Costache Negri

Costache Negri (1812, Iaşi - 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, judeţul Bacău) - prozator şi politician. Este al doilea dintre cei cinci copii ai Smarandei (născută Donici) şi ai lui Petrache Negre (sau Negrea), vel agă. Învaţă acasă, cu un dascăl grec, iar după 1823, la Curtea domnitorului Ioan Sandu Sturdza. În 1821, în timpul mişcării eteriste, familia se refugiază la Chişinău şi Negri îşi continuă acolo învăţătura, la şcoala Mitropoliei.

După moartea tatălui (1823), se înapoiază la Iaşi şi urmează o vreme la pensionul lui Mouton. În 1828, la Odessa, înscris tot la un pension ţinut de un francez, e apelat Negry, nume pe care îl şi adoptă într-o formă uşor modificată. La întoarcere avea să treacă prin pensionul lui Victor Cuenim. Plecat în Apus (1832) pentru a studia medicina, se lasă subjugat de frumuseţea unor oraşe ca Viena, Paris, Berlin, Veneţia, Napoli şi Florenţa.

În 1841 era în ţară şi refuza să devină clironomul averii, impresionante, a tatălui vitreg, Costache Conachi. Din moştenirea lăsată de Petrache Negre îşi păstrează moşia de la Mânjina, care avea să fie un loc de întrunire al unioniştilor din cele două provincii. Amfitrion preţuit pentru tactul, modestia şi chibzuinţă lui, pentru caracterul său ales, Negri se bucură de multă autoritate.

 În 1845 ajunge în Anglia. La Paris, în 1848, înmânează Guvernului Provizoriu tricolorul românesc, realizat - după unele mărturii - chiar de el, prin combinarea culorilor vechilor drapele moldovenesc şi muntenesc. Fiind în străinătate, nu participă la mişcarea revoluţionară din Moldova, dar va împărtăşi cu alţi cauzaşi soarta de exilat. E ales, la Cernăuţi, preşedinte al comitetului revoluţionar restrâns. În 1849 Nicolae Bălcescu îl propune drept şef al emigraţiei române în străinătate, însă Negri nu acceptă. Întors acasă, face propagandă pentru Unire.

În 1851 este numit pârcălab de Covurlui, iar în 1854 funcţionează ca şef al Departamentului Lucrărilor Publice. Trimis în anul următor în fruntea unei delegaţii, la Viena, pentru a susţine cauza Principatelor şi drepturile de autonomie, îşi inaugurează o carieră diplomatică eminentă. Agent al ţării la Constantinopol, se preocupă de chestiunea mănăstirilor închinate. Revine la Iaşi în 1856, fiind integrat în Comitetul Unirii. În 1857 devine deputat la Galaţi. Vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc, pledează pentru împroprietărirea ţăranilor.

La un moment dat (1858), erau de partea sa cele mai multe şanse să fie ales domn, dar renunţă la candidatură. Va rămâne un sfetnic apropiat al prietenului său Al. I. Cuza, cu deosebire în problemele de politică externă. Din nou la Constantinopol, ca reprezentant oficial, el luptă cu dârzenie şi cu infinită răbdare pentru recunoaşterea dublei învestituri a lui Cuza, prin urmare a Unirii. Năzuind de mult la chietudinea sălaşului său din Târgu Ocna, se retrage acolo. S-a stins de pe urma unei pneumonii.

Ca scriitor, Negri este un diletant fin şi cultivat. A colaborat la „Propăşirea” şi, mai mult la insistenţele unor amici (era covârşit de înrâurirea lui Vasile Alecsandri), a trimis câte ceva la „Calendar pentru poporul românesc pe anul 1845”, „Calendar pe 1853”, „România literară”, „Steaua Dunării” și „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”. Poet ocazional, stihurile lui de dragoste, care - pe muzică de M.A. Corredini - şi-au avut răsunetul lor în epocă, nu sunt prea departe de alcătuirile poetice ale unui Costache Conachi sau ale Văcăreştilor.

Mai multă vigoare au versurile de inspiraţie folclorică, nu însă şi cele pe temă istorică, fade cu totul. Ca divertisment, a compus şi câteva fabule. Inapt pentru scrierile de ficţiune, Negri se dovedeşte mai convingător în proza de evocare lirică şi mai ales în memorialul de călătorie. Cele trei „sări” din ciclul Veneţia, de atmosferă romantică, povestesc patetic despre iubiri aprinse, răzbunări teribile, petrecute într-o ambianţă misterioasă şi lugubră. Un fragment de nuvelă, cam neguroasă, Mănăstirea, are ca erou un proscris politic pe nume Corrad, amintind de M.A. Corradini.

Tot neterminată, schiţa Memoriile unei părechi de foarfici dezvăluie resurse satirice. Poliglot (cunoştea franceza, italiana, engleza, germana, turca, greaca modernă şi latina), Negri a tradus din Byron, Schiller, poate şi din Andre Chenier. În decursul activităţii lui a rostit multe discursuri, remarcabil fiind toastul ţinut la Paris (în decembrie 1848), cu prilejul comemorării lui Ştefan cel Mare. Epistolele, cu pecete oficială (adresate lui Al. I. Cuza) sau destinate unor prieteni (V. Alecsandri, I. Ghica) şi unor membri ai familiei, constituie partea ataşantă a scrisului acestui om sensibil şi dornic de echilibru. Epistolierul apare ca un moralist blajin şi un înţelept, înclinat spre un trai patriarhal, în mijlocul naturii.

Omul politic, ce meditează acum cu amărăciune la moravurile vremii, e o prezenţă tot mai discretă, imaginea care prinde contur fiind aceea a unui boier de ţară, retras departe de vânzoleala din agora, dedându-se, cu o bucurie simplă şi naivă, plăcerilor de numismat şi horticultor. Predicând răbdarea, resemnarea, el se înfioară câteodată de singurătate şi de apropierea sfârşitului. E un spirit reflexiv şi sceptic, cu porniri de duioşie şi alunecări spre fatalism. Umorul nu îi lipseşte însă, nici autoironia. Din scrisorile lui se desprinde un cult al prieteniei şi al lucrurilor frumoase. În literatura epistolară românească Negri ocupă un loc distinct.

Opera literară

  • Versuri, proză, scrisori, prefaţă de Emil Gârleanu, Bucureşti, 1909;
  • Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Emil Boldan, Bucureşti, 1966;
  • Scrieri social-politice, ediţie îngrijită şi introducere de Emil Boldan, Bucureşti, 1978;
  • Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Corespondenţă, ediţie îngrijită şi introducere de Emil Boldan, Bucureşti, 1980.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …