu o faceţie crudă. Au mai păţit-o şi alţii relatează, cu lejeritatea unui divertisment, tribulaţiile conjugale ale postelnicului Andro-nache Zâmbolici. În Toderică, de fapt o traducere mai slobodă a nuvelei Federigo de Prosper Merimee, felul ingenios în care Toderică păcăleşte moartea îl prevesteşte parcă pe Ivan Turbincă al lui Ion Creangă.

Fragmente istorice se înfăţişează ca o secţiune neomogenă. Regele Poloniei şi Domnul Moldaviei pare mai curând o pagină de istorie, folosind ca izvoare Histoire de Charles XII de Voltaire şi letopiseţul lui Nicolae Costin. Sobieţki şi românii, celebrând eroismul plăieşilor, se inspiră dintr-o lucrare a lui Dimitrie Cantemir. În Cântec vechi e inserat un cântec bătrânesc despre omorârea Costineştilor de către domnitorul Constantin Cantemir.

Eminamente prozator, Negruzzi se afirmă pe acest tărâm nu doar ca un deschizător de drumuri, creator al nuvelei româneşti, ci şi ca autor al unei capodopere, Alexandru Lăpuşneanul. Într-o naraţiune densă, bine ţinută sub control, figura voievodului se devoalează, treptat, în toată complexitatea ei. Alexandru Lăpuşneanu e crud şi sângeros ca şi veacul în care trăieşte, răzbunător şi perfid, sadic până la monstruozitate în „dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti”.

Despotul e însă şi om politic dibaci, clarvăzător, decis să îngrădească ambiţiile boierimii în folosul unei domnii centralizate. Ivirea lui, crede scriitorul în Ochire retrospectivă, a fost, de aceea, providenţială, greşeala Lăpuşneanului fiind că nu s-a sprijinit pe norod. Adevărul este că autorul se lasă fascinat de demonismul personajului, trăsătură ce denotă o fire maladivă.

Nuvela are o tensiune crescândă, putând fi asemănată cu o piesă în patru acte, fiecare purtând un moto rezonant („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”, „Ai să dai sama, doamnă!...”, „Capul lui Motoc vrem...”, „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”). Uciderea celor patruzeci şi şapte de boieri într-un groaznic măcel constituie punctul culminant al scrierii, după care urmează călugărirea şi, în final, moartea prin otrăvire a lui Lăpuşneanu.

Celelalte personaje au o siluetă discretă, însă conturată cu linii sigure: doamna Ruxanda, blândă şi supusă, mitropolitul Teof an, nu atât prelat cucernic, cât abil diplomat, Motoc, intrigant, slugarnic şi laş. De-a lungul vremii nuvela a înrâurit scriitori ca Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Scurtescu, Samson Bodnărescu, Iuliu I. Roşca, pe Mihai Eminescu însuşi, pe A.I. Odobescu şi B.P. Hasdeu, G.M. Zamfirescu şi, poate, pe Liviu Rebreanu.

Cu Negru pe alb - Scrisori la un prieten, Negruzzi inaugurează un gen nou în literatura română, genul epistolar. Un mozaic de aspecte se configurează aici, de la cele lingvistice (Critică) până la cele de natură istorico-socială (Ochire retrospectivă). Moralist de esenţă clasică, prozatorul se exersează în crearea de „fiziologii”. Fiziologia provinţialului, Un poet necunoscut, Lumânărică sunt încercări de caracterologie, în timp ce Istoria unei plăcinte tinde spre pictura de moravuri. Deplângând risipirea acelor urme ce atestă originea străveche a neamului (Vandalism), precum şi stingerea unor deprinderi patriarhale (tipul boiernaşului de ţară din Pentru ce ţiganii nu sunt români va avea multă căutare în proza sămănătoristă), autorul stăruie în convingerea că ritmurile prezentului spulberă vechile şi bunele rânduieli (Pelerinagiu).

Dacă îi place să se refugieze în trecut sau în spaţiul de linişte al unei mănăstiri, unde îi vin în minte triste cugetări despre vremelnicia celor omeneşti (Calipso), asta nu înseamnă că nu sesizează ridicolele, acolo unde vor fi fost (Un proţes de la 1826). Se mai găsesc între cele treizeci şi două de scrisori (emise între 1837 şi 1855) pagini de critică şi istorie literară, polemici pe teme filologice etc.

În relatarea spirituală a unor voiajuri, descrierile de natură nu sunt cele mai reuşite, peisajul fiind perceput prin prisma unor reminiscenţe livreşti. Un miniatural cap de operă este Păcală şi Tândală sau Morală moldovinească, ingenios compendiu de proverbe şi sentinţe, debitate cu voluptate paremiologică. Stilul epistolar, asociativ, capricios, câteodată (auto)persiflant, emană şi o anume sfătoşenie calmă, bonomă. Între proze se mai află un „manual”, Vânătorul bun sau Meşteşugul de a nu-ţi fi urât (1844), îndatorat unui E. Blaze, de care s-a servit şi Odobescu în Pseudo-cynegeticos. În Flora română, original dicţionar botanic pornind de la o sugestie din Alphonse Karr, florilor le sunt atribuite însuşiri omeneşti. Pusă în seama lui Alecu Russo, n-ar fi imposibil ca scrierea Palatul lui Ghica Vodă să-i aparţină lui.

Cu Mihail Kogălniceanu dă la iveală, în 1841, 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti. În scrisul românesc Negruzzi are titlul de merit al unui precursor. El iniţiază, prin Aprodul Purice, poemul istoric, în scrisori îl anticipează pe memorialistul Ion Ghica, iar cu fiziologiile, devansându-i pe Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filimon şi pe Ion Ghica, impune specia. Cu echilibrul său clasic modulat de luciditate ironică, Negruzzi este primul nostru mare prozator modern.

Opera literară

  • Triizeci ani sau Viaţa unui jucători de cărţi, Iaşi, 1835; ediţia Iaşi, 1863;
  • Aprodul Purice, Iaşi, 1837;
  • 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti (în colaborare cu Mihail Kogălniceanu), Iaşi, 1841; ediţie îngrijită de Titus Moraru, prefaţă de Mircea Zaciu, Cluj, 1973;
  • Doi ţărani şi cinci cârlani, Iaşi, 1849;
  • Muza de la Burdujăni, Iaşi, 1851;
  • Carantina, Iaşi, 1851;
  • Păcatele tinereţelor, Iaşi, 1857;
  • Scrierile lui..., vol. I: Păcatele tinereţelor, prefaţă de Vasile Alecsandri; vol. II: Poezii; vol. III: Teatru, Bucureşti, 1872-1873;
  • Aprodul Purice. Lăpuşneanul. Scrisori..., Bucureşti, 1894;
  • Opere complete, I-III, ediţie îngrijită şi prefaţă de E. Carcalechi şi Ilarie Chendi, Bucureşti, 1905-1912;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1908;
  • Poezii şi teatru, prefaţă de I. Săndulescu, Bucureşti, 1908;
  • Opere necunoscute ale lui..., ediţie îngrijită de Nicolae Iorga, Iaşi, 1918;
  • Nuvele, Bucureşti, 1922;
  • Fragmente istorice, prefaţă de Eugen Lovinescu, Bucureşti, 1928;
  • Păcatele tinereţelor, prefaţă de V. Ghiacioiu, Craiova, 1937;
  • Opere alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Iordan, Bucureşti, 1941;
  • Opere alese, I-II, Bucureşti, 1955-1957;
  • Păcatele tinereţelor şi alte scrieri, ediţie îngrijită de Liviu Leonte, prefaţă de N.I. Popa, Bucureşti, 1959;
  • Opere, I-III, ediţie îngrijită şi introducere de Liviu Leonte, Bucureşti, 1974-1986.

Traduceri

  • Victor Hugo, Maria Tudor, Bucureşti, 1837; Angelo tiranul Padovei, Bucureşti, 1837; Balade, Iaşi, 1845;
  • Antioh Cantemir, Satire şi alte poetice compuneri, Iaşi, 1844 (în colaborare cu Alecu Donici);
  • Antioh Cantemir, Victor Hugo, Moliere, Thomas Moore, Puşkin, în Scrierile lui Constantin Negruzzi, II-III, Bucureşti, 1872-1873;
  • L. Dufilhol, Al. Dumas, A. Karr, Puşkin, în Traduceri în proză, prefaţă de Ilarie Chendi, Bucureşti, 1908.

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …