Cooperarea româno-rusă în a treia bătălie de la Plevna

În urma celei de a doua bătălii de la Plevna situaţia pe teatrul de război din Balcani s-a complicat. Pe de o parte, comandamentul otoman, după o îndelungată confuzie şi apatie, a manifestat vizibil intenţii de a prelua iniţiativa şi a exploata slăbiciunile dispozitivului armatelor ruse. Pe de altă parte, comandamentul rus, sub impulsul urmărilor nemijlocite ale pierderii celor două bătălii de la Plevna şi, mai ales, al impactului avut de ele asupra întregii arii a războiului din sud-estul Europei, a trebuit să îşi reconsidere planurile de operaţii pentru a le adapta realist la raportul de forţe existent.

În zilele imediat următoare eşecului din 18/30 iulie 1877 marele duce Nicolae şi ţarul însuşi mai speraseră să poată redresa situaţia prin măsuri limitate, vizând exclusiv gruparea otomană de sub comanda lui Osman paşa. Astfel, în cadrul unei convorbiri avute la Biela, în ziua de 20 iulie / 1 august, ţarul şi marele duce au decis să se declanşeze imediat, cu forţe sporite, o nouă bătălie - a treia - pentru cucerirea Plevnei; concomitent, forţele ruse din est comandate de ţarevici urmau să declanşeze acţiuni ofensive spre Rusciuk, atât pentru a ascunde pregătirile făcute în zona Plevna cât şi pentru a împiedica un atac concentric coordonat al principalelor grupări otomane.

Cu aceste intenţii a sosit marele duce în localitatea Bulgăreni (la circa 20 km est de Plevna), unde i-a convocat pe comandanţii marilor unităţi din zonă pentru a perfecta detaliile bătăliei ce se preconiza. Dar, în cursul dezbaterilor, a rezultat că o nouă bătălie cu Osman paşa era extrem de riscantă. Ţarul - rămas la Biela - a conferit în acelaşi sens cu o serie de demnitari influenţi.

Ministrul de Război rus, generalul D.A. Miliutin, reputat pentru vastele sale capacităţi militare şi larga viziune teoretică originală, care contrastau cu ambianţa, a remis ţarului un document scris în care făcea o amplă analiză a situaţiei militare, unde releva că împrejurările impuneau înaltului comandament imperial o nouă orientare şi măsuri ferme pentru a evita un dezastru: „Sub raport tactic - arăta înaltul demnitar - noi nu mai putem să continuăm a lupta lansându-ne hazardat, descoperiţi şi frontal, asupra unui adversar incomparabil superior în forţe [...]. Sub raport strategic este cert că nu se poate spera, exclusiv printr-o invazie rapidă şi îndrăzneaţă dincolo de Balcani (şi în Asia, dincolo de Soghanli-Dagh), să se provoace panică în armata inamică şi în poporul turc şi să se dicteze în câteva săptămâni condiţiile de pace sub zidurile Constantinopolului”.

După ce sublinia că pătrunderea realizată de forţele ruse prin centrul teatrului de operaţii, alături de latura ei pozitivă, crease şi pericole pentru atacatori, întrucât le expunea ambele aripi loviturilor otomanilor, care păstrau grupări masive de forţe în sudul şi nord-estul posesiunilor din Balcani, D.A. Miliutin recomanda să se renunţe vremelnic la orice acţiuni ofensive: „Pentru a remedia o situaţie pe cât de defavorabilă, pe atât de primejdioasă cum este aceea a noastră, nu există alte mijloace decât de a renunţa momentan să înaintăm, până la sosirea unor întăriri mult mai substanţiale, de a concentra forţele noastre împrăştiate pe un număr atât de mare de puncte, de a ocupa poziţii favorabile şi de a se face fortificaţii acolo unde se va considera util”.

Ministrul de Război a atras stăruitor atenţia asupra insuficienţei efectivelor armatei ruse din Balcani şi a necesităţii de a se aduce cât mai grabnic întăriri pentru a face faţă situaţiei: „Noi nu mai avem acum o rezervă, pentru că ultimele trei regimente din Corpul 4 care erau disponibile sunt acum întrebuinţate”. Ţarul a trimis marelui duce documentul întocmit de Miliutin însoţindu-l de o scrisoare personală în care se arăta: „Concluzia ministrului de Război îmi pare cu totul justă. În consecinţă, dacă şi tu eşti de această părere, trebuie să fie pusă în aplicare fără întârziere; trebuie să ne menţinem pretutindeni pe poziţii puternic organizate şi să aşteptăm sosirea întăririlor înainte de a ne gândi să pornim înainte”.

Noi evenimente survenite în acele zile pe teatrul de război din Balcani au pus cu şi mai multă acuitate în faţa înaltului comandament rus problema aducerii urgente a unor trupe de întărire. Un atac declanşat de trupele ruse asupra localităţii Lovcea, la 25 iulie / 6 august, a eşuat, înregistrându-se pierderi mari. Situaţia grupării de avangardă ruse comandate de generalul Gurko se agravase în urma unui nou element al forţelor în prezenţă: în cursul lui iulie conducerea superioară otomană împinsese trupe noi din nord-vestul Peninsulei Balcanice şi zonele centrale ale imperiului şi constituise în Tracia şi Rumelia, sub comanda lui Suleyman paşa, Armata de Balcani, care încorporase şi garnizoanele otomane preexistente la sud de Munţii Balcani.

Se crease posibilitatea ca noua grupare strategică otomană să zdrobească sau, cel puţin, să arunce la nord de Balcani trupele generalului Gurko. De altfel, încă la 19/31 iulie trupele comandate de Suleyman paşa reuşiseră să reocupe Eski Zagra, cu toată rezistenţa eroică a detaşamentelor de voluntari bulgari care apărau această localitate.

Faţă de aceasta înaltul comandament rus a decis:

  • să renunţe la declanşarea unei noi bătălii la Plevna şi, în general, la orice alte acţiuni ofensive până la sosirea unor trupe de întărire;
  • să retragă imediat la nord de Balcani corpul de avangardă comandat de generalul Gurko, păstrând însă trecătorile deja ocupate;
  • să se aducă urgent din Rusia pe teatrul de operaţii din Balcani Corpul de gardă - cu excepţia Diviziei 1 cavalerie de gardă -, diviziile 24 şi 26 infanterie, Divizia 1 cavalerie etc.;
  • să se facă apel la guvernul român pentru a se obţine cooperarea armatei române la bătăliile care urmau să se poarte la sud de Dunăre.

Astfel, însăşi situaţia creată a convins cercurile conducătoare politice şi militare de la St. Petersburg că participarea trupelor române la luptele din Balcani corespundea nu numai intereselor României, ci, deopotrivă, şi intereselor Rusiei. Acei oameni politici şi comandanţi ruşi care anterior se arătaseră ostili ideii unei alianţe cu România au fost determinaţi de împrejurări să privească cu mai multă luciditate situaţia şi să îşi depăşească resentimentele sau prejudecăţile.

În această privinţă, Izzet Fuad paşa nota: „noi am fost la doi paşi de victorie şi marele duce Nicolae fu obligat sa recurgă la colaborarea armatei române pentru a copleşi pe admirabilii apărători ai Plevnei”. William V. Herbert releva că „cooperarea activă a României, până atunci respinsă cu dispreţ, a fost acceptată acum cu aviditate”.

Un autor ungur, Ludovic Lakos, scria aproape de evenimente: „Cât de critică a putut fi posiţiunea de atunci a oastei ruseşti se învederează de ajuns din faptul că până aci nici nu voiau să conceadă ca armata română să treacă dincolo peste Dunăre, cu atât mai puţin ca să primească cooperarea ei, şi iată acum puternicul şi înfricoşatul mare domnitor Alexandru II şi măreţul său comandant suprem, în urma luptelor perdute, lipsiţi de toate speranţele lor, se întâmplă că păşesc cam umiliţi înaintea modestului principe Carol şi înaintea trupei sale de o mână de oameni: ca să le ceară ajutor. Cunoscând mândria fără seamăn a colosului de la nord, nici o umbră de îndoială nu mai încape că dânsul a recurs la ajutorul micului principat român numai împins de cea mai mare nevoe şi sub presiunea silei”.

Conducerea statală românească a trebuit, la rândul ei, să depăşească sentimentele de amărăciune acumulate până atunci căci, în fond, înseşi interesele majore ale României erau angajate în rezultatul final al confruntării militare din Balcani. „Acum - se nota în memoriile lui Carol I, la 19/31 iulie 1877 - nu mai sunt la mijloc interese curat ruseşti, ci sunt şi româneşti: ţara e ameninţată de un mare pericol în caz când turcii biruitori isbutesc să arunce pe ruşi îndărăt peste Dunăre”.

Reorganizarea armatei române în vederea operaţiilor de la sud de Dunăre

Noua rundă a tratativelor dintre factorii politici şi militari români şi ruşi a fost inaugurată de următoarea telegramă a marelui duce Nicolae din 19/31 iulie: „Prinţului Carol al României, în locul unde se află Cartierul general român. Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti, între Jiu şi Corabia. Demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae”.

Încă needificat asupra condiţiilor în care comandamentul rus concepea cooperarea, guvernul român a satisfăcut numai în parte solicitarea marelui duce: ultimele unităţi aparţinând Diviziei 4 române care se mai aflau pe malul sting al Dunării au fost trecute urgent la Nicopole, iar divizia, în întregime, a primit ordin „să dea ajutor ruşilor oriunde vor vrea dânşii”; Divizia 3 română şi-a extins dispozitivul la stânga Jiului, preluând poziţiile care fuseseră ocupate până atunci de trupe din Divizia; artileria română a declanşat un puternic foc asupra garnizoanelor otomane de pe malul drept al Dunării şi s-au simulat, în mai multe puncte, pregătiri de forţare a fluviului; mai multe detaşamente româneşti au executat misiuni de cercetare la sud de Dunăre, îndeosebi în zonele apreciate de comandamentul român ca fiind favorabile întinderii unui pod peste fluviu.

După trei zile, la 22 iulie / 3 august, România accepta propunerile de cooperare militară: „în urma telegramei tale de la 19 iulie - depeşa marelui duce Nicolae domnitorul Carol -, după mari sforţări şi cu toate greutăţile numeroase, sunt fericit de a putea să te anunţ că s-au luat toate dispoziţiunile pentru concentrarea a vreo 30.000 de oameni ca să luăm într-o silinţă comună Plevna, cu corpurile angajate în jurul acestei poziţiuni, care e un pericol permanent pentru armata imperială. Toate măsurile sunt luate pentru ca podul nostru să fie aruncat în cel mai scurt timp între Islaz şi Corabia spre a grăbi trecerea Dunărei şi a asigura linia de aprovizionare şi de retragere”.

Decizia de a satisface cererea înaltului comandament rus ca trupele române să participe la luptele de pe teatrul de război balcanic a impus modificarea substanţială a organicei armatei noastre. Printr-un decret din 23 iulie / 4 august forţele armate de campanie au fost împărţite în două grupări distincte:

  • Armata de operaţii, destinată să se bată în Peninsula Balcanică, şi Corpul de observaţie, căruia îi revenea misiunea de a acţiona pe malul stâng al Dunării, între gura Timocului şi Turnu Măgurele.
  • Armata de operaţii cuprindea Corpul 2 de armată, cu diviziile 3 şi 4 infanterie, şi o divizie nou creată din unităţi luate de la Corpul 1 de armată (denumită „rezerva generală” sau Divizia de rezervă) 20. Comandant al Armatei de operaţii a fost numit ulterior generalul Alexandru Cernat.
  • Corpul de observaţie, pus sub comanda generalului George Lupu, avea în compunere trupele rămase din Corpul 1 de armată după constituirea Diviziei de rezervă. El totaliza 10 batalioane, 8 escadroane şi 11 baterii, cu un efectiv de aproximativ 10.000 de militari, 1.400 de cai şi 74 de tunuri.

Totodată, miliţiile din Oltenia au fost concentrate pe malul stâng al Dunării şi puse sub ordinele generalului Haralambie. Ca urmare, acest element notabil al sistemului militar românesc avea să joace un rol mai activ în operaţiile ulterioare. Rezultă că partea cea mai importantă a forţelor armate ale României a fost destinată să acţioneze, alături de trupele ruse, la sud de Dunăre. Între timp, comandamentele român şi rus au purtat tratative pentru reglementarea tuturor problemelor implicate de cooperarea militară preconizată. Punctele de vedere formulate la începutul tratativelor au constituit, de fapt, o reafirmare a poziţiilor exprimate încă din primăvara anului 1877.

Reprezentanţii României au cerut ca trupele române destinate operaţiilor din Peninsula Balcanică să lupte sub comandament propriu şi într-o zonă distinctă, potrivit unor planuri care să fie concertate cu cele ruse. Concret, ele ar fi trebuit să acţioneze la sud de Dunăre în zona dintre râurile Isker şi Vid, pentru a întoarce dinspre vest dispozitivul defensiv al grupării otomane de la Plevna şi a-i intercepta liniile de comunicaţie atât cu Sofia, cât şi cu Vidinul. În acest scop, se propunea ca trecerea trupelor române pe malul drept al Dunării să se efectueze în zona Corabia. Reprezentanţii Rusiei au insistat din nou ca trupele române să intre, la toate nivelele, în subordinea comandamentelor ruse şi să fie dispersate în dispozitivul rus potrivit schimbărilor apărute în decursul operaţiilor.

Din aceste considerente şi pentru a grăbi trecerea trupelor române la sud de Dunăre s-a propus ca ele să folosească podul şi ambarcaţiunile ruseşti de la Nicopole. Negocierile s-au prelungit, fără a se realiza vreo apropiere a acestor puncte de vedere, până la 6/18 august 1877, când şeful guvernului român şi ministrul de Război s-au deplasat la Marele cartier general rus, la Gorni Studen, pentru a purta tratative cu ţarul şi marele duce Nicolae.

Prin eforturi şi concesii reciproce s-a ajuns, cu acest prilej, la conturarea următoarei soluţii: reprezentanţii Rusiei au acceptat în mare parte principiile susţinute insistent de parteneri ca trupele române să acţioneze sub comandament naţional şi să aibă un sector de operaţii distinct; reprezentanţii României, la rândul lor, au consimţit ca majoritatea unităţilor trecute peste Dunăre să ocupe poziţii la aripa dreaptă a armatei ruse concentrate în zona Plevna şi să participe în cel mai scurt timp la luptele preconizate de comandamentul rus împotriva grupării lui Osman paşa.

Într-o scrisoare adresată principelui Carol marele duce Nicolae a sintetizat astfel rezultatul negocierilor de la Gorni Studen: „Rămâne bine înţeles, monseniore, că armata română va păstra întru totul individualitatea sa, aşa precum se convenise mai dinainte, şi că, pentru toate amănuntele, ea se va afla sub comandament direct al şefilor săi imediaţi”.

În scrisoarea de răspuns, domnitorul şi-a exprimat satisfacţia pentru încheierea pozitivă a negocierilor: „În raporturile sale cu armata imperială, armata română va trebui să-şi păstreze, după cum însăşi A(lteţa) V(oastră) I(mperială) a binevoit a recunoaşte în ultima sa scrisoare, individualitatea sa şi unitatea sa de comandă, având a opera, bineînţeles, după planul general şi dispoziţiunile AVI [...]. Comunitatea scopului ce urmărim, precum şi urările ce am făcut neîncetat pentru succesul armelor imperiale mă vor face mândru d-a vedea armata română luptând alăturea de valoroasa armată care se află sub comandamentul AVI”.

Principiile aşezate la baza relaţiilor militare româno-ruse au avut, ca şi acelea concretizate în convenţia de la 4/16 aprilie 1877, o deosebită semnificaţie şi au înrâurit pozitiv cooperarea celor două armate angajate în lupta pentru înfrângerea inamicului comun. Ele au înlăturat în mare măsură acei factori generatori de abuzuri şi discordie care au apărut, în decursul istoriei, ori de câte ori armate naţionale au fost puse, în cadrul unor războaie de coaliţie, sub comandamente străine. În condiţii de egalitate şi de respect reciproc, armatele română şi rusă şi-au putut conjuga în perioada următoare întregul potenţial în vederea îndeplinirii obiectivelor fixate în comun de forurile politice şi militare conducătoare ale celor două ţări aliate.

Trecerea întregii armate de operaţii române la sud de Dunăre

În timp ce negocierile privind cooperarea militară româno-rusă se aflau în plină desfăşurare, comandamentul român a adoptat o serie de măsuri vizând închegarea structurii marilor unităţi în conformitate cu prevederile decretului din 23 iulie / 4 august şi pregătirea condiţiilor necesare pentru ca întreaga Armată de operaţii să treacă la sud de Dunăre. Astfel, până la 31 iulie / 12 august Divizia 3 s-a concentrat în zona Celeiu - Corabia - Daşova - Siliştioara - Gânciova, în vederea trecerii Dunării; postul ei de comandă s-a instalat la Corabia.

În aceeaşi perioadă Divizia de rezervă 30 s-a deplasat treptat, spre a nu atrage atenţia inamicului din Vidin, din zona Calafat - unde unităţile constituente ocupaseră poziţii până atunci - la Corabia, în apropierea locului vizat pentru trecerea fluviului, având: cartierul la Corabia; Brigada 1 infanterie la Celei; Brigada 2 infanterie la Grojdibodu; Brigada 3 infanterie la Dăbuleni; artileria la Potelu, Orlea şi Corabia; Brigada de roşiori iniţial la Brestovăţ, apoi la Corabia. Deşi concentrarea acestei divizii s-a executat pe o vreme ploioasă care a desfundat drumurile, făcând anevoioasă înaintarea artileriei, coloanelor de muniţii, trenurilor de luptă, ambulanţelor, chiar şi ostaşilor pedeştri, moralul trupelor s-a menţinut constant la un nivel ridicat.

„Chipurile bărbăteşti ale soldaţilor - se arăta într-o lucrare contemporană -, feţele lor pârlite de arşiţa soarelui, de vântul bivuacurilor, de pulberea marşurilor, ochii lor cătând mândru şi hotărât arătau gândurile care le înălţau sufletul până la cel mai înalt act de sacrificiu şi devotament ce se poate cere naturei omeneşti, acela de a-şi da voios, fără şovăire, viaţa, pe un ordin, pe un cuvânt, pe un semn chiar de la mai marii lor. Niciodată, ca în asemenea împrejurări, nu se poate mai bine cunoaşte şi preţui o armată; în campanii se cântăreşte inima oşteanului”.

Marele cartier general român s-a deplasat, de asemenea, de la Poiana Mare la Corabia spre a conduce în mod nemijlocit activitatea de construire a podului şi a lua măsurile necesare pentru trecerea Dunării. Localităţile de pe malul stâng al fluviului, pe măsură ce erau părăsite de trupele Diviziei 3 infanterie şi ale celei de rezervă, au fost preluate şi organizate imediat pentru defensivă de către trupele Corpului de observaţie.

Marele cartier general român, care - apreciind realist că mai devreme sau mai târziu armata română avea să participe la luptele din Peninsula Balcanică - luase încă din lunile iunie-iulie măsuri pentru pregătirea materialului de trecere a fluviului la Galaţi şi la Şcoala de meserii din Craiova, a ordonat să se adune toate piesele componente la Craiova şi de aici să fie transportate la locul destinat întinderii podului.

Aducerea materialului de la Galaţi pe calea ferată până la Craiova nu a pus probleme deosebite; în schimb, deplasarea efectuată de la această localitate până la podul Jitianului pe Jiu, iar de aici pe râul Jiu (care pe alocuri nu avea decât 10 cm adâncime, în timp ce pontoanele aveau nevoie de minimum 20 cm) până la Gânciova a produs mari neajunsuri. Şi mai dificil a fost apoi transportul efectuat pe uscat de la Gânciova până la Siliştioara, lângă Corabia, care a impus un efort extraordinar geniştilor şi altor subunităţi destinate acelei acţiuni complicate.

Totuşi, întregul material de pod - transportat cu care cu boi special amenajate şi cu cele ale pontonierilor, trase cu releuri de atelaje de artilerie prin localităţile Piscu, Sadova, Dăbuleni, Potelu, Grojdibodu - se afla la 10/22 august concentrat la Siliştioara; pontonierii aşteptau ordin pentru a trece la executarea lucrării. Populaţia civilă - în mare majoritate ţărănească - a contribuit cu abnegaţie la aceste dificile deplasări de material greu şi a pus la dispoziţie mijloacele de transport de care dispunea (vehicule, animale); în multe cazuri locuitorii au prestat o impresionantă muncă fizică directă în acelaşi scop.

Alegerea ca punct de trecere peste Dunăre a zonei Siliştioara (pe malul românesc) - Măgura (pe cel deţinut de otomani) s-a făcut în urma unor ample recunoaşteri efectuate pe un întins sector al fluviului, care au permis să se ia în calcul atât tăria forţelor inamicului şi avantajele terenului, cât şi obiectivele strategice şi tactice urmărite de comandamentul român (se aprecia că armata noastră va fi chemată să înainteze fie pe valea Iskerului, spre a ameninţa astfel spatele şi comunicaţiile grupării otomane de la Plevna cu Sofia şi a tăia pe cele cu Rahova şi Vidin, fie să se bată pe malul drept al Dunării spre Vidin).

Printre avantajele oferite de acest punct de trecere se înscriau: malul stâng dominant, iar bucla făcută de Dunăre permitea executarea unui foc încrucişat puternic spre malul drept în caz de nevoie; poziţia satului Măgura - aşezat pe o mică ridicătură de teren - crea posibilitatea de a se organiza o defensivă solidă a capului de pod; dincolo de Măgura exista o câmpie întinsă care permitea desfăşurarea coloanelor; în această zonă, aşa după cum rezulta din numeroasele cercetări executate de forţele române, otomanii nu dispuneau de trupe ale armatei regulate şi nici de lucrări, ci doar de unele subunităţi de başbuzuci şi cerchezi (populaţia bulgară din împrejurimi ceruse de mai multe ori ajutorul trupelor române pentru a o proteja împotriva lor); în amonte fusese instalat un baraj de mine care putea să protejeze podul împotriva acţiunii navelor de război otomane aflate la Vidin şi Rahova. În afară de acestea, la Siliştioara - Măgura fundul Dunării era moale şi permitea prinderea mai bună a ancorelor, iar adâncimea apei nu depăşea 15 m, descrescând spre maluri; lărgimea considerabilă a fluviului - un kilometru - era compensată prin existenţa unui banc de nisip ce permitea construirea podului cu mijloacele pe care batalionul de geniu le avea la dispoziţie.

Pentru a asigura construirea podului şi trecerea trupelor, precum şi în scopul executării unei cercetări ample în zona prin care trebuiau să se deplaseze ulterior unităţile, Marele cartier general român a hotărât ca, în afară de Divizia 4 infanterie (care a fost regrupată şi, la 17 august, dispusă în bivuac în faţa localităţilor Breslaniţa - Kalişovăţ-Koiulovcea), să fie trimisă în avangardă Divizia 3 infanterie. În acest scop, la 11/23 august brigada de cavalerie a acestei divizii, de sub comanda colonelului Constantin Formac, întărită cu Regimentul 4 călăraşi al Diviziei de rezervă şi cu bateria 1 artilerie călăreaţă din Regimentul 4 artilerie, a primit ordin să treacă Dunărea pe la Zimnicea-Nicopol, folosind mijloacele de trecere ale armatei ruse, cu misiunea: de a cerceta terenul între văile Osmei, Vidului şi Iskerului, cu prioritate pe valea Vidului; de a lua contact cu avanposturile inamice şi a stabili avanposturi proprii între Vid şi Isker, spre a acoperi apoi trecerea celorlalte unităţi române pe pod; a executa recunoaşteri pe căile de comunicaţie spre Plevna (pentru această misiune, ca şi pentru cercetarea văii Iskerului, a fost destinat special Regimentul 4 călăraşi, aflat sub comanda colonelului Nicolae Grădişteanu) şi a realiza legătura cu Divizia 4 română aflată în acel moment în zona Breslaniţa.

În zilele de 12-14/24-26 august, cu toate greutăţile datorate insuficienţei mijloacelor de trecere, întregul detaşament de avangardă a fost trecut peste Dunăre; un aport substanţial au avut pontonierii români, care au trecut Regimentul 4 călăraşi cu portiţele podului aflat în construcţie. Pentru o cât mai exactă şi amănunţită cercetare şi recunoaştere. Marele cartier general a destinat să însoţească brigada de cavalerie un ofiţer al său şi câte unul din compunerea statelor majore ale diviziilor 3 şi de rezervă, care trebuiau ulterior să conducă marile unităţi de provenienţă spre poziţiile ce le fuseseră fixate. Între 12 şi 16/24 şi 28 august au fost trecute peste Dunăre, la Măgura, folosind bărci, plute, pontoane şi portiţe, remorcate de şalupele „Bucur” şi „Rândunica” sau manevrate de către pontonieri, Brigada 1 comandată de colonelul Grigore Ipătescu şi Brigada 2 comandată de colonelul Alexandru Gramont, ambele din Divizia 3 infanterie.

Marele cartier general a stabilit Diviziei 3 infanterie următoarele misiuni: să se instaleze „pe malul drept al Iskerului, între Slavoviţa şi Ghighen, ocupând această localitate ca o poziţie defensivă atât contra inamicului ce ar putea veni dinspre malul stâng al Iskerului, cât şi contra unei încercări dinspre sud”; să asigure „cea mai complectă securitate a regiunii dintre Dunăre şi şira de înălţimi ce se întinde de la Isker la Vid, trecând prin Ghighen Mahala, Brest şi Guleanţi”; să ocupe „în forţă şi malul stâng al Iskerului spre Beşli, formând un cap de pod care să se puie în poziţie de a opera pe ambele maluri ale Iskerului”; să execute recunoaşteri între Trestenik şi Rahoviţa „şi toate drumurile care de la Isker merg spre Plevna”; să studieze cursul Iskerului, locurile de trecere prin vaduri; să execute recunoaşteri pe drumul de pe malul drept al Dunării dintre Beşli şi Ostrov „căutând prin toate mijloacele posibile a avea ştiri despre mişcările inamicului spre Isker, efectivele sale şi felul trupelor”.

Informându-l pe comandantul de divizie că „linia Vidului până la Riben este ocupată de trupele noastre” şi că brigada de cavalerie comandată de colonelul Formac avea ordin „să execute recunoaşteri între Isker şi Vid până spre Trestenik, descoperind avantposturile inamice”. Marele cartier general preciza: „Nu veţi pierde din vedere că ocuparea acestor prime poziţii constituie defensiva principală a podului ce se asvârle peste Dunăre la Siliştioara şi care formează obiectivul principal al dv. până la noi dispoziţiuni, trebuind a-l apăra cu orice preţ, fără a fi distras prin aceasta de la celelalte însărcinări ce aveţi”.

După ce întregul efectiv al Diviziei 3 infanterie a trecut peste Dunăre, Marele cartier general, pe baza datelor primite de la comandanţii români sau de la comandamentul rus, a apreciat că valea Iskerului putea să constituie un „drum pentru inamicul ce ar veni dinspre vest având de obiectiv baza noastră de operaţie” şi, în consecinţă, a ordonat comandantului marii unităţi să ocupe ambele maluri ale Iskerului astfel: cu o brigadă, între Ghighen Mahala şi Slavoviţa, pentru a controla drumul spre Rahoviţa; cu cealaltă brigadă, între Beşli şi Kruşovene, având misiunea să concure la menţinerea poziţiei împreună cu brigada de pe malul drept şi, totodată, să ţină sub observaţie drumul Rahovei (ce trecea prin Vadin-Ostrov) şi să se lege la stânga cu brigada de cavalerie comandată de colonelul Formac (aflată între Vid şi Isker).

Statul major al Armatei de operaţii a precizat că divizia, indiferent de dispozitivul pe care l-ar fi adoptat ulterior în funcţie de inamic, trebuia să asigure „aripa dreaptă a bazei noastre de operaţie contra oricărei eventualităţi şi cu orice preţ, prevăzând şi cazul când divizia va fi pornită spre sud şi calculând strictul trupelor necesare a rămâne la Kruşovene, Beşli şi Ghighen Mahala spre a asigura această apărare cel puţin pentru un timp, până când trupe noi să poată veni în ajutorul lor. Studiaţi şi puneţi în executare sistemul de întăriri ce se poate stabili pe înălţimile deasupra Ghighen Mahala şi Beşli, pentru a apăra gura văii Iskerului şi accesul către podul de pe acest râu”.

Trebuind să asigure întreaga zonă dintre râurile Vid şi Isker împotriva forţelor otomane, comandantul Diviziei 3 a dispus la flancul drept al dispozitivului său Regimentul 4 călăraşi, cu misiunea de a executa patrulări permanente între Vid şi Ostrov şi cercetare spre localităţile Selanovcea şi Leskoveţ pentru a preveni eventualele lovituri date prin surprindere în flancul drept al dispozitivului.

De asemenea, având în vedere că asigurarea flancului stâng era mult mai importantă şi mai sensibilă, ca urmare a faptului că intrările şi ieşirile din Plevna se făceau şi pe această direcţie, comandantul diviziei a hotărât ca brigada colonelului Formac să acţioneze cu un detaşament (format din Regimentul 6 călăraşi şi o secţie de artilerie) spre Brest pentru a lua contactul cu unităţile debarcate la sud de Dunăre, iar cu al doilea detaşament (format din Regimentul 5 călăraşi, două escadroane din Regimentul 7 călăraşi şi două secţii de artilerie) să se dirijeze în grabă spre Demirkioi - Mărtviţa - Semeret Trestenik pentru a asigura spaţiul respectiv şi a menţine legătura cu diviziile 3 şi 4 române.

Trupele române din avangardă au respins pas cu pas inamicul întâlnit între Vid şi Isker şi pe văile acestor râuri, au executat cercetări îndrăzneţe până în faţa poziţiilor adverse din Plevna, au asigurat construcţia podului şi apoi trecerea întregului corp expediţionar român spre câmpul de bătălie. La 15/27 august brigada de cavalerie comandată de colonelul Formac îşi instalase avanposturile la Guleanţi şi Brest şi realizase joncţiunea cu Divizia 4 infanterie aflată pe Vid; la 17/29 august colonelul George Slăniceanu l-a informat pe generalul rus P.D. Zotov că Divizia 3 infanterie ocupase poziţii pe cele două maluri ale râului Isker, supraveghind comunicaţiile Rahova - Vidin şi Isker - Rahoviţa. Aşadar, cele două divizii române se aflau acum în întregime în zona de bătălie.

Opinia publică românească şi-a exprimat în acele zile deosebita satisfacţie pentru măsurile militare adoptate. În ziarul „Resboiul”, informându-se cititorii că două divizii se aflau deja în faţa inamicului de la Plevna, iar restul trupelor române urma să treacă la 20 august / l septembrie pe malul drept al Dunării pre a-ş vărsa „sângele pentru drepturile României”, se scria: „Toată atenţiunea românilor să fie îndreptată astăzi asupra câmpiilor de peste Dunăre, unde se va hotărî soarta ţării noastre [...]. Cu o adevărată mândrie am privit la bravii noştri soldaţi, care au trecut pe teritoriul vrăjmaşului cu un entuziasm admirabil, cu un entuziasm demn de urmaşii lui Mihai şi Ştefan. Un simţământ de recunoştinţă a trebuit să cuprindă orice inimă văzând bărbăţia şi veselia cu care juna noastră armată merge întru întâmpinarea unui inamic atât de puternic [...]. Acest simţământ de recunoştinţă nu-l putem mai bine exprima decât ocupându-ne ziua şi noaptea de soarta fiecărui luptător şi a contribui din toate puterile noastre la alinarea durerilor soldatului ce luptă pentru ţara lui”.

Sub acoperirea trupelor din avangardă s-a realizat între 14 şi 19/26 şi 31 august 1877 podul de vase construit peste Dunăre la Siliştioara-Măgura de către compania de pontonieri a Marelui cartier general ajutată de compania 1 geniu şi de un batalion din Regimentul 6 dorobanţi, cu concursul marinarilor de pe şalupele „Rândunica” şi „Bucur”, care au remorcat pontoanele de la ţărm în axul podului. De asemenea, numeroase alte subunităţi de infanterie, sub îndrumarea companiilor de geniu, au executat în continuare drumurile de acces şi rampele de la capetele podului pe un postament de fascine şi gabioane.

Pentru protecţia imediată a podului şi construirea unui drum de acces pe malul drept al Dunării, precum şi a unor lucrări genistice pentru defensiva apropiată, în nopţile de 12/24 şi 13/25 august au fost trecute peste fluviu compania 4 geniu şi o parte din compania 1 geniu. Până la 20 august capul de pod de pe malul drept a fost terminat. Între timp, ca urmare a acordului de cooperare militară cu România şi a trecerii trupelor române la sud de Dunăre, în rândurile anturajului ţarului şi marelui duce Nicolae a început să îşi facă loc ideea că devenise posibilă declanşarea unei noi bătălii pentru cucerirea Plevnei fără a se mai aştepta sosirea întăririlor chemate din Rusia.

Angajarea armatei române, împreună cu cea rusă, într-o acţiune de anvergură împotriva grupării otomane comandate de Osman paşa necesita, însă, modificarea planului iniţial al comandamentului român - acela de a desfăşura operaţii distincte în zona cuprinsă între râurile Isker şi Vid - şi concentrarea trupelor noastre într-un sector din faţa Plevnei. De asemenea, din această nouă situaţie decurgeau şi unele probleme în privinţa exercitării comandamentului, căci coordonarea acţiunilor trupelor române şi ruse presupunea adoptarea unui plan şi a unei concepţii unice. Pentru a obţine acordul guvernului român în privinţa acestor intenţii şi a reglementa - în cazul unui consimţământ - problemele implicate, ţarul Alexandru al II-lea l-a invitat pe domnitorul Carol la Gorni Studen, unde, după cum s-a arătat, se afla cartierul imperial58.

Discuţiile au avut loc în zilele de 16/28 şi 17/29 august 1877. Ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce, care au făcut o primire deosebit de cordială şefului statului român, l-au informat detaliat atât asupra desfăşurării operaţiilor militare din Balcani, în general, cât şi asupra intenţiilor de a declanşa în cel mai scurt timp o nouă bătălie la Plevna şi i-au solicitat oficial cooperarea trupelor române. Cu toate dificultăţile care decurgeau din aceasta pentru comandamentul român - schimbarea direcţiilor de marş şi a zonelor de concentrare, stabilirea unor noi linii de comunicaţie şi baze de aprovizionare etc. -, răspunsul a fost pozitiv.

Discuţiile s-au purtat apoi asupra problemelor de comandament. Marele duce Nicolae considerase până atunci că cea mai potrivită formulă ar fi fost menţinerea generalului-locotenent P.D. Zotov drept comandant superior al tuturor trupelor participante la bătălie, inclusiv al celor române, care însă ar fi urmat să primească un sector distinct sub comanda nemijlocită a unor generali şi ofiţeri români.

Declaraţia domnitorului României că intenţiona să comande personal trupele proprii a făcut inoperantă această formulă, el neacceptând să fie subordonat unui general rus. Faţă de aceasta, după oarecare şovăială, ţarul a propus interlocutorului său comanda supremă a grupării forţelor române şi ruse care acţionau în zona Plevna, iar generalul-locotenent P.D. Zotov urma să devină şeful său de stat major. Această propunere a fost acceptată, iar gruparea respectivă a primit denumirea de Armata de vest. După încheierea negocierilor principale Carol s-a reîntors la Corabia, pentru a dezbate într-un consiliu de război român problemele ce decurgeau din acordul realizat cu ţarul şi comandamentul rus, precum şi pentru a asista la trecerea peste Dunăre a ultimelor trupe române destinate bătăliilor din Balcani.

În ziua de 19/31 august 1877 s-a convocat, la Corabia, acel consiliu de război care, pe baza analizei situaţiei militare din Balcani şi a acordului de a coopera cu trupele ruse, a hotărât: ca celelalte trupe ale Armatei de operaţii să treacă imediat peste Dunăre, iar zona de acţiune a armatei române să fie mutată din valea Iskerului în valea Vidului; Divizia 3 infanterie să fie deplasată pe valea Vidului, de unde, împreună cu Divizia de rezervă (ce urma să treacă Dunărea pe pod), să se concentreze la Plevna; după ce toate trupele vor fi trecut Dunărea podul urma să fie strâns, transportat pe apă şi întins din nou la Nicopole. Participanţii au decis, de asemenea, să se folosească trecerea Diviziei de rezervă peste fluviu pentru a marca, printr-o solemnitate simbolică, participarea avută de România la operaţiile militare din Balcani.

În dimineaţa de 20 august / l septembrie Divizia de rezervă (care încă de la 14/26 august se concentrase la Celei, Corabia, Siliştioara) şi alte unităţi din Armata de operaţii au fost trecute în revistă în prezenţa domnitorului, a membrilor guvernului, a preşedinţilor corpurilor legiuitoare şi a unui mare număr de cetăţeni care au ţinut ca, în acele momente solemne, să fie alături de oştirea ţării. Ministrul de Război, generalul Alexandru Cernat, numit prin decretul nr. 172 din 20 august / l septembrie comandant al Armatei de operaţii (şef de stat major era şeful Statului major general, colonelul Constantin Barozzi, numit în locul colonelului George Slăniceanu), a dat citire înaltului ordin de zi nr. 49 în care se spunea: „Oşteni români! [...] Astăzi aveţi ocaziunea d-a arăta din nou vitejia voastră şi Europa întreagă stă cu ochii ţintiţi spre voi [...]. Înainte dar, cu inima românească [...]. Armata română, deşi mică, se va distinge, sunt sigur, prin bravura şi disciplina ei. Ea va reda astfel României rangul ce a avut altădată şi care i se cuvine între naţiunile europene. Faceţi dar să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de bătaie, unde strămoşii au fost, secoli întregi, apărătorii legii şi ai libertăţii. Înainte dar, ostaşi români, înainte cu bărbăţie şi în curând vă veţi întoarce în familiile voastre, în ţara voastră liberă prin voi înşivă, acoperiţi de aplauzele întregii naţiuni”.

Însoţite de marşurile patriotice ale muzicilor militare, cu drapelele de luptă desfăşurate, trupele au trecut apoi podul ce unea, ca urmare a eforturilor şi măiestriei pontonierilor noştri, cele două maluri ale bătrânului fluviu. La ceremonie au asistat numeroşi părinţi, fraţi şi surori, cetăţeni veniţi de departe spre a trăi alături de oştirea ţării „acest măreţ spectacol de mândrie naţională”.

T.C. Văcărescu - participant la eveniment - scria mai târziu: „Un freamăt adânc, o emoţie nespusă coprinsese pe toţi. Părea că deodată înaintea tuturor a dobândit fiinţă simbolica imagine a ţărei; că România însăşi s-a întrupat aci tânără, frumoasă, înviată la glorie şi la neatârnare şi, întrarmată şi în platoşă, dânsa pasă acum-nainte cu fiii ei peste hotar spre a-şi apăra dreptul, a restatornici cădinţa şi onoarea numelui său [...]. Dincoaci de râu era corpul României, dincolo, în acele momente pururea neuitate, erau gândul şi sufletul ei”.

Scriitorul Alexandru Vlahuţă evoca astfel acest moment: „Solemne şi pline de bărbătească hotărâre erau chipurile pârlite de soare ale ostaşilor înşiraţi drept, umăr la umăr, pe şesul Siliştioarei. Ei simţeau că asupra lor, în clipa aceea, stau aţintite privirile duioase şi încântătoare ale unui popor. Ei ştiau că în cutele drapelului lor duc mândria şi grijile şi speranţele unei ţări”. Evenimentul a avut ecou şi în Transilvania. De pildă, în revista „Familia” din Oradea, în articolul intitulat „Armata română a trecut Dunărea”, se scria: „Mame, surori, soţii şi copii au şters lacrima ce le brăzda faţa după fiul, fratele, soţul sau părintele plecat peste hotare şi au strigat cu ţara întreagă: «Trăiască armata română!»”.

Încheierea marşului şi concentrării armatei române la sud de Dunăre

La 21 august / 2 septembrie 1877 s-a instalat la Poradim (la est de Plevna) comandamentul (cartierul general) al Armatei de vest, în frunte cu domnitorul României, Carol I. Seara, domnitorului i s-a prezentat generalul-locotenent P.D. Zotov, însoţit de statul său major şi de alţi comandanţi ruşi. Generalul Zotov a raportat detaliat lui Carol I situaţia militară din zona Plevna şi l-a informat despre intenţiile Marelui cartier general imperial de a declanşa imediat o acţiune decisivă împotriva grupării otomane comandate de Osman paşa.

Carol s-a declarat „contra unor măsuri aşa pripite”. A doua zi, comandantul suprem al Armatei de vest a inspectat corpurile 9 şi 4 ruse şi s-a interesat îndeaproape de situaţia trupelor otomane şi de sistemul lor de fortificaţii. Seara la Poradim a avut loc un consiliu de război în care s-au dezbătut amănunţit modalităţile cooperării trupelor române şi ruse şi planul bătăliei preconizate.

Domnitorul României i-a telegrafiat marelui duce Nicolae pentru a stărui „ca atacul asupra Plevnei să se amâne până ce vor sosi forţe îndestulătoare”. Succesul obţinut de trupele ţariste la Lovcea - localitate pe care au ocupat-o la 22 august / 3 septembrie după o sângeroasă luptă - a contribuit însă mult ca ţarul şi marele duce să nu accepte această opinie. În acest timp trupele române au continuat marşul de apropiere spre Plevna.

Divizia 4 infanterie începuse la 20 august / l septembrie deplasarea de la Breslaniţa, Riben şi Kalişovăţ spre Verbiţa, lângă Plevna, având în avangardă brigada sa de cavalerie care ţinea legătura la flancul stâng (în localitatea Koiulovcea) cu Divizia 9 cavalerie rusă, iar la flancul drept (în Kaţamuniţa) cu cavaleria Diviziei 3 infanterie române. Instalându-şi trupele pe un platou care domina Plevna, comandantul a trimis subunităţile în avanposturi, pentru siguranţă, spre Plevna. În această poziţie divizia a rămas până la 25 august / 6 septembrie, când a început să se realizeze dispozitivul pentru asalt.

Divizia 3 infanterie română se pusese în marş de pe aliniamentul de siguranţă pe care se afla în ziua de 20 august / l septembrie, pentru a face loc trupelor Diviziei de rezervă. În avangardă se afla brigada sa de cavalerie. Brigada 2 infanterie, după ce a trecut Vidul, a executat marşul spre Riben, unde a ajuns la 21 august / 2 septembrie seara şi a rămas aici până la 26 august / 7 septembrie, împreună cu brigada de cavalerie. Brigada 1 infanterie a cantonat în satul Kreta, după care, la 24 august / 5 septembrie, a început marşul spre Kalişovăţ; ajunsă aici, brigada a cantonat, trimiţând avanposturi pe înălţimile de la Verbiţa şi asigurând joncţiunea la stânga cu Divizia 4 infanterie.

La Beşli Regimentul 4 călăraşi al acestei divizii, ariergardă a Armatei de operaţii, avea misiunea de a acţiona împotriva unor escadroane de cerchezi, susţinute de baş-buzuci, care apăruseră pe valea Iskerului şi îngrijorau populaţia bulgară. Încă din primele zile regimentul a avut ciocniri cu aceste trupe şi le-a respins de fiecare dată. Astfel, în dimineaţa de 22 august / 3 septembrie un detaşament de cerchezi şi başbuzuci a apărut în spatele trupelor noastre şi a trecut cu „mare forţă la atac” asupra ariergărzii.

În timp ce o parte a cavaleriei române, susţinută de dorobanţi, a angajat lupta de front, un escadron a luat pe crupa cailor 40 de dorobanţi, s-a deplasat pe valea Iskerului în sus până în dreptul localităţii Rahoviţa şi a trecut Iskerul, cu dorobanţii pe cai, căzând prin surprindere în flancul atacatorului; şarjate fără cruţare de cavalerişti şi supuse focului puternic al dorobanţilor, trupele inamice au „început a fugi în cea mai mare dezordine”.

În urma acestei acţiuni detaşamentele de cerchezi şi başbuzuci nu au mai întreprins acţiuni de diversiune în spatele şi în flancul stâng al dispozitivului unităţilor române '*. În comentariile făcute asupra acestui episod, ziarul „Resboiul” arăta că „banda de cerchezi care a încercat să prade populaţia bulgară de pe malul Iskerului a fost întâmpinată de câteva detaşamente de călăraşi [...]. Populaţiile speriate au venit din mari distanţe cu femei, copii, bagaje şi vite, a se pune sub protecţia puţinelor trupe române ce se mai aflau pe malul drept al Dunării [în zona Iskerului]. S-au luat imediat măsuri spre a le proteja [...]. În urma acestor măsuri poporul a început a se întoarce pe la locuinţele lor”. Ulterior, Regimentul 4 călăraşi a primit ordin să se deplaseze la Găureni pentru a păzi podul de peste râul Vid de la Guleanţi; aici a rămas până la 7/19 septembrie.

Divizia de rezervă, trecută la 20 august / 1 septembrie peste Dunăre, după ce a trimis recunoaşteri în lungul itinerarului şi ofiţeri care să ia legătura cu diviziile 3 şi 4 române, a început înaintarea pe brigăzi. În urma unor marşuri precedate de avangărzi, cele trei brigăzi de infanterie aflate în compunerea ei au înaintat prin Măgura, Cercelan, Găureni şi direct de la Măgura la Găureni, iar de aici prin Breslaniţa la Koiulovcea. După marşuri extenuante brigăzile s-au concentrat, în ziua de 25 august / 6 septembrie, la Koiulovcea. Brigada de roşiori se afla, împreună cu cavaleria Diviziei 3 infanterie, la Mărtviţa, pe malul stâng al Vidului, în dreptul satului Riben.

Marele cartier general român s-a deplasat succesiv, pe măsură ce avansau diviziile noastre spre Plevna, mai întâi la Muselim Selo, apoi la Breslaniţa, Koiulovcea şi, în sfârşit, la Poradim. Marşul executat de trupele române de la Dunăre până în faţa Plevnei s-a desfăşurat în condiţii grele, atât din cauza terenului accidentat, cât şi a ploilor sau căldurii înăbuşitoare. Cu toate acestea, moralul trupelor noastre nu a avut de suferit. „Soldaţii erau foarte veseli - nota în memoriile sale căpitanul Mihail Dimitrescu -, râdeau, glumeau şi ardeau de nerăbdare a da mai curând asaltul la redute [...]”.

Aşadar, până la 24-25 august / 5-6 septembrie ordinul de a schimba linia de operaţii a armatei române de pe valea Iskerului pe valea Vidului fusese executat întocmai, cele trei divizii aflându-se pe malul drept al Vidului în apropierea Plevnei: Divizia 4 infanterie, la Verbiţa; Divizia 3 infanterie, la Kalişovăţ şi Riben; Divizia de rezervă, la Breslaniţa şi Koiulovcea; cavaleria diviziilor 3 şi de rezervă acoperea flancul drept al dispozitivului român pe malul drept al Vidului, spre Riben, Kaţamuniţa, Susurlu până în faţa poziţiilor otomane de la Opanez; Brigada de roşiori comandată de colonelul Creţeanu supraveghea malul stâng al Vidului, patrulând între Vid şi Isker, la nord-vest de Plevna. Prin aceasta se înlăturase pericolul ca Osman paşa să întreprindă o acţiune în forţă asupra flancului drept şi spatelui dispozitivului operativ rus în direcţia Nicopole şi Şiştov. Trupele române şi ruse, aflându-se. articulate în zona Plevna sub comanda principelui Carol, se pregăteau să declanşeze o nouă bătălie împotriva grupării otomane.

Sistemul fortificaţiilor otomane de la Plevna

Plevna, cu o populaţie, la acea dată, de circa 18.000 de locuitori, ocupa o poziţie strategică deosebită. Terenul din jurul ei era în parte accidentat, cu dealuri în amfiteatru, cu văi şi vâlcele străbătute în toate direcţiile de pâraie, cu sau fără apă în acel moment. Apreciind valoarea avută de acest teren pentru partea proprie şi greutăţile pe care le implica pentru atacator, Osman paşa a ordonat amenajarea şi fortificarea lui.

Începând din luna iulie, când sosiseră din zona Vidin, forţele otomane au desfăşurat o activitate susţinută, ziua şi noaptea, astfel că după o lună de zile Plevna „devenise de o putere formidabilă”. La sfârşitul lunii august întregul sistem defensiv al Plevnei se înfăţişa ca un semicerc care pornea cu limita dinainte de pe malul drept al râului Vid, deci dinspre nord de oraş, mergând spre est pe linia localităţilor Opanez, Bukov şi Griviţa. De aici poziţiile turcilor se îndreptau spre sud-est, spre localitatea Radişevo, apoi prin satele Krişin şi Olceagaş, la vest, legându-se din nou cu malul drept al Vidului.

În această imensă potcoavă, cu o circumferinţă de aproape 40 km cu arcul extrem înfipt spre est, la Griviţa şi Radişevo, iar cu capetele bine rezemate pe Vid, se afla Plevna - la confluenţa pârâului Tuceniţa cu râul Griviţa şi la 9 km de la confluenţa Griviţei cu Vidul -, localitate-cetate ce avea să concentreze atenţia întregii Europe până spre sfârşitul anului 1877. Aici turcii, aplicând concepţia şi experienţa unei înalte competenţe în materie, colonelul de geniu Tahir bei, au construit numeroase redute, peste 20 - principalul gen de lucrare întărită a vremii, din lemn şi pământ - legate între ele prin şanţuri adânci şi largi.

În afară de faptul că erau folosite pentru luptă, aceste şanţuri mai adăposteau animalele de tracţiune, rezervele locale, muniţia şi hrana şi permiteau totodată o rapidă şi camuflată manevră de forţe şi mijloace. Fiecare redută avea o garnizoană aparte formată dintr-un număr variabil de batalioane şi baterii în raport cu importanţa ce i se atribuia. Terenul din jurul Plevnei era favorabil defensivei: spre nord oraşul era dominat de înălţimile de la Opanez şi Bukov - platoul Ianik Bair; spre est dealurile de la Griviţa, iar spre sud cele de la Radişevo, Brestoveţ şi Krişin, ale căror prelungiri ajung până la Vid; la vest se afla câmpia Vidului. Poziţia defensivă otomană, deosebit de puternică şi pe un front aproape continuu, era compartimentată în trei sectoare principale:

Sectorul de nord şi nord-est cuprindea linia de la Vid şi Opanez până la satul Griviţa, incluzând sistemul defensiv de pe Ianik Bair şi de pe platoul Griviţei, şi era străbătut de şoseaua Plevna-Bulgăreni. Acest sector cuprindea la rândul lui două grupe mari de lucrări: Opanez şi Bukov-Griviţa. Amenajările de la Opanez aveau ca elemente esenţiale trei redute legate între ele cu şanţuri pentru infanterie pe laturi şi în faţă spre a asigura o rezistenţă îndelungată; lucrările de pe platoul Ianik Bair (Bukov) erau formate dintr-o serie de redute care împreună cu şanţurile prin care se legau alcătuiau o linie continuă de la pârâul Bukov şi până la satul Griviţa.

Principalele redute erau cea de pe platoul Bukov, care domina şi bătea cu foc valea pârâului cu acelaşi nume, şi cele de la Griviţa, care dominau terenul spre această localitate. În faţa redutelor, la 800-1.000 m, fuseseră organizate poziţii înaintate, menite să scoată reduta principală de sub focul direct al artileriei române şi ruse. Tăria defensivă era amplificată şi de faptul că pantele dealurilor erau aici repezi, formând „adevărate ziduri, de care atacul nu se putea apropia fără cele mai mari pericole, precum şi prin mulţimea de văi râpoase, care le preceda”; ele erau presărate cu şanţuri pentru avanposturi şi gropi pentru pândari, împiedicând orice apropiere prin surprindere.

Redutele sectorului de nord şi nord-est erau ocupate de 14 batalioane de infanterie şi 24 de tunuri repartizate astfel: în fortificaţiile de la Opanez, deţinute de trupele comandate de Stileyman bei - 2 batalioane şi 6 tunuri; lângă localitatea Bukov - 4 batalioane şi 3 tunuri, sub comanda lui Mehmed Nazif bei; pe înălţimile Ianik Bair, menţinute de unităţile comandate de Haci Adil paşa (care avea şi conducerea generală a sectorului) şi Edhem paşa - 5 batalioane şi 9 tunuri; la Baş-tabia - 2 batalioane şi 4 tunuri, comandate de Hafiz Abdulezel bei, iar la Kânlî-tabia - 1 batalion şi 2 tunuri, sub comanda lui Kara Ali paşa.

Sectorul de sud-est, cuprins între râul Griviţa şi râul Tuceniţa, dispunea, de asemenea, de o defensivă puternică. Astfel, între şoseaua Griviţei şi comunicaţia Pelişat - Plevna se construise o poziţie foarte solidă, pe două linii: în prima se aflau reduta Ciorum-tabia, având ca forţe 2 batalioane şi 4 tunuri, şi reduta Ibrahim bei-tabia, 2 batalioane şi 4 tunuri, sub comanda lui Ibrahim bei; cele două fortificaţii erau legate între ele şi împrejmuite cu „şanţuri defensive solide” şi prevăzute cu tunuri moderne sistem Krupp; în spate, la circa un kilometru, se afla a doua linie defensivă, cu două redute: Atuf-tabia, comandată de Atuf paşa, având 2 batalioane şi 4 tunuri, şi Arab-tabia, sub comanda lui Tevfik bei - 3 batalioane şi 4 tunuri. Între Pelişat şi Tuceniţa, pe o înălţime dominantă, fusese construită Omer bei-tabia, având ca forţe 3 batalioane şi 2 tunuri, sub comanda lui Omer bei. Aceste ultime redute băteau cu foc tot spaţiul din jur şi susţineau atât redutele de la Griviţa, cât şi pe cele de la Radişevo. Comandant general era Atuf paşa, care avea nemijlocit în subordine şi reduta ce-i purta numele. În total, deci, sectorul de sud-est dispunea de 12 batalioane şi 18 tunuri.

Sectorul de sud-vest, de la valea Tuceniţa până la Vid, cuprindea următoarele lucrări mai importante: Tahir-tabia, comandată de Tahir paşa, având 3 batalioane şi 4 tunuri; Isa-tabia, sub comanda lui Isa aga, având 1 batalion; Kavanlâk-tabia, comandată de Riza bei, având 1 batalion şi 2 tunuri; Yunus-tabia, sub comanda lui Yunus bei, având 2 batalioane şi 3 tunuri; Talât-tabia, comandată de Talât bei, având 1 batalion şi 3 tunuri; Milâs-tabia, sub comanda lui Ali Riza bei, având 1 batalion; Baglarbaşi-tabia, comandată de Rasim aga, având 1 batalion.

Comandant superior al sectorului de sud-vest era însuşi şeful de stat major al lui Osman paşa, Tahir paşa. Toate redutele de aici erau astfel construite încât se flancau una pe alta cu foc, realizând o defensivă eficace. Înălţimile de la Krişin aflate în acest sector, cunoscute în literatura acestui război sub denumirea de „Munţii verzi”, erau de fapt dealuri acoperite cu vii şi grădini. În total, deci, sectorul era menţinut de 10 batalioane şi 12 tunuri.

La vest de Plevna nu existau lucrări de fortificaţii, în afară de amplasamentele unei baterii de artilerie (de 6 piese) instalată lângă podul de peste Vid (plus 1 batalion de infanterie), pentru a menţine poziţia împreună cu bateria de artilerie de la Opanez; râul Vid, cu malurile lui abrupte, putea constitui însă un bun aliniament defensiv. O trăsătură dominantă a întăriturilor defensive realizate de Osman paşa în zona Plevna consta în faptul că fiecare fortificaţie şi poziţie erau astfel construite încât formau sistem, neputând fi întoarse, ci doar atacate de front; fiecare redută în parte era bine flancată de redutele apropiate, în spaţiul dintre ele asigurându-se o pânză deasă de foc.

Documentele vremii arată că Osman paşa a ordonat ca fiecare soldat din sistemul defensiv să aibă „o cutie de zinc cu 1.000 de cartuşe pentru a putea trage la discreţie”. În plus, focul redutelor era organizat pe trei etaje, iar cele trei etaje deschideau focul concentrat, simultan, numai în momentul când atacatorul intra în zona razantei armelor. În rezervă (comandant - Rifat paşa) se aflau 10 batalioane de infanterie, 12 escadroane de cavalerie (la care se adăuga cavaleria aflată în rezerva fiecărui sector), 6 tunuri (inclusiv cel de la podul de peste Vid) etc. În total forţele otomane aflate la dispoziţia lui Osman paşa pentru menţinerea acestei puternice zone întărite însumau, la sfârşitul lunii august 1877, aproximativ 50.000 de luptători, adică 46 de batalioane, 19 escadroane şi 72 de tunuri (cea mai mare parte de 8 şi 9 cm, sistem Krupp).

Planul de operaţii al armatei de vest pentru bătălia a treia de la Plevna

Aveau să găsească trupele aliate române şi ruse cheia potrivită pentru a deschide, în sfârşit, lacătul ingeniosului sistem de fortificaţii conceput de Osman paşa în jurul Plevnei? Aceasta era întrebarea care domina în acele zile toate dezbaterile consiliilor de război convocate de comandamentul Armatei de vest sau de cartierele ţarului Alexandru al II-lea şi marelui duce Nicolae.

După studierea fortificaţiilor otomane şi cunoaşterea unităţilor ruse din zonă, în cadrul comandamentului român s-a întărit convingerea că declanşarea bătăliei trebuia amânată până la sosirea trupelor chemate din Rusia. Acest punct de vedere era susţinut, de altfel, şi de numeroşi generali ruşi, printre care: generalul-maior prinţ A.K. Imeretinski, generalul-maior M.D. Skobelev şi generalul-adjutant A.A. Nepokoiciţki, şeful statului major al armatei imperiale de pe teatrul de operaţii din Balcani.

Până la urmă s-a impus, totuşi, punctul de vedere al adepţilor declanşării imediate a bătăliei, care doreau să scape cât mai grabnic de coşmarul Plevnei. Deosebit de insistenţi în acest sens au fost şeful de stat major al Armatei de vest, generalul-locotenent P.D. Zotov, şi ajutorul şefului de stat major al cartierului general al marelui duce, generalul-maior K.V. Leviţki.

Acest punct de vedere se sprijinea în mare măsură pe rezultatul aprigei dispute din zona trecătorilor, unde în perioada care trecuse de la cea de a doua bătălie de la Plevna trupele ruse şi detaşamentele de voluntari bulgari reuşiseră să stăvilească contraofensiva otomană. De aici se trăsese concluzia, eronată, că armata otomană „nu mai este capabilă să întreprindă nici operaţii defensive”.

Sub aceste auspicii, la 25 august / 6 septembrie, domnitorul Carol a convocat la cartierul său din Poradim pe generalul-locotenent P.D. Zotov, însoţit de alţi ofiţeri de stat major, pentru a elabora planul de operaţii al Armatei de vest. După dezbateri îndelungi şi ţinând seama de opiniile înaltului comandament rus, s-a stabilit ca atacul trupelor aliate împotriva Plevnei să fie executat simultan din trei direcţii: din sud, cu un detaşament puternic, comandat de generalul-maior prinţ A.K. Imeretinski; din sud-est, cu forţele principale ruse comandate de generalul-locotenent N.P. Krudener; din nord-est, cu Armata de operaţii română, comandată de generalul de brigadă Alexandru Cernat.

Ordinul de operaţii de detaliu întocmit cu acest prilej pentru trupele ruse participante la bătălie prevedea următoarele:

  • Corpul 9 să ocupe poziţii între şoseaua Bulgăreni - Griviţa şi drumul Pelişat - Plevna, cu trei regimente de infanterie în eşalonul întâi, iar trei regimente să constituie rezerva corpului; aceasta trebuia să dea un regiment de infanterie şi o baterie de artilerie ca să intre în compunerea rezervei generale a Armatei de vest.
  • Corpul 4 să ocupe înălţimile de lângă Radişevo cu trei regimente din Divizia 16 infanterie şi cinci baterii de artilerie; Brigada 1 din Divizia 30 infanterie, cu patru baterii, rămânea în rezerva corpului, iar Brigada 2 infanterie din aceeaşi divizie, cu două baterii, era dată rezervei generale.
  • Detaşamentul de cavalerie comandat de generalul-maior A.G. Laşkarev urma să asigure flancul stâng al dispozitivului aliat, să facă legătura între unele unităţi şi să ţină sub observaţie şoseaua Plevna - Lovcea.

Pentru Armata de operaţii română s-a dat un ordin special în care se prevedea:

  • Divizia 4 infanterie să ocupe o poziţie între şoseaua Bulgăreni - Plevna şi drumul Griviţa - Verbiţa, într-un dispozitiv pe două eşaloane (câte o brigadă în fiecare eşalon), având artileria în faţă spre întăriturile de la Griviţa.
  • Divizia de rezervă să ocupe cu două brigăzi locul lăsat liber de către trupele Diviziei 4 la Verbiţa şi să dea patru batalioane - o brigadă - în rezerva generală a Armatei de vest, la Pelişat.
  • Divizia 3 infanterie păstra poziţiile de la Riben şi Kalişovăţ până la noi ordine.
  • Cavaleria diviziilor române să facă siguranţa dreptei dispozitivului aliat, supraveghind spaţiul dintre satul Verbiţa şi râul Vid.

S-a stabilit ca rezerva generală să fie concentrată la Pelişat, unde s-a fixat şi punctul de comandă al Armatei de vest. Ordinele de operaţii date trupelor române şi ruse au prevăzut totodată, detaliat, dispunerea şi organizarea parcurilor pentru mijloacele de transport, trenurilor de luptă, coloanelor de muniţie şi de aprovizionare, punctelor sanitare etc.

În cursul aceleiaşi zile comandantul Armatei de vest şi şeful său de stat major s-au deplasat la Radeniţa pentru a examina planul de operaţii cu marele duce Nicolae. Domnitorul român a făcut, cu acest prilej, un ultim demers stăruitor pe lângă marele duce pentru a-l determina să accepte amânarea datei declanşării bătăliei, dar acesta, deşi foarte abătut, i-a declarat „că orice amânare e cu neputinţă”. La Radeniţa s-a decis ca, începând de la ora 18, trupele Armatei de vest să treacă la executarea unui marş de apropiere pentru a ocupa poziţiile ordonate; a doua zi, în zori, trebuia să se declanşeze o puternică pregătire de artilerie. Atacul asupra Plevnei urma să se producă simultan pe toată lungimea frontului.

La ora 18 trupele române şi ruse au trecut la executarea ordinelor primite. Deşi în noaptea de 25 spre 26 august / 6 spre 7 septembrie condiţiile nu erau prielnice unei deplasări de această amploare pentru realizarea dispozitivului - o noapte întunecoasă, drumuri desfundate, înguste, necunoscute sau greşit trecute pe hartă etc. -, totuşi marile unităţi române şi ruse au ocupat până în dimineaţa următoare poziţiile ordonate.

În faţa Plevnei se afla concentrată întreaga Armată de vest, cuprinzând: Armata de operaţii română, cu 38.000 de luptători grupaţi în 41 de batalioane, 32 de escadroane, 18 baterii (108 guri de foc) şi 5 companii de geniu; trupe ruse, cu 52.100 de luptători grupaţi în 62 de batalioane, 28 de escadroane, 28 de sotnii şi 316 guri de foc - în total 90.100 de militari şi 424 de piese de artilerie.

În acele momente de mare tensiune premergătoare atacului starea de spirit a ostaşilor români aflaţi în faţa Plevnei era excelentă, în regimente dominând, după cum scria corespondentul de front al ziarului „Allgemeine Zeitung”, „o voioşie din toată inima: muzicele regimentelor atrag cu cântecele lor naţionale pe soldaţii liberi de serviciu [...] la un joc voios şi este un tablou fermecător să vezi la lumina lunii batalioane întregi jucând hora, la care câteodată iau parte şi ofiţerii, ceea ce înveseleşte şi mai mult pe soldaţi. Adeseori a trecut demult miezul nopţii, dar tot se învârtesc sute de jucători pe iarba verde. Eu cred că dacă li s-ar lăsa în voia lor muzica, ei ar juca până a doua zi. Trupele sunt însufleţite de spiritul cel mai bun şi cutez a susţine că, cu o conducere calmă şi înţeleaptă, această armată, în momentul unei situaţii, îşi va face deplin datoria”.

Acelaşi corespondent aprecia că ofiţerii români îşi „cunosc afund meseria lor”, „artileria are un material foarte bun (sistemul Krupp), cu cai buni”, „capacitatea de manevră a bateriilor române” era superioară „în toate privinţele”. „Cu un cuvânt - încheia el - armata română mi-a făcut o impresie surprinzătoare. Fiindcă valoarea morală se arată mai înainte de toate prin purtarea trupei în diferite ocazii, cred că pot susţine azi că cei 40.000 de oameni din trupa română, care curând vor intra în acţiune, îşi vor face datoria”.

Trupele române şi ruse în timpul pregătirii de artilerie

În dimineaţa de 26 august / 7 septembrie trupele române şi ruse de la Plevna au început pregătirea de artilerie a celei de a treia bătălii cu 146 de guri de foc. Cele 48 de piese ale artileriei Diviziei 4 române s-au desfăşurat pe creasta de la nord-est de satul Griviţa, în culturi de porumb şi în vii; ostaşii au început „sub focul inamicului” să-şi construiască adăposturi şi amplasamente de artilerie „chiar în timpul acţiunii”.

Cu acest prilej a ieşit în evidenţă utilitatea lopeţii individuale Linneman, cu care era dotată armata română - în general „armă” de cea mai recentă apariţie pe câmpiile de bătălie de pretutindeni, dar nu mai puţin privită cu neîncredere de diverşi generali tradiţionalişti. Ostaşii, fără a mai aştepta ordine speciale, „se serviră în mod admirabil de această preţioasă unealtă, în cele mai multe cazuri şi în tot timpul campaniei”, uneltele de geniu fiind întrebuinţate numai la executarea de „lucrări speciale însemnate”.

Acoperită de un batalion de infanterie desfăşurat în trăgători, artileria a început să bată întăriturile de la Griviţa. Deşi focul artileriei inamice nu a întârziat, tunarii noştri, „energici şi veseli, după fericita fire a românului”, îşi făceau cu prisosinţă datoria. „Ei nesocoteau pericolul - notează T.C. Văcărescu - şi erau mulţumiţi, căci această împrejurare le da prilej de a se arăta la lucru şi le atrăgea numeroase vizite din partea ofiţerilor din statul major rus şi ataşaţilor militari străini”.

Pregătirea de foc a durat cu intensitate până seara, fără a se obţine rezultatele scontate, deoarece fortificaţiile turceşti s-au dovedit extrem de rezistente şi cu măiestrie amplasate la teren. Noaptea s-au executat numai trageri de salvă, la intervale, asupra lucrărilor defensive, spre a împiedica inamicul să le refacă acolo unde suferiseră stricăciuni. De altfel, tragerile din prima zi au avut, printre altele, şi scopul de a asigura reglarea focului pentru a-i spori eficacitatea în zilele următoare. Comandanţii au constatat că multe baterii se găseau la distanţe prea mari faţă de obiectivele pe care le băteau.

Totuşi, artileria Diviziei 4 infanterie a reuşit să neutralizeze provizoriu tunurile din lucrările de la Griviţa. Precizia tragerilor executate de ea a determinat comandamentul rus să ceară comandamentului român câteva secţii de tunuri pentru a regla bateriile de asediu din sectorul său. Colonelul Gaillard, ataşatul militar francez pe lângă Statul major general al armatei ruse, care a asistat la desfăşurarea artileriei române, îi mărturisea unui adjutant al ţarului: „Aţi fost să vedeţi bateriile românilor? Eu vin de la dânşii şi am fost cu deosebire mulţumit de ce am văzut; dar ce am observat mai ales este îndemânarea şi priceperea cu care şefii lor de baterii, care adesea nu sunt decât locotenenţi, îndeplinesc misiunea ce la dv., ruşii, este generalmente încredinţată ofiţerilor superiori, comandanţi de baterii. Veţi vedea că au să fie sdraveni micii români”. „Monitorul oficial” comenta astfel rezultatele obţinute de artileriştii români în prima zi a pregătirilor: „Toate trupele române, şi mai cu seamă artileria, ieri au început focul cu curaj şi sângele rece al trupelor bătrâne”.

Bateriile de artilerie ruse au executat şi ele trageri atât asupra redutelor inamice din faţa poziţiilor lor, cât şi asupra oraşului Plevna. Sub acoperirea focului artileriei, trupele de infanterie şi-au îmbunătăţit dispozitivul realizat în cursul nopţii: Detaşamentul Imeretinski a înaintat şi a ocupat Dealul Roşu, pentru a înlesni ocuparea în ziua următoare a primelor înălţimi de la Brestoveţ; Divizia 3 română a înaintat cu Brigada 1 infanterie la nord-est de Verbiţa şi a executat recunoaşteri cu ofiţeri de stat major şi de artilerie, sub siguranţa unui batalion de infanterie, spre a stabili poziţiile pentru tunuri şi pentru regimente, iar cu Brigada 2 infanterie a înaintat până la Kalişovăţ.

Pentru a asigura flancul drept al dispozitivului român divizia a lăsat la Kreta, Riben şi Kalişovăţ câte un batalion de infanterie spre a definitiva lucrările defensive aflate în construcţie. Totodată, ea a executat o cercetare de la Riben prin Kaţamuniţa şi Susurlu spre Opanez, cu scopul de a determina poziţiile defensive ale inamicului, precum şi forţa lui.

Divizia 4 română, după ce şi-a instalat o linie de avanposturi pentru acoperirea artileriei (aflată la numai 2.400-2.500 de metri de inamic), a adoptat un dispozitiv de luptă pe două eşaloane: în eşalonul întâi Brigada 1 infanterie comandată de colonelul Grigore Cantili, iar în eşalonul doi Brigada 2 infanterie comandată de colonelul Grigore Borănescu. În timp ce artileriştii au executat foc asupra poziţiilor inamice şi infanteriştii din primele linii s-au îngropat la teren, restul trupelor s-au pregătit pentru asalt, executând „scări lungi de câte 3 metri, cât şi ţăruşi mai mari, pentru a fi bătuţi atât în escarpe cât şi în contraescarpe şi care să înlesnească escaladarea”. Căpitanul Mihail Dimitrescu din Regimentul 8 infanterie nota că soldaţii, în timp ce confecţionau scările de asalt, spuneau: „Pe aceste scări ne vom sui voioşi [...] şi vom arăta lumii că românii ştiu să lupte ca leii, oriunde [...] se va ascunde inamicul”.

Prima zi de pregătire a asaltului a scos în evidenţă, însă, şi faptul că trupele otomane dispuneau de piese de artilerie din cele mai perfecţionate, că studiaseră şi cunoşteau bine terenul, iar artileria lor era minuţios reglată. Comandamentul otoman a decis, încă din prima zi, să părăsească fără luptă localităţile Griviţa şi Radişevo, dar să menţină poziţiile de la Brestoveţ. În noaptea de 26 spre 27 august / 7 spre 8 septembrie artileria Diviziei 4 infanterie română s-a adăpostit bine la teren.

Divizia 3 infanterie română a folosit întunericul pentru a se instala în poziţiile recunoscute în ziua precedentă, pe înălţimile Ianik Bair, la 2.800-3.000 de metri de inamic. De asemenea, ostaşii de la bateriile ruse au lucrat toată noaptea la parapete, unele apropiindu-se mai mult de inamic prin împingerea infanteriei în faţă. Peste tot se făceau intense pregătiri spre a spori eficacitatea focului.

A doua zi, 27 august / 8 septembrie, la ora 6, bombardamentul de artilerie a fost reluat „cu multă violenţă”. De data aceasta 226 de tunuri de diferite calibre şi-au aruncat grindina de proiectile asupra sistemului defensiv otoman. Focul tras de bateriile române asupra redutelor şi şanţurilor de la Bukov, de la sud de şoseaua Plevna-Bulgăreni şi de la Griviţa a fost foarte puternic, mai ales în sectorul Diviziei 4 infanterie. O parte din bateriile de artilerie ale acestei divizii erau însă expuse focului executat dintr-o poziţie înaintată a complexului de fortificaţii de la Griviţa - poziţie considerată în documentele române de epocă şi lucrări străine drept redan, situat la jumătatea distanţei dintre aliniamentul român şi linia de bază a lucrărilor otomane.

Drept care, comandantul Diviziei 4 infanterie română, colonelul Alexandru Anghelescu, a cerut aprobarea de a executa un atac asupra redanului spre a-l cuceri. El a argumentat că această misiune se putea duce la bun sfârşit fără prea mari pierderi, deoarece redanul fusese lovit puternic cu foc de artilerie, ceea ce obligase deja o parte din trupele otomane să se retragă spre poziţiile de bază din spate, aflate la circa 900 de metri.

Cucerirea redanului ar fi prezentat avantajul că ar fi permis să se împingă mai în faţă linia de avanposturi a diviziei şi, totodată, ar fi avut un efect moral pozitiv asupra trupelor. Primind aprobarea solicitată, colonelul Alexandru Anghelescu a încredinţat misiunea de a asalta redanul Regimentului 13 dorobanţi, comandat de locotenent-colonelul Ion Petrovici, care avea deja patru companii în avanposturi; flancurile regimentului urmau să fie asigurate de un batalion din Regimentul 5 infanterie şi de Batalionul 2 vânători.

Comandantul Regimentului 13 dorobanţi a adoptat un dispozitiv de luptă pe două eşaloane: în eşalonul întâi - batalionul 1, comandat de maiorul Dimitrie Leca, şi o companie din batalionul 2; în eşalonul doi - celelalte două companii din batalionul 2, comandat de maiorul Dimitrie Macri, ce erau desfăşurate la flancurile şi înapoia primei linii. Între cele două linii, la centru, se afla compania 2 cu drapelul de luptă al unităţii.

Înapoia Regimentului 13 dorobanţi au fost dispuse batalionul 2 (din Regimentul 5 infanterie) comandat de maiorul Leonida Iarca (la stânga) şi Batalionul 2 vânători, comandat de maiorul Ştefan Mateescu (la dreapta), având misiunea de a manevra redanul pe la flancuri şi a-i sili pe apărători să-şi disperseze forţele şi focul. Sprijinul nemijlocit al atacului urma să fie asigurat de o secţie din bateria 1 din Regimentul 3 artilerie, comandată de sublocotenentul Alexandru Harţei. Comanda întregului detaşament destinat pentru asalt a fost încredinţată locotenent-colonelului Sergiu Voinescu, şeful de stat major al Diviziei 4 infanterie.

La ora 16 a fost dat semnalul de înaintare de către comandantul coloanei de atac. Dorobanţii din linia întâi, desfăşuraţi în trăgători, urmaţi îndeaproape de linia a doua, au început înaintarea „cu multă vigoare şi bărbăţie”. Asupra liniilor de atac inamicul a deschis focul cu toate bateriile de artilerie care puteau interveni în acest punct. Din lucrările de la Griviţa s-a abătut asupra românilor o ploaie de obuze şi şrapnele. Avântul dorobanţilor nu a putut fi însă stăvilit; avanposturile redanului au fost respinse din mişcare. A urmat asaltul. În frunte cu căpitanul Vasile Eremia, comandantul companiei 4, care se lupta cu „un curaj de admirat”, ostaşii români au pătruns în redan şi au angajat lupta la baionetă.

Compania 1, comandată „cu multă inteligenţă şi prevedere” de căpitanul Ion Botez, şi compania 3, comandată de căpitanul Grigore Andronescu, care „în tot timpul luptei şi-a îmbărbătat oamenii”, au acţionat la flancuri. Când lupta era în toi a apărut la flancul stâng batalionul din Regimentul 5 infanterie. Inamicul a fost nevoit să cedeze şi să se retragă; primul care a intrat în poziţia întărită inamică a fost plutonul comandat de sublocotenentul Alexandru Bidescu care, deşi era ofiţer de administraţie, ceruse să participe la luptă, în urma unei crâncene şi sângeroase încleştări la baionetă întăritura a fost cucerită. Secţia de artilerie comandată de sublocotenentul Harţei a înaintat, sub ploaia de obuze a inamicului, până în apropierea lucrării, unde a ocupat poziţiile de tragere pe o movilă aflată la sud-vest de obiectivul cucerit.

Neîmpăcându-se cu gândul pierderii redanului, comandantul otoman a declanşat un contraatac violent. Secţia de artilerie, puternic bătută cu foc, a suferit mari pierderi, iar sublocotenentul Harţei a fost grav rănit. Pentru redresarea situaţiei a fost introdus în luptă un pluton din Regimentul 13 dorobanţi sub comanda sublocotenentului de rezervă Nicolae Rosetti-Rosnovanu, intrat voluntar în război şi care se oferise din proprie iniţiativă să ia parte la respingerea contraatacului inamic.

În sprijinul trupelor din redanul cucerit a fost adusă şi bateria 3 din Regimentul 3 artilerie, comandată de căpitanul Gheorghe Lupaşcu; artileriştii au luptat „cu cea mai mare bravură şi au rămas neclintiţi în poziţiunile lor, astfel că şi-au atras o admiraţie generală”. Ziarul „Resboiul” informa, două zile mai târziu, că la Plevna militarii români „au răzbit cu un avânt vitejesc şi ocupat una din întăririle turcilor” şi şi-au menţinut „poziţiile în ciuda eforturilor turcilor de a-i îndepărta” .

Odată cu respingerea contraatacului, infanteriştii români au trecut la amenajarea poziţiei redanului spre a o putea menţine şi apăra împotriva unor noi încercări de reocupare pe care le-ar fi întreprins inamicul. Această măsură de prudenţă s-a dovedit întemeiată, căci în noaptea de 27 spre 28 august / 8 spre 9 septembrie otomanii au executat un al doilea contraatac.

De data aceasta, însă, românii aveau o linie de avanposturi bine întărită şi, în plus, au observat la timp apropierea inamicului, primindu-l cu o pânză densă de foc şi silindu-l să se retragă. Ostaşii din prima lucrare de fortificaţii cucerită au continuat lucrul toată noaptea pentru consolidarea întăriturilor. Pierderile suferite de trupele române în cursul atacului şi al respingerii contraatacurilor otomane s-au ridicat la 129 de soldaţi morţi şi răniţi şi trei ofiţeri răniţi.

Cucerirea redanului a mărit încrederea în victorie a ostaşilor români, care au vădit în tot timpul înfruntării alese virtuţi. Într-un raport înaintat a doua zi superiorilor săi despre desfăşurarea atacului maiorul Dimitrie Leca sublinia că conduita trupei şi a ofiţerilor a fost admirabilă, de un curaj şi sânge rece nespus. Comandantul Armatei de operaţii române, generalul Alexandru Cernat, raporta în cuvinte asemănătoare domnitorului: „Trupa a înaintat la foc cu multă vigoare şi bărbăţie. Astă-noapte turcii au încercat să respingă poziţiile înaintate ocupate de Divizia IV-a, dar au fost respinşi”.

Comunicatele oficiale au acordat un spaţiu larg faptei de arme a Regimentului 13 dorobanţi şi bateriilor de artilerie care „s-au purtat în mod admirabil la luarea retranşamentului ocupat de inamic”. Multe rapoarte au evidenţiat comportarea eroică a unor ofiţeri, în special din batalionul 1 comandat de maiorul Leca: căpitanii Ion Botez, Vasile Eremia şi Grigore Andronescu, locotenentul Ioan Dimitriu, sublocotenenţii Nicolae Rosetti-Rosnovanu, L.L. Neniţescu, Alexandru Bidescu şi alţii. Din rândurile personalului medical, care „a lucrat neobosit şi nu s-a cruţat sub focul cel mai viu” şi ale cărui devotament şi curaj constituiau „o încurajare pentru trupe”, s-a remarcat în mod special doctorul Ioan Vilara, „care în ploaia gloanţelor urmărea batalionul dând tot ajutorul răniţilor”.

Sintetizând ştirile primite de la Plevna, ziarul „Resboiul” scria: „Speranţele României n-au fost înşelate. Juna noastră armată în faţa Plevnei, în faţa celor mai brave trupe ale Turciei, în faţa armatei lui Osman paşa compusă mai toată din arnăuţi, luptătorii cei mai dârji, a ştiut şi a putut să se arate demnă de numele vitejesc al strămoşilor ei [... ]. Sufletul ni se umple d-o nobilă mândrie şi strigăm: Trăiască armata română! Ţara ai cărei fii fac parte dintr-o asemenea armată trebuie să fie mare şi fericită”. Pentru succesul repurtat, drapelul de luptă al Regimentului 13 dorobanţi a fost distins cu ordinul „Steaua României”.

Acelaşi ordin sau medalia „Virtutea militară” s-au acordat şi altor ofiţeri şi soldaţi din unităţile care au luat parte la atac. Trupelor române li s-au înmânat, totodată, 50 de ordine „Sf. Gheorghe” din partea Marelui cartier imperial rus, iar colonelul Alexandru Anghelescu a fost felicitat de principele Carol şi de ţarul Alexandru al II-lea „pentru bărbăteasca purtare a trupelor ce au luat parte la lupta de la 27 august”.

Urmărind, ca şi forţele române, să-şi îmbunătăţească propriile poziţii şi să se apropie cât mai mult de liniile de fortificaţii otomane, trupele ruse au întreprins, şi ele, în ziua de 27 august / 8 septembrie o serie de atacuri în sectoarele pe care le ocupau. În cel încredinţat Detaşamentului Imeretinski, extrem de violente au devenit aceste atacuri în zona aşa-zişilor Munţi Verzi, unde unităţile ruse comandate de energicul general M.D. Skobelev s-au angajat într-o acţiune de amploare ce a depăşit prevederile ordinelor primite anterior.

Deşi a fost cucerită creasta a doua şi otomanii au fost siliţi să abandoneze creasta a treia a Munţilor Verzi, până la urmă generalul Skobelev a apreciat că era necesar să se replieze pe creasta întâi, de unde putea să respingă mai uşor puternicele contraatacuri otomane. Trupele ruse au înregistrat în cursul ciocnirilor de pe Munţii Verzi pierderi mari - circa 900 de morţi, în cea mai mare parte din regimentele 5 de Kaluga (681, din care 11 ofiţeri) şi 8 de Estonia (152, din care 2 ofiţeri).

La luptele din primele zile, concomitent cu pregătirea de artilerie, au luat parte şi unităţile de cavalerie române şi ruse întrunite într-un detaşament (denumit în unele izvoare corpul de cavalerie) pus sub comanda generalului-maior Laşkarev. Din acest corp făceau parte: o divizie de cavalerie independentă română, sub comanda colonelului Victor Creţeanu, formată ad-hoc din Brigada de roşiori (regimentele 1 şi 2, mai puţin un escadron detaşat ca escortă la cartierul general al Armatei de vest), o brigadă de călăraşi (regimentele 5 şi 6), comandată de colonelul Constantin Formac, şi o baterie călăreaţă pusă sub comanda căpitanului Hepites; Divizia 9 cavalerie rusă, formată din regimentele 8 şi 9 dragoni, 9 ulani, 9 cazaci de Don, bateria 16 călăreaţă şi bateria 2 de Don - în total 28 de escadroane, 6 sotnii şi 18 tunuri de artilerie călăreaţă.

Misiunea detaşamentului de cavalerie comandat de generalul Laşkarev era, după cum rezultă din ordinul de operaţii dat pentru ziua de 27 august / 8 septembrie, următoarea: „Generalul Laşkarev, dimpreună cu cavaleria sa, întărit cu două regimente de călăraşi şi două de roşiori, va înainta de la Riben la Doini Dubnik pe drumul ce duce la Sofia. Scopul acestei mişcări va fi să opereze pe liniile de legătură ale inamicului, să le taie de va fi cu putinţă, în caz de retragere sa-l urmărească”. În dimineaţa de 27 august / 8 septembrie cavaleria aliată a trecut râul Vid şi s-a îndreptat spre Trestenik, unde a ajuns la ora 11,30.

De aici, pentru a-şi asigura flancul stâng al marşului, a cerceta mişcările inamicului dinspre Opanez şi a supraveghea comunicaţia spre Rahova, generalul Laşkarev a trimis Brigada de roşiori română, împreună cu Regimentul 6 călăraşi şi cu bateria călăreaţă, spre Doini Etropol şi Gorni Etropol, iar el a continuat marşul spre Gorni Dubnik şi Doini Dubnik. Ordinul de luptă dat Brigăzii de roşiori prescria că: „în caz că se vor întâlni forţe importante inamice va opera de flanc contra lui; în cazul când târgul Gorni Etropol n-ar fi ocupat de inamic, se va aşeza în bivuac înainte de a ajunge la Gorni Etropol, aşezând anteposturi şi observând drumul Plevna - Rahova şi spatele inamicului dinspre Opanez”.

Gorni Etropol nefiind ocupat de otomani, grosul detaşamentului a ajuns în jurul orei 14 la Doini Dubnik, unde s-a instalat în bivuac de o parte şi de alta a şoselei ce duce spre Sofia şi a aşezat un lanţ de avanposturi în tot lungul Vidului de la Doini Etropol (unde se afla Brigada de roşiori română) spre sud, până la satul Kruşoviţa, şi apoi spre vest, în direcţia localităţii Gorni Dubnik. Un post special a fost dispus pe comunicaţia ce ducea de la Doini Dubnik spre nord-vest, către oraşul-cetate Rahova.

Spre ora 16 avanposturile au raportat că de la Plevna înaintau spre Doini Dubnik două sau trei regimente de cavalerie inamică însoţite de trei batalioane de infanterie. De asemenea, Brigada de roşiori a raportat că în momentul în care se apropia de Doini Etropol observase coborând de pe înălţimile Opanezului circa patru batalioane de infanterie şi mai multe tunuri. Generalul Laşkarev a întărit cu trupe ruse avanposturile, iar Brigăzii de roşiori române i s-a dat ordin „să se ţină cu orice preţ pe poziţiunea sa, pentru a păzi flancul stâng al dispozitivului detaşamentului”.

Cavaleria otomană, formată din circa 1.500 de luptători, după ce a trecut Vidul a împins un lanţ dens de cercetaşi pe direcţia Doini Dubnik şi a lăsat infanteria proprie pe malul drept al râului. După o luptă corp la corp, otomanii au fost însă siliţi să se retragă, urmăriţi de ulanii ruşi, până la Vid. Spre ora 18 inamicul a reluat atacul, de data aceasta cavaleria fiind susţinută de infanterişti, care au început să treacă pe podul de peste Vid. Artileriştii ruşi i-au întâmpinat însă cu foc de mitralii; şi bateria de artilerie călăreaţă română a deschis imediat focul asupra infanteriştilor otomani, care au fost siliţi să se retragă.

În urma înfruntărilor din 27 august / 8 septembrie toate marile unităţi române se aflau angajate, într-o formă sau alta, împotriva trupelor otomane de la Plevna. În conformitate cu planul iniţial, a doua zi - 28 august / 9 septembrie - ar fi trebuit să se declanşeze atacul general al trupelor române şi ruse asupra Plevnei. Dar, în cadrul unui consiliu de război, s-a ajuns la concluzia că atacul nu fusese pregătit suficient şi, în consecinţă, urma să fie amânat cu două zile.

La această hotărâre au contribuit, pe de o parte, pierderile mari înregistrate de trupele ruse comandate de generalul Skobelev pe Munţii Verzi şi de cele române la cucerirea redanului de la Griviţa, ceea ce dăduse un indiciu îngrijorător în privinţa capacităţii de rezistenţă a inamicului pe poziţiile lui întărite; pe de altă parte, s-a constatat că artileria rusă şi română provocase distrugeri cu totul neînsemnate sistemului de fortificaţii otoman, deoarece în majoritatea cazurilor bateriile se aflaseră instalate la distanţe prea mari de obiectivele inamice.

La 28 august / 9 septembrie pregătirea de artilerie a continuat cu mai mare intensitate. Comandamentul român a dispus ca bateriile de artilerie şi avanposturile Diviziei 4 infanterie să fie apropiate cât mai mult de inamic şi să se consolideze temeinic la teren. Redanul cucerit a fost transformat într-o adevărată redută; s-au construit şanţuri defensive; bateria comandată de căpitanul Lupaşcu s-a instalat în poziţia ocupată după încheierea atacului asupra redanului, la circa 900 de metri de reduta Griviţa, luând denumirea de Bateria „de la Movilă”; o oarecare apropiere s-a executat şi de către artileria şi avanposturile Diviziei 3 infanterie, care, de asemenea, s-au consolidat la teren. Brigăzile 2 şi 3 infanterie din Divizia de rezervă, aflate la Verbiţa, au început să execute lucrări defensive pentru a putea contribui la acoperirea flancului drept al armatei ruse.

În timp ce artileria bătea violent poziţiile fortificate inamice, iar infanteria se pregătea pentru asalt, corpul de cavalerie al generalului Laşkarev a continuat acţiunile dinspre vest. În dimineaţa de 28 august / 9 septembrie roşiorii români au participat la sondele de cercetare executate spre Sofia, spre râul Isker şi la sud de Doini Etropol. Spre ora 15,30 avanposturile instalate în direcţia Plevnei au semnalat forţe importante inamice spre Doini Etropol şi o concentrare de trupe otomane în dreapta Vidului, lângă podul de pe şoseaua Plevna - Sofia. O oră mai târziu pe înălţimile de la sud de Doini Etropol a apărut un lanţ de trăgători al infanteriei otomane, acoperit pe flancuri de cerchezi şi urmat în spate de rezerve şi artilerie (în total şase batalioane de infanterie cu patru tunuri şi un regiment de cavalerie).

Conform ordinelor date de comandantul corpului de cavalerie, Brigada de roşiori română s-a retras pe înălţimea de la Gorni Etropol, cu scopul de a-i atrage pe otomani cât mai departe în câmp deschis. Apoi, în momentul în care grosul cavaleriei ruse a angajat flancul inamicului, roşiorii au executat un viguros atac frontal, silind forţele otomane să se retragă în grabă, către ora 18, dincolo de Vid. Pierderile românilor s-au ridicat la 3 morţi şi 18 răniţi; pe teren au fost găsiţi 31 de morţi şi 24 de răniţi otomani.

După această lovitură trupele române şi-au reocupat vechiul dispozitiv, cu grosul la Gorni Etropol: regimentele 1 şi 2 roşiori împreună cu Regimentul 6 călăraşi între Doini Etropol şi Gorni Etropol, iar Regimentul 5 călăraşi la sud de Gorni Etropol; patrulele călăraşilor şi roşiorilor români acţionau în direcţiile Cerikovo, Teliş şi Mahaleta. Prezenţa avută de puternicul corp de cavalerie ruso-român în acest sector l-a determinat pe Osman paşa să întărească trupele ce apărau poziţiile de la vest de valea Tuceniţa cu opt batalioane şi trei tunuri, puse sub comanda lui Emin paşa, la care s-au adăugat alte trei batalioane, la 29 august / 10 septembrie, luate din rezerva generală, cea a sectoarelor şi a liniei a doua defensive.

La 29 august / 10 septembrie pregătirea de artilerie aliată executată asupra Plevnei a atins intensitatea maximă: 300 de guri de foc de artilerie revărsau „pohoi de foc şi fer peste tăbiile [redutele] şi meterezele osmanlii”. În toate sectoarele trupele române şi ruse au întreprins acţiuni ofensive pentru a-şi îmbunătăţi poziţiile, au perfectat amplasamentele bateriilor de artilerie şi au efectuat o serie de lucrări pentru adăpostirea oamenilor în teren.

Unităţile ruse au început să resimtă tot mai acut lipsa lopeţilor individuale, care se aflaseră într-un număr cu totul redus în dotarea lor sau fuseseră, pur şi simplu, abandonate pe drum de soldaţi. „în lipsă de unelte - se arată în lucrarea întocmită de Comisiunea istorică a Marelui stat major rus - oamenii lucrau cu ce puteau, săpând pământul cu bidonul, cu baioneta şi ridicau bulgării cu mâinile”.

Hotărârile consiliului de război din 29 august / 10 septembrie 1877

Rezultatele celor patru zile ale pregătirii de artilerie au fost analizate, în după-amiaza de 29 august / 10 septembrie, într-un consiliu de război la care au luat parte domnitorul Carol, ţarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae, şefii statelor majore, comandanţii corpurilor de armată şi alţi generali. Participanţii au apreciat că Îndeosebi la aripile dispozitivului de asalt se realizaseră poziţii mai favorabile acţiunilor ofensive preconizate pentru ziua atacului general: unităţile române ocupaseră şanţurile înaintate din faţa fortificaţiilor de la Griviţa, iar detaşamentul rus comandat de generalul-maior prinţ Imeretinski se consolidase pe creasta a doua a Munţilor Verzi. În schimb, pregătirea de artilerie adusese mai mult pagube decât foloase.

„Focul acestei artilerii - se spune în lucrarea întocmită de Comisiunea istorică a Marelui stat major rus - nu cauza aproape nici o pierdere trupelor turceşti, căci aceste trupe erau acoperite de parapete de pământ. Stricăciunile şi distrugerile cauzate de acest foc fortificaţiei erau de ordinar reparate în timpul nopţei. În fine, din cauza marei distanţe la care se trăgea, o parte însemnată de obuze nici nu se spărgeau, ci se îngropau adânc în pământul moale. Din contră, din cauza duratei şi a repeziciunei tragerei, multe tunuri fusese stricate şi lipsa de muniţie începea să se simtă”.

Cu toate că au existat şi unele opinii că pregătirile făcute până atunci erau insuficiente pentru o acţiune hotărâtoare, consiliul de război a hotărât să se declanşeze totuşi atacul general a doua zi, 30 august / 11 septembrie 1877. Se pare că anturajul lui Alexandru al II-lea a vrut să-l gratuleze pe ţar cu o victorie răsunătoare de ziua lui onomastică. Hotărârile adoptate de consiliul de război au fost concretizate în ordinul de operaţii dat Armatei de vest de către principele Carol în noaptea de 29 spre 30 august / 10 spre 11 septembrie, care în general repeta unele prevederi ale ordinului precedent din 25 august / 6 septembrie, dar aducea şi unele detalieri.

Astfel, în ziua atacului general pregătirea de artilerie trebuia să continue pe întregul dispozitiv, cu două întreruperi: una între orele 9 şi 11 şi alta între orele 13 şi 14,30; după ultima întrerupere tragerile urmau să fie reluate numai de către acele baterii care nu ar fi stânjenit prin focul lor înaintarea infanteriei. Prin acest sistem de pregătire de artilerie se urmărea inducerea în eroare a comandamentului otoman: după încetarea primului bombardament, la ora 9, se sconta că otomanii, crezând că avea să înceapă atacul, îşi vor aduce rezervele pe linia întâi de fortificaţii; aceste rezerve urmau să fie lovite de al doilea bombardament, dezlănţuit la ora 11; înşelat de întreruperea de la ora 13 inamicul avea să-şi readucă rezervele, asupra cărora avea să se abată din nou focul la ora 14,30.

A treia oară focul de artilerie avea să nu se mai întrerupă decât în momentul când trupele de asalt se vor fi apropiat de redute, dar se presupunea că atunci otomanii, deja înşelaţi de două ori, nu aveau să se mai grăbească să-şi readucă rezervele, ceea ce ar fi înlesnit asaltul dat de români şi ruşi. Ordinul a stabilit ca atacul infanteriei să înceapă simultan, la ora 16, pe toată lungimea dispozitivului, pentru a sili comandamentul otoman să-şi disperseze cât mai mult forţele şi să nu poată realiza concentrări de trupe în punctele nevralgice.

După cucerirea redutelor, „trupele ruso-române - potrivit planului adoptat - îşi vor dezvolta succesul obţinut, aruncându-se în valuri irezistibile asupra câmpului principal al forţelor turceşti. Mai întâi se va întruni un val general, trupele de la flancul stâng şi cele de la centru pe înălţimea din faţa oraşului Plevna; apoi la acest val va veni să se adauge şi trupele de la flancul drept şi atunci acest gigantic torent de trupe victorioase ruso-române sau va înghiţi pe turci, sau îi va arunca în afara câmpului fortificat de la Plevna; cavaleria noastră va termina înfrângerea inamicului”.

Pentru a concretiza misiunile ce îi reveneau Armatei de operaţii române din ordinul general, comandantul ei, generalul Alexandru Cernat, a elaborat în seara de 29 august / 10 septembrie ordinul nr. 54, în care a fixat detaliat obiectivele trupelor române, dispozitivul de luptă şi modul de desfăşurare a atacului de a doua zi. Divizia 3 infanterie, adoptând un dispozitiv pe două eşaloane, trebuia să formeze două coloane de atac: una compusă din patru batalioane, sub ordinele unui comandant de brigadă, care să execute asaltul asupra redutei Griviţa; cea de a doua, formată din trei batalioane, tot sub ordinele unui comandant de brigadă, avea misiunea de a face siguranţa dreptei coloanei principale şi a manevra dinspre nord şi nord-est reduitul inamic, uşurând astfel desfăşurarea atacului frontal.

În eşalonul doi al diviziei au fost păstrate trei batalioane, dispuse înapoia centrului dispozitivului. Divizia 4 infanterie urma să atace într-un dispozitiv pe trei eşaloane: prima coloană de atac, sub comanda unui comandant de brigadă, compusă din patru batalioane, urma să execute un atac asupra redutei Griviţa; a doua, din trei batalioane, constituia eşalonul de susţinere cu misiunea de a întări, la nevoie, forţa primului asalt şi de a respinge orice contraatac inamic; restul de cinci batalioane constituiau rezerva diviziei (eşalonul de rezervă).

Divizia de rezervă forma - în afara unui batalion lăsat în lucrările de la Verbiţa cu o baterie de artilerie şi un altul în bivuac - rezerva principală a Armatei de operaţii române; ea era dispusă pe platoul situat între poziţiile diviziilor 3 şi 4 infanterie. Brigada 1 infanterie, trimisă anterior la Pelişat în rezerva generală a Armatei de vest, a fost readusă în ziua atacului în sectorul român.

Ordinul de operaţii dat de generalul Cernat trupelor române preciza amănunţit modul de acţiune pe timpul atacului: batalionul din eşalonul întâi al fiecărei coloane de atac trebuia să înainteze răspândit în trăgători fără a face uz de armă până aproape de redută; înapoia acestuia urmau plutoanele de ostaşi prevăzuţi cu fascine, scări şi gabioane pentru escaladarea parapetelor.

După ce ajungeau în contact nemijlocit cu inamicul, batalioanele trebuiau să acţioneze astfel: batalionul din cap - să execute foc asupra otomanilor din şanţuri şi de pe parapete; batalionul al doilea - să escaladeze parapetele, după ce şanţurile fuseseră umplute cu fascine; batalioanele 3 şi 4 - să încercuiască reduta şi să se arunce impetuos la asalt asupra apărătorilor pentru a întări forţa primului asalt sau a înlocui batalioanele din prima linie care ar fi suferit pierderi mari. Dacă atacul reuşea, se prevedea ca reduta cucerită să fie organizată imediat pentru defensivă.

Postul de comandă al Armatei de operaţii române a fost stabilit lângă rezerva generală, pe înălţimea dominantă de la originea văii Bukovului, de unde se putea observa în bune condiţii întregul front de acţiune al ambelor divizii atacante. Brigada de cavalerie comandată de colonelul Rosnovanu trebuia să împingă elemente de cercetare spre Opanez şi Susurlu pentru a obţine informaţii asupra mişcărilor inamicului. În conformitate cu aceste dispoziţii, comandanţii de divizii au format, în cursul nopţii de 29 spre 30 august / 10 spre 11 septembrie, coloanele de atac.

Atacul general din 30 şi 31 august / 11 şi 12 septembrie 1877

Seara, în timp ce pregătirile pentru atacul din ziua următoare se desfăşurau febril în tot dispozitivul ocupat de trupele române şi ruse, vremea s-a înrăutăţit brusc. A început să cadă o ploaie densă, însoţită de rafale de vânt rece, care, adăugată stării de spirit fireşti în împrejurări ca acelea, nu a mai îngăduit nimănui să se odihnească. Drumurile s-au desfundat complet, stânjenind mişcările trupelor.

Ostaşii, cu îmbrăcămintea înmuiată şi îngreunată de ploaie, înfruntau natura dezlănţuită cu stoicism, fără posibilitatea de a se adăposti undeva. În zori ploaia s-a oprit dar, în schimb, s-a lăsat o ceaţă deasă care a acoperit ca un uriaş linţoliu înălţimile şi văile din jurul Plevnei; dirijarea trupelor în luptă şi observarea mişcărilor inamicului au devenit, practic, imposibile.

Mulţi comandanţi şi ostaşi au considerat atunci, văzând cât de potrivnică le era vremea, că ar fi fost mai bine să se amâne declanşarea atacului. „Era greu de imaginat o zi mai defavorabilă în ceea ce priveşte timpul pentru atacul ales de noi - scria generalul Zotov într-un raport înaintat după bătălie marelui duce. - Involuntar te gândeai că trebuia amânat”. Dar mecanismul complicat care era gruparea de forţe române şi ruse din faţa Plevnei se pusese deja în mişcare, iar comandanţii celor două armate au socotit de prisos să mai avanseze ţarului propunerea de a amâna mult dorita bătălie decisivă.

În zorii zilei de 30 august / 11 septembrie artileria română a declanşat un foc violent asupra poziţiilor otomane, în conformitate cu planul de operaţii fixat. Ceaţa a împiedicat însă reglarea, bateriile trăgând îndeobşte la întâmplare şi, în consecinţă, fără să producă întăriturilor inamicului distrugerile scontate. Între timp, coloanele de atac române şi ruse au început mişcarea spre punctele de adunare dinainte stabilite.

În sectorul din dreapta trupele române s-au adunat în valea Bukovului, unde trebuiau să stea ascunse de vederea inamicului şi ferite de focul artileriei acestuia până la ora 13,15, când avea să pornească atacul. Pământul desfundat de ploaie a îngreunat mişcarea infanteriei şi, mai ales, a artileriei. Spre ora 12 fiecare element al dispozitivului de luptă se afla în locul ordonat. La flancul stâng al Diviziei 4 infanterie române, două batalioane ruseşti aşteptau, înapoia satului Griviţa, să participe la asalt dinspre sud-est, în cooperare cu trupele române.

Deşi trecuse aproape o săptămână de când trupele române se găseau în faţa Plevnei, poziţia ce urma să fie asaltată nu era bine cunoscută. Potrivit informaţiilor primite de la comandamentul rus, ale cărui trupe erau acolo de două luni, la Griviţa se afla o singură redută - aşa-zisa mare redută -, a cărei cucerire constituia obiectivul principal al atacului român. În realitate, aici existau două redute: prima, denumită convenţional după atac de comandamentul aliat „Griviţa nr. 1”, iar de cel otoman Kanlî-tabia (cea atacată de Divizia 4 română), era menţinută, aşa cum s-a arătat, de batalionul 2 din Regimentul 2 de nizami al Armatei 2, dispunând şi de 2 piese de artilerie (una de câmp şi una de munte); a doua, „Griviţa nr. 2” (Baş-tabia), cea atacată de Divizia 3 română, era ocupată de batalioanele 1 şi 3 din acelaşi regiment, dispunând şi de 4 tunuri 164. Distanţa dintre ele era de 533 m. Aceste redute fuseseră astfel construite încât, din orice parte le-ar fi privit, atacatorul nu putea să observe - cu mijloacele de atunci - decât una dintre ele: dinspre sud şi est se vedea doar reduta Griviţa nr. 1; dinspre nord - doar reduta Griviţa nr. 2.

Cele două redute erau legate între ele cu un şanţ defensiv, dispuneau de şanţuri înaintate la flancuri şi erau articulate apoi cu celelalte lucrări de fortificaţii situate pe aceeaşi înălţime; înspre sud ele erau prevăzute cu mai multe şanţuri ocupate de infanterie şi flancate de focul altor două redute (Ciorum şi Ibrahim bei - din sectorul sud-est vecin). Profilul forturilor, redutelor şi amplasamentelor bateriilor era foarte puternic; ele erau astfel dispuse încât să fie în măsură să adăpostească în siguranţă garnizoana, muniţiile, caii şi artileria.

Un şanţ executat pe faţa de nord acoperea reduta Griviţa nr. 2 împotriva unei acţiuni de întoarcere dinspre nord-vest. La 500 de metri vest de această redută se găsea un grup otoman aşezat între două linii de şanţuri (unul la nord şi altul la sud). Redutele dobândeau o tărie excepţională, în special reduta Griviţa nr. 2, şi prin faptul că în faţă, la nord, se afla o vale abruptă, de asemenea necunoscută comandamentului român, cu pante pline de mărăciniş pe care otomanii îl înţesaseră cu sârmă subţire ce putea prinde ca în laţ picioarele atacatorilor. În plus, peste tot existau şanţuri şi gropi în care s-au instalat din timp grupuri de soldaţi otomani bine înarmaţi. S-a resimţit negativ în continuare faptul că în perioada premergătoare atacului nici comandamentul român nu a executat o cercetare amănunţită a terenului din faţă.

Spre ora 11, la puţin timp după reînceperea celui de-al doilea bombardament de artilerie, trupele române au auzit împuşcături şi urale la stânga dispozitivului lor. Ofiţerii de legătură trimişi să afle ce se petrecea au adus ştirea că trupele comandate de generalul Skobelev, din cadrul Detaşamentului Imeretinski, urmărind să realizeze surprinderea inamicului, profitaseră de ceaţă şi începuseră, fără a aştepta ora prescrisă, înaintarea spre redutele din faţa lor. Turcii au reuşit, însă, printr-un contraatac, să dea peste cap forţele ruse spre poziţiile de plecare.

Generalul Krâlov, comandantul Corpului 4 rus, vrând să sprijine acţiunea generalului Skobelev, a ordonat atacul asupra poziţiilor otomane din fâşia sa, dar acesta a fost, de asemenea, respins. Spre ora 14 liniştea s-a aşternut din nou pe câmpul de luptă, aşteptându-se acum ora asaltului general. La ora 14,30 artileria română şi cea rusă au trecut la executarea ultimei trageri asupra fortificaţiilor otomane din jurul Plevnei. Infanteria era gata de asalt. Inamicul, derutat de desele întreruperi ale bombardamentului, aştepta acum, cu trupele bine adăpostite, să vadă ce va aduce această nouă revărsare de foc. La semnalul comandanţilor coloanelor de atac trupele române au început mişcarea, fără zgomot, spre „reduta cea mare” de la Griviţa, care era considerată a fi „cheia taberei întărite dinspre nord”..

Atacul Diviziei 3 infanterie s-a desfăşurat conform ordinului primit. La ora 13 coloana de atac, denumită coloana nr. 1, a început mişcarea spre poziţiile apropiate. Colonelul Grigore Ipătescu, comandantul coloanei, a ordonat executarea unor măsuri de siguranţă şi cercetare pentru stabilirea legăturilor cu Divizia 4 infanterie română, vecina din stânga, şi pentru identificarea punctelor sensibile ale întăriturilor ce urmau să fie atacate.

După ce la ora 14,30 a reînceput cu o şi mai mare violenţă bombardamentul de artilerie, la 15,15 coloana de atac a reluat mişcarea: în faţă, desfăşurate în trăgători, înaintau companiile 1, sub comanda locotenentului Chivu Stănescu, şi 3, comandată de căpitanul Leon Cracalia, urmate la 200 de metri de alte trei companii, care transportau unelte de lucru pentru astupat şanţurile, fascine (din nuiele şi coceni de porumb) pentru umplerea şanţurilor şi scări de asalt pentru escaladarea parapetelor.

În momentul plecării la atac comandantul batalionului din linia întâi, maiorul George Şonţu, le-a spus ostaşilor: „Băieţi, să fiţi viteji, să înaintaţi bărbăteşte. Ni s-a încredinţat cinstea de a deschide lupta; să fim vrednici de aceasta; să arătăm că suntem români şi că nu ne temem de vrăjmaş”. El avea ordin să înainteze „repede până la marginea şanţului redutei care se credea, după instrucţii, la 300-400 metri: îndată ce va ajunge, va deschide focul”. Urma, la mică distanţă, batalionul comandat de căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu, în coloană de atac (în linie de coloane de companii). Întregul eşalon era comandat de locotenent-colonelul Constantin Poenaru, comandantul Regimentului 8 infanterie.

La distanţa regulamentară venea eşalonul doi de atac, format din batalioanele 2 din regimentele 8 infanterie şi 10 dorobanţi, sub comanda locotenent-colonelului Gheorghe Măldărescu, comandantul Regimentului 10 dorobanţi. După ce s-au parcurs nu 400 de metri, cum se prevăzuse, ci aproape 1.000, coloana de atac a Diviziei 3 infanterie a ajuns la creasta dealului pe care se presupunea că se află reduta. Artileria a încetat imediat focul spre a nu lovi trupele proprii. Dar, spre surpriza celor din coloana de atac, aici, la creastă, se aflau nu în faţa redutei, ci la marginea unei văi, lată de 500-600 de metri, care-i despărţea de obiectiv.

„Înaintând cu oamenii din batalioanele dispuse astfel - raporta, după atac, comandantul Regimentului 8 infanterie -, am mers până la o distanţă ca de 1.000 metri sub un foc viu de infanterie din redută şi de artilerie din bateriile din dreapta redutei; am mers repede, crezând şanţurile în apropiere, când la 1.000 metri, în loc de a da peste redută, mă văd în marginea unei văi, şi fiindcă aveam ordin a ataca reduta cu orice preţ, am scoborât cu trupele ca la 300 metri [...]”.

Deşi şi-au dat seama că se comisese o eroare, dorobanţii nu s-au oprit; în frunte cu maiorul Şonţu, au coborât „în ordine perfectă până în fundul văii” şi, urmaţi de-infanteriştii de linie comandaţi de căpitanul Mărăcineanu, au început să urce panta opusă care era „repede şi acoperită cu tufăriş mărăcinos care împiedica mersul oamenilor, fără a-i putea ascunde de focul apărătorilor redutei şi de focul forturilor învecinate”.

În înaintarea lor spre redută ostaşii au fost nevoiţi să se agate „de tufişuri şi buruieni” sau să se sprijine „în baionetă pentru a ajunge la coamă”. Pentru a evita acest mărăciniş care îi împiedica urcuşul şi o expunea focului nimicitor al turcilor aflaţi în poziţiile înaintate şi în redută, coloana s-a deplasat spre dreapta, „pe unde terenul era puţin mai practicabil”.

Lucrările defensive întâlnite în faţă, care acopereau reduta, au fost cucerite rând pe rând prin luptă la baionetă. Asupra coloanei de atac s-a abătut în acel moment nu numai focul din faţă, ci şi din şanţurile aflate în flanc. Rândurile liniei de atac s-au rărit; au fost grav răniţi locotenentul Grigore Gheorghevici şi sublocotenenţii Nicolae Paciurea şi Mihail Elefterescu.

În şanţul din faţa redutei au fost ucişi maiorul George Şonţu şi căpitanul Leon Cracalia. Dorobanţii s-au amestecat cu soldaţii batalionului 1 din Regimentul 8 infanterie, „care mergeau cu avântul cel mai mare sub impulsia comandantului”, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu. Deşi pierderile erau mari, batalioanele, înaintând ca „un singur grup”, s-au apropiat tot mai mult de redută. Din rândurile batalionului 1 din Regimentul 8 infanterie au căzut, loviţi mortal de focul inamicului, căpitanul Alexandru Panu, sublocotenenţii Nicolae Horcea şi Constantin Ulescu.

Abia atunci s-a putut observa clar că atacul Diviziei 3 infanterie se dădea asupra altei redute decât aceea pe care o ataca Divizia 4 infanterie, că existau două redute Griviţa. Momentul acesta greu este admirabil redat de T.C. Văcărescu: „În această gravă împrejurare ce era de făcut? A schimba frontul atacului şi a se dirija către reduta din stânga? La aceasta nu era de gândit nici din cauza terenului, nici a focului redutei şi drumului acoperit între ambele întăriri sub care se afla coloana. A da înapoi, a se retrage fără a da asaltul? Nu, iubită ţară, n-aveau fiii tăi să-ţi aducă această necinste! «Nainte, copii!» comandă cu toată fatala descoperire colonelul Ipătescu, şeful coloanei de atac, şi la glasul său batalioanele române se avântară cu nepăsare de rănile şi moartea ce loveau în tovarăşii din’nainte şi din juru-le. Când văzură pe ai noştri dând năvală asupra lor, turcii deschiseră deodată focul tunurilor care asvârleau şrapnele, pe când infanteria lor, trăgând din şanţ, de pe banchetă şi de pe parapetul redutei, forma trei caturi de unde pornea o nesfârşită grindină de gloanţe, căci fiecare trăgător avea lângă sine o ladă de tinichea plină cu cartuşe din care-şi umplea necontenit puşca Peabody şi Winchester şi întreţinea un foc neîntrerupt. Tiraliorii noştri şi plutoanele de lucrători, dorobanţii, împreună cu soldaţii de linie, înaintară spre drumul acoperit”.

Ajunşi la şanţul redutei, românii l-au umplut cu fascine şi au început să escaladeze parapetul. Locotenentul Chivu Stănescu a fost lovit mortal chiar în momentul în care ordona escaladarea. Căpitanul Mărăcineanu a căzut străpuns de mai multe gloanţe la parapetul din faţa redutei unde, împreună cu adjutantul său, Constantin Ghenoiu, împlântau un fanion cu tricolorul României. Locotenentul Mihail Şurcă şi sublocotenentul Nicolae Nancovici au fost răniţi mortal „chiar lângă parapet”. Lupta a luat un caracter crâncen, sângeros, la baionetă. Impetuozitatea atacului românilor, cu toate pierderile suferite, l-a silit pe comandantul redutei otomane să facă apel la rezerve. Acestea au contraatacat prin surprindere din flanc şi spate eşalonul întâi al românilor.

Focul şi asalturile la baionetă ale românilor au pricinuit adversarilor pierderi notabile, mai ales dacă se ţine seama de avantajul net pe care îl avea partea adăpostită în lucrări. Cei doi comandanţi de batalioane români căzuţi în luptă şi-au avut ca măsură a înverşunării ei răpunerea comandantului unuia din batalioanele otomane ce menţineau Baş-tabia, maiorul Namîk Reşid. Pentru a veni în ajutorul luptătorilor din faţa redutei au fost împinse înainte două companii din batalionul 2 (Regimentul 10 dorobanţi), comandat de maiorul Lipan. De asemenea, eşalonul doi al coloanei de atac a deschis foc de la creastă asupra contraatacului inamic spre a acoperi restul eşalonului întâi, care primise ordin de retragere, „focul fiind foarte tare, şi spre a scăpa cel puţin restul”.

Documentele arhivistice şi istoriografia consacrată războiului de independenţă relevă, totuşi, că ostaşii din fruntea coloanei de atac, care începuseră deja să escaladeze parapetul redutei, nu au primit un sprijin eficient şi ferm din partea eşalonului doi. Totodată, coloana de flanc, comandată de colonelul Alexandru Gramont, care avea misiunea „de a acoperi dreapta coloanei de atac şi mai cu seamă de a împiedica pe inamic să-i cadă în coastă”, greşise drumul din cauza cetii şi lăsase flancul drept descoperit.

Trupele otomane din redută au putut, astfel, să reziste asaltului şi să contraatace din flanc şi spate. După 40 de minute de luptă crâncenă resturile batalioanelor ce fuseseră comandate de Şonţu şi Mărăcineanu au trebuit să renunţe la atac. Ostaşii „s-au retras în regulă, cu pas lin, fără a se debanda şi strângând rândurile în un moment, din cauza şrapnele-lor şi focului cu care erau bătuţi”. Atacul nu a mai fost reluat. Pierderile Diviziei 3 infanterie s-au ridicat la 26 de ofiţeri şi 683 de soldaţi şi gradaţi.

Eroismul ostaşilor Diviziei 3 infanterie a fost apreciat şi elogiat. „Toate gradele ofiţereşti şi de trupă şi-au făcut datoria cu multă onoare şi bravură” raporta, după atac, comandantul Regimentului 10 dorobanţi. „Trupa sub foc a fost admirabilă - semnala şi colonelul Ipătescu, care s-a aflat tot timpul în mijlocul eşalonului întâi de atac -, a mers înainte în linişte, fără zgomot şi fără murmur, deşi cădeau cu zecimile [cu zecile] la fiecare pas.

Rezerva a stat masată aproape 1,30 ore sub o ploaie de gloanţe, de şrapnele şi mitralie fără ca un singur om să-şi părăsească locul. Corpul ofiţerilor acestor două regimente [8 infanterie şi 10 dorobanţi] şi-au făcut datoria în conştiinţă şi cu prisos”. S-a recunoscut unanim „bravura şi eroismul, mai cu seamă al maiorului Şonţu şi căpitanului Valter Mărăcineanu, prin al căror îndemn şi curaj trupa a înfruntat pe inamic ca un singur om”.

Atacul Diviziei 4 infanterie română a început concomitent cu acela al Diviziei 3 infanterie, însă în condiţii mai bune. Artileria diviziei, care era mai aproape de poziţiile inamicului, în special cea din redanul cucerit la 27 august / 8 septembrie, lovea cu eficacitate mai mare fortificaţiile otomane de la Griviţa. Coloana de atac a înaintat camuflat într-o vâlcea care se afla la 900 de metri de redută, prin spatele unei movile pe care era dispusă, încă din seara de 27 august / 8 septembrie, bateria de artilerie comandată de căpitanul Gheorghe Lupaşcu. În această vâlcea coloana a luat dispozitivul de luptă, pe trei linii. În linia întâi se afla Batalionul 2 vânători răspândit în trăgători şi cu „susţineri”, având între acestea subunităţi de voluntari care duceau fascine, scări, gabioane, sub comanda, începând de la ora 14, la cerere, a maiorului Candiano-Popescu.

În linia a doua urma batalionul 1 (Regimentul 16 dorobanţi) în linie de companii în coloană, sub comanda maiorului Alexandru Jipa, iar în linia a treia batalionul 2 (Regimentul 5 infanterie) comandat de maiorul Leonida Iarca şi batalionul 1 (Regimentul 14 dorobanţi) comandat de maiorul Ion Arabu, în coloană de atac. După eşalonul de atac urma eşalonul al doilea, de susţinere, format din Regimentul 6 infanterie şi batalionul 1 din Regimentul 5 infanterie. Comanda acestor două eşaloane o avea colonelul Grigore Borănescu. Eşalonul al treilea era format din Brigada 1, comandată de colonelul Grigore Cantili (5 batalioane), dispusă în spatele artileriei divizionare, cu batalioanele desfăşurate în coloane de companii.

Comandantul Corpului 9 rus, generalul-locotenent Krudener, a destinat Brigada 1 infanterie (comandată de generalul-maior Rodionov) din Divizia 5 infanterie (comandată de generalul Schilder-Schuldner), întărită cu bateriile 4 şi 6 din Brigada 5 artilerie, ca să coopereze la atacul executat de Divizia 4 infanterie română asupra redutei Griviţa nr. 1. Precizând că „această brigadă va trebui să dea atacul în acelaşi timp cu românii”, generalul Krudener a dispus că „două batalioane din Regimentul 17 de Arhangel vor trebui să atace reduta dinspre sud-vest şi celelalte 4 batalioane vor acoperi flancul stâng al asaltatorilor, contra unei mişcări înfăşurătoare ce ar putea executa rezervele turceşti”; Regimentul 9 husari de Kiev, dispus pe şoseaua Plevna-Bulgăreni, urma să asigure „legătura cu românii”. La ora 15,15 coloana de atac a Diviziei 4 infanterie română a pornit la asalt. Cu misiunea de „a conduce trupele, îndată ce vor ajunge în ploaia de gloanţe, astfel ca pierderile să fie cât mai mici”, înaintau în primele rânduri căpitanul de stat major Moise Groza, voluntar bănăţean, şi şeful de stat major al diviziei, locotenent-colonelul Sergiu Voinescu.

Batalionul 2 vânători, sub comanda maiorului Candiano-Popescu, a înaintat viguros, cu tot focul puternic dezlănţuit de inamic, şi a ajuns în scurt timp la şanţurile exterioare ale redutei. Prin foc şi atac la baionetă ostaşii români au respins avanposturile, au asaltat şanţurile şi au azvârlit spre redută subunităţile inamice înaintate. Asupra vânătorilor, în special, s-a revărsat atunci focul năprasnic de pe banchetă, de pe parapet şi din şanţuri.

La comanda ofiţerilor „înainte!”, luptătorii s-au aruncat cu strigăte puternice de „ura” asupra redutei, dar mulţi au căzut seceraţi, căci de pe parapete se revărsa, „ca dintr-o tulumbă, fier şi foc”. Purtătorii de fascine, scări de asalt şi gabioane au lăsat materialele jos şi au deschis la rândul lor focul asupra redutei. Lupta a devenit crâncenă. Bateria „de la Movilă”, întărită acum cu o nouă secţie, comandată de sublocotenentul Ion V. Elefterescu, a susţinut eficace atacul; sublocotenentul Elefterescu, doi servanţi şi cinci soldaţi au căzut la datorie.

Linia a doua a înaintat repede spre dreapta pentru a ataca din flanc şi spate reduta. Inamicul, executând însă un contraatac puternic cu trupele din şanţurile laterale şi din spatele redutei, a lovit în flancul coloanei de atac. Pe de altă parte, otomanii şi-au înteţit focul asupra celor care atacau de front, producându-le pierderi mari. Văzându-se copleşite de focul de front, lovite din flanc şi spate, ameninţate chiar cu încercuirea, batalioanele din linia întâi s-au retras, adunându-se în vâlceaua din stânga bateriei „de la Movilă”. Astfel, după 30 de minute, primul atac al românilor a fost respins. Repliat înapoia înălţimii de unde plecase, colonelul Borănescu, secondat de ofiţerii din subordine, a reorganizat dispozitivul şi a hotărât „să aştepte atacul Diviziei a 3-a române şi a brigăzii din Divizia 5-a rusă”.

Analizând cauzele eşecului primului asalt, colonelul Alexandru Anghelescu, comandantul Diviziei 4 infanterie, a raportat domnitorului Carol că atacul nu fusese susţinut de Divizia 3 română - care, după cum s-a arătat mai sus, întâlnise în cale cealaltă redută - şi de batalioanele ruse (care nu interveniseră oportun în sprijinul trupelor române). Abia acum, prin generalul Alexandru Cernat, care observase personal desfăşurarea atacului Diviziei 3 infanterie, Carol şi-a dat seama de situaţia critică ce decurgea din faptul că nu era vorba de o singură redută, ci de două, şi că atacul Diviziei 3 fusese deja executat şi eşuase. Având în vedere situaţia periculoasă creată la flancul drept datorită respingerii Diviziei 3 infanterie, generalul Cernat a ordonat dispunerea batalioanelor Diviziei de rezervă pe poziţii mai apropiate pentru a putea face faţă forţelor puternice pe care inamicul le avea în poziţiile de la Bukov.

Între timp Divizia 4 infanterie şi-a reorganizat dispozitivul de asalt în vederea reluării atacului. La ora 16,20 comandantul Diviziei 4 infanterie a ordonat, fără a mai aştepta întăriri, să se execute cel de al doilea atac asupra redutei Griviţa nr. 1. Vânătorii, urmaţi de dorobanţi şi sprijiniţi de focul eficace şi precis al tunurilor bateriei „de la Movilă”, au înaintat din nou cu drapelele desfăşurate. Inamicul era însă acum mult mai puternic, deoarece îi veniseră ajutoare din reduta Griviţa nr. 2. Focul ostaşilor otomani era de o densitate nemaiîntâlnită.

Cu toate acestea batalioanele de asalt române, în frunte cu ofiţerii care le insuflau curaj prin exemplul lor personal, au înaintat din nou până la şanţul redutei. Dar pierderile au fost atât de mari, încât şi de această dată atacatorii au fost siliţi să se retragă în vâlceaua care le oferea adăpost. În raportul prezentat Marelui cartier general, şeful de stat major al Diviziei 4 infanterie indica drept principală cauză a insuccesului faptul că inamicul avusese posibilitatea de a-şi concentra tot focul asupra coloanei de atac române, batalioanele ruse neintervenind nici de data aceasta în luptă, iar Divizia 3 română nemaireînnoind atacul.

Într-un raport similar generalul Cernat aprecia că principala cauză a acestei situaţii o constituise faptul că unităţile Diviziei 3 asaltaseră altă redută decât aceea atacată de Divizia 4, ceea ce dusese la o neconcordanţă a acţiunilor celor două divizii române, permiţând inamicului să-şi concentreze succesiv eforturile asupra trupelor noastre şi să le producă pierderi însemnate. Marele cartier general a hotărât să se execute de către Divizia 4 română un al treilea asalt, într-o nouă tentativă de a cuceri cel puţin una dintre redute.

Divizia 3 infanterie a primit ordin să se menţină pe poziţia înaintată din faţa redutei Griviţa nr. 2 şi să angajeze puternic de front subunităţile otomane de aici pentru a le împiedica să intervină cu forţe proaspete în sectorul Diviziei 4. În acelaşi timp s-au dat dispoziţii generalului Krudener, comandantul Corpului 9 rus, să se conformeze ordinului anterior privitor la acţiunea batalioanelor ruse care trebuiau să sprijine atacul Diviziei 4 infanterie române.

Spre ora 17 comandantul Diviziei 4 infanterie a întărit coloana de asalt cu un batalion din rezervă (din Regimentul 15 dorobanţi) şi a ordonat să se treacă la executarea celui de al treilea atac, în cooperare cu batal: canele date de Brigada 1 din Divizia 5 infanterie rusă (cu care realizase, în sfârşit, legătura) Acest atac a fost şi mai viguros decât cele anterioare. Cu preţul unor jertfe mari, ostaşii români au reuşit să ocupe şanţurile din dreapta redutei, dar nu s-au putut menţine acolo.

Turcii, la rândul lor, s-au bătut pe viaţă şi pe moarte. „în picioare sus, pe parapete, ei aşteptau neclintiţi pe potrivnici; când gloanţele şi ghiulelele îi doborau şi le spărgeau şirurile, alţi apărători le luau îndată locul şi făceau zid din piepturile lor”. Copleşiţi de focul violent al inamicului şi ameninţaţi cu învăluirea flancurilor - de unde batalioanele ruse fuseseră între timp respinse -, românii s-au retras din nou spre baza de plecare la atac.

Pierderile foarte mari şi insuccesul celor trei atacuri au afectat starea morală a trupelor. Ostaşii Diviziei 4 infanterie erau obosiţi; existau totodată temeri că inamicul ar fi putut să treacă la un contraatac de amploare, profitând de lăsarea întunericului, care ar fi avut consecinţe nefaste. Comandamentul român a hotărât, totuşi, ca la ora 18 să se „facă o ultimă şi supremă încercare”. Misiunea de a organiza şi conduce acest ultim atac a fost încredinţată locotenent-colonelului Sergiu Voinescu, maiorului Candiano-Popescu şi căpitanului Moise Groza. Prin pricepere şi exemplu personal, ei au ştiut să insufle ostaşilor încrederea în victorie; ordinea a fost rapid restabilită, rindurile s-au refăcut pentru „a porni iarăşi în foc”.

Pentru a patra oară batalionul de vânători, în frunte cu maiorul Candiano-Popescu, şi batalioanele de dorobanţi s-au aruncat la asalt „cu un avânt şi cu o bravură din cele mai remarcabile”. S-a executat acum un asalt puternic şi simultan al coloanelor română şi rusă. Divizia 4 română a atacat de front şi în flancul drept, iar batalioanele ruse dinspre sud, în flancul stâng. S-a angajat o luptă crâncenă, la baionetă. În fapt în acel timp şi adversarul considera situaţia sa foarte critică.

Deşi instalaţi în puternice lucrări, otomanii suferiseră mari pierderi, ceea ce relevă că asalturile românilor, cu toate golurile provocate coloanelor noastre, avuseseră o considerabilă eficienţă militară. Drept care comandantul otoman superior a luat decizia de a înlocui chiar în toiul luptei batalionul ce se menţinea în Kanlâtabia. A fost împins spre redută batalionul 2 (comandant - Nuri bei) din Regimentul 4 de nizami. Dar în timp ce se opera schimbarea a survenit ultimul asalt românesc.

Ostaşii din Batalionul 2 vânători şi din regimentele 14 şi 16 dorobanţi şi 5 infanterie au umplut şanţurile cu fascine şi au escaladat parapetul intrând în redută. În fruntea lor se aflau locotenent-colonelul Alexandru Fotea, comandantul Regimentului 14 dorobanţi, maiorul Al. Candiano-Popescu, căpitanul Petre Negoescu, comandanţii de batalioane, companii şi plutoane.

De asemenea, batalioanele ruse au atacat impetuos şi au intrat odată cu românii în redută. Otomanii au fost siliţi să părăsească reduta Griviţa nr. 1 şi tunurile aflate acolo şi să se retragă spre reduta Griviţa nr. 2. În viitoarea luptei soldatul Ion Grigore, sergentul Gheorghe Stan şi caporalul Vasile Nica, toţi din Batalionul 2 vânători, au capturat un drapel otoman de luptă. Drapelele Regimentului 14 dorobanţi şi Batalionului 2 vânători au fost înfipte pe reduta cucerită.

În urma celui de al patrulea asalt la trupele otomane s-a produs, momentan, o cădere a moralului. Comandanţii români au luat măsuri urgente pentru organizarea defensivei redutei cucerite, căci otomanii care se retrăseseră în reduta Griviţa nr. 2, aflată la numai câteva sute de metri, dezlănţuiseră un foc puternic asupra trupelor române şi ruse.

În plus, nu era exclus un contraatac inamic pentru recăpătarea poziţiilor pierdute, în vederea consolidării succesului comandamentul român a ordonat: să se treacă imediat la săparea de şanţuri-adăpost; lucrările defensive existente să fie întoarse cu frontul spre inamic, iar comunicaţiile să fie închise în direcţia lui; trupele proprii obosite şi decimate de luptă să fie înlocuite cu subunităţi din Regimentul 13 dorobanţi şi cu batalionul 2 din Regimentul 14 dorobanţi, care sosiseră în apropiere. În redută au fost lăsate numai două companii din Regimentul 14 dorobanţi, restul fiind retrase în spate şi pe flancuri, în şanţuri, gata de a interveni la nevoie.

Cucerirea redutei Griviţa nr. 1 a fost plătită scump de trupele române. Pierderile Diviziei 4 infanterie s-au ridicat la 27 de ofiţeri şi 1.300 de soldaţi, morţi şi răniţi. Pierderi mari au înregistrat şi trupele ruse. Profitând de întuneric, Osman paşa - care nu se putea împăca cu gândul pierderii redutei şi, totodată, urmărea să prevină un atac asupra Baştabiei - a ordonat executarea unui contraatac.

Spre miezul nopţii, fără a trage vreun foc, otomanii, năvălind asupra redutei Griviţa nr. 1, au înconjurat-o dinspre nord şi vest. Atacul a fost însă repede şi energic respins, prin salve de focuri şi prin luptă la baionetă, de către ostaşii din regimentele 14 dorobanţi, 5 infanterie şi Batalionul 2 vânători. În cursul aceleiaşi nopţi au mai fost respinse încă două contraatacuri.

Spre ora 6 dimineaţa asupra trupelor române din reduta Griviţa nr. 1 s-a abătut un puternic foc de artilerie din redutele Ibrahim bei, Ciorum şi din cele dispuse spre nord. A trecut apoi la contraatac infanteria otomană cu forţe „numeroase şi cu atâta energie” (erau patru coloane, precedate de un lanţ de tiraliori), încât părea imposibil de oprit. Cu tot focul violent tras asupra lor de apărătorii români şi ruşi din redută şi din şanţurile laterale, otomanii au reuşit să se apropie şi chiar să pătrundă în lucrare. Situaţia devenise critică.

În acel moment de cumpănă căpitanul Moise Groza din statul major al Diviziei 4 infanterie a introdus în luptă forţele proaspete sosite încă în seara de 30 august / 11 septembrie şi a declanşat un contraatac al batalionului 2 din Regimentul 14 dorobanţi şi al Regimentului 12 dorobanţi pe flancuri. Contraatacul, desfăşurat fulgerător, a întors flancurile inamicului.

După o violentă luptă la baionetă, otomanii au fost opriţi, respinşi din redută şi obligaţi să se retragă în poziţiile de unde veniseră. Dar, ca şi în seara anterioară, comandamentul român nu a exploatat succesul; inamicul nu a fost urmărit până în reduta Griviţa nr. 2, deşi existau forţe suficiente pentru aceasta. Retraşi în fortificaţiile lor, otomanii nu au mai lansat alte contraatacuri, dar asupra redutei ocupate de români a continuat să tragă artileria adversă din poziţiile apropiate.

Comandamentul român a obţinut astfel răgazul necesar pentru a întări defensiva redutei cucerite. Trupele din lucrare, obosite de atâtea lupte, au fost înlocuite cu forţe proaspete. În apropiere au fost aduse două batalioane de la Divizia de rezervă - batalionul 2 din Regimentul 1 infanterie şi batalionul 2 din Regimentul 7 dorobanţi - spre a participa la respingerea unor eventuale noi asalturi inamice.

În redută au fost introduse două tunuri, iar alte patru au fost dispuse în şanţurile laterale. Două baterii de artilerie de câmp au fost instalate în apropiere pentru a lovi cu mai mire eficacitate reduta Griviţa nr. 2 şi a susţine nemijlocit trupele noastre în orice împrejurări. De asemenea, a început construirea unui şanţ de comunicaţie între redanul cucerit la 27 august / 8 septembrie şi reduta Griviţa nr. 1 spre a proteja legăturile de focul permanent al inamicului. În total, în zilele de 26-31 august / 7-11 septembrie pierderile trupelor române s-au ridicat la 53 de ofiţeri şi 2.511 de soldaţi, morţi şi răniţi.

Concomitent cu acţiunile Armatei de operaţii române, trupele ruse au desfăşurat în sectorul central, în zilele de 30 şi 31 august / 11 şi 12 septembrie, lupte violente. Corpul 9 de armată rus (exceptând un regiment destinat să contribuie la asaltarea redutei Griviţa nr. 1) a atacat continuu poziţiile inamice, însă deosebita tenacitate a adversarului nu i-a îngăduit să obţină vreun rezultat deosebit. Corpul 4 rus, comandat de generalul Krâlov, a dat mai multe asalturi asupra poziţiilor turceşti de la Radişevo. Cu tot eroismul ostaşilor ruşi, toate cele 14 coloane de atac au fost respinse; ele au lăsat pe câmpul de luptă circa 4.300 de militari morţi şi răniţi.

Lupte crâncene au declanşat, în sectorul stâng al dispozitivului, trupele Detaşamentului Imeretinski. În zona Munţilor Verzi unităţile comandate de generalul Skobelev au reuşit să pună stăpânire, după asalturi sângeroase, pe două redute. În ziua de 31 august / 12 septembrie, în zori, turcii au contraatacat însă cu forţe numeroase şi le-au recucerit, după ce redutele respective au trecut de patru ori dintr-o stăpânire în alta. Nesprijinit la timp şi eficient de eşalonul său superior, generalul Skobelev a fost nevoit să ordone retragerea pe aliniamentul iniţial, părăsind toate cele trei creste ale Munţilor Verzi, după ce trupele aflate sub comanda sa suferiseră pierderi mari.

În total, în zilele de 26-31 august / 7-11 septembrie trupele ruse au pierdut 197 de ofiţeri şi 12.471 de soldaţi, morţi şi răniţi. În timpul celei de a treia bătălii de la Plevna Divizia de cavalerie română din detaşamentul generalului Laşkarev şi-a avut dispuse forţele: la Doini Dubnik - Regimentul 5 călăraşi, cu bateria 6 călăreaţă; între Doini Etropol şi Gorni Etropol - Brigada de roşiori; la sud de Gorni Etropol - Regimentul 6 călăraşi.

S-a executat numai cercetare cu roşiorii români pe malul stâng al Iskerului şi la vest de satul Mahaleta; comandantul acestora a raportat că aproape toate satele din jur erau ocupate de otomani şi avuseseră loc schimburi de focuri. Aşadar, considerând rezultatul general al celei de a treia bătălii de la Plevna pe întregul ei dispozitiv, singurul succes repurtat a fost acela obţinut de forţele române - cucerirea redutei Griviţa nr. 1.

Eroismul ostaşilor români de pe câmpul de luptă a avut un larg ecou intern şi internaţional. Marele cartier general român a difuzat, la 5/17 septembrie 1877, ordinul de zi nr. 58 al domnitorului în care se spunea: „Ostaşi! În lupta de la 30 august voi aţi dovedit că virtutea strămoşească n-a pierit din rândurile oştenilor români. Sub focul cel mai viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie, aţi luat o redută, un drapel şi trei tunuri. Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul, de abnegaţia voastră [...], deşi am făcut pierderi simţitoare, deşi deplâng împreună cu voi pierderea bravilor camarazi căzuţi pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar, dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa patriei [...]”.

Printr-un alt ordin de zi s-a dispus ca trofeele cucerite să fie trimise la Bucureşti: „Drapelele se vor aşeza deocamdată în Arsenal, până se va hotărî definitiv locul unde are să se păstreze. Iar tunurile luate de la vrăjmaşi, două se vor aşeza de ambele părţi ale statuii lui Mihai Viteazul. Umbra măreaţă a gloriosului domn va vedea astfel că ostaşii români au rămas până astăzi fii ai eroilor de la Călugăreni. Cel de-al treilea tun se va aşeza înaintea marelui corp de gardă domnesc, spre a fi pururea, pentru buna noastră armată, un glorios exemplu de imitat”.

„Buletinul” de război din 3/15 septembrie sublinia că: „Trupele, în tot timpul acţiunei, au dat probă de cel mai mare devotament şi abnegaţie; s-au luptat ca nişte eroi. Moralul lor este excelent”. După bătălie generalul Alexandru Cernat îl informa pe primul ministru şi ministru interimar de Război, I.C. Brătianu: „Pentru purtarea trupelor noastre primim continuu felicitări şi laude atât din partea străinilor, cât şi a majestăţii sale. Regimentul 14 dorobanţi s-a distins foarte mult. El a fost care a intrat întâi în redută; cu drept cuvânt ne putem mândri că am început a ne afirma în faţa Europei şi se pot convinge că românii sunt o naţie eroică”.

Eroismul ostaşilor români în luptele din 30 şi 31 august / 11 şi 12 septembrie la Plevna a fost amplu oglindit în presa vremii. Ziarul „Resboiul” scria că „evenimentele din faţa Plevnei au dovedit îndeajuns tuturor atât valoarea individuală a românilor cât şi valoarea junei sale armate [...]. Asalturile şi luptele de la Plevna vor rămâne neşterse în analele istoriei războaielor şi vor servi de exemplu acelora care vor voi să aprecieze valoarea armatei noastre”.

Ziarul „Dorobanţul” insera că „în ziua de 30 august dorobanţii şi vânătorii armatei române [... ] înaintară cu un avânt şi cu o ordine admirabilă la atacul redutei Griviţa, apărată de îndoitele forţe turceşti [...]. O ploaie deasă de gloanţe secera rândurile vitejilor: toţi însă aveau înainte numai datoria lor [...]. O oră şi jumătate a fost de ajuns pentru a spulbera trufia şi calomnia duşmănească. Şi-n acest timp câte probe de curaj, câte probe de devotament” în articolul „Lacrimile curg” ziarul „România liberă” consemna: „S-au luptat ca nişte lei copiii Carpaţilor! Împotriva întăriturilor păgâne, care vărsau plumbi încinşi, ei şi-au aruncat piepturile înflăcărate de iubirea patriei [...]. Au murit mulţi [...], dar au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie adevărată, pentru deşteptarea trecutului glorios al României [...]. Vitejii de la Griviţa au înscris cu sângele lor o frumoasă pagină de istorie [...]. Să ne iubim fiecare ţara cum au iubit-o căpitanul Valter, Şonţu, Lipan şi Candiano, vânătorii din al II-lea batalion, ostaşii din Regimentul al 10-lea [... ]”.

Pentru succesul şi bravura dovedită în această bătălie armata română a fost felicitată de ţar, care într-o telegramă adresată la 5/17 septembrie comandantului Armatei de vest aprecia că trupele române „au dat dovadă în zilele de 30 şi 31 august / 11 şi 12 septembrie de un curaj eroic, luptând sub unul dintre cele mai nimicitoare focuri ale inamicului”. Ţarul a decorat pe principele Carol, generalul Alexandru Cernat şi maiorul Candiano-Popescu cu ordinul „Sf. Gheorghe”. Aprecieri elogioase la adresa armatei române au făcut, de asemenea, numeroşi ataşaţi militari şi corespondenţi de presă străini veniţi să urmărească operaţiile militare din Balcani.

Colonelul francez L. Gaillard scria, la 31 august / 12 septembrie, lui I.C. Brătianu că „armata română s-a acoperit de glorie. De altfel, aici sunt mult lăudate, în afară de bravura sa, ţinuta sa, maniera sa de a sluji în condiţii atât de noi şi modul în care a fost ea prevăzută cu toate lucrurile până în cele mai mici amănunte [...]. Voi păstra cea mai frumoasă amintire bunăvoinţei cu care am fost înconjurat când mi s-a îngăduit să vizitez armata română şi nimeni nu va putea aplauda mai cordial decât mine succesele ei viitoare [... ]”.

Căpitanul danez von Hedemann, ataşat pe lângă armata rusă, menţiona, într-un raport din luna septembrie 1877 adresat Ministerului de Război din ţara sa, că atacul românilor a fost executat „cu mare bravură”. Corespondentul ziarului „Die Presse” din Viena consemna: „Ordinea excelentă şi sângele rece cu care soldatul român intră în bătaie dovedesc îndeajuns moralul trupelor. Am văzut cu ochii mei cum se bate soldatul român şi pot atesta că el e neînfricat, curajos şi dibaci în bătaie! Soldaţii români stau cu o tenacitate admirabilă în mijlocul gloanţelor care cad ca ploaia asupra lor şi atât în atac cât şi în apărare stau neclintiţi în faţa inamicului”.

Într-o descriere a războiului din 1877-1878 imprimată de ziarul „Huf-vudstadisbladet” din Helsinki se aprecia că batalioanele româneşti ce se bătuseră la Griviţa „făcură tot ceea ce fiinţe omeneşti erau în stare să facă”. Ziarul italian „Il Dovere” scria în acele zile despre ostaşii români: „Intraţi în luptă, românii au dat probă de vitejie singulară, de o valoare puţin comună”.

„Daily News” aprecia că „la asaltul redutei Griviţa românii şi-au împlinit datoria în modul cel mai strălucit”, iar „Daily Telegraph” că „soldaţii români s-au comportat cu o bravură demnă de cele mai bune elogii [...]. Dacă se va ţine cont că aceşti soldaţi erau la începutul carierei lor şi că se luptau contra unor lucrări puternice, apărate de o armată redutabilă, trebuie a recunoaşte că s-au luptat în mod remarcabil [...]. Infanteria a mers cu hotărâre în foc şi a arătat o energie rară în nişte împrejurări cu adevărat extraordinare pentru o armată tânără”. „Toată lumea e martoră - scria ziarul „Imparcial” din Madrid - că armata românească ştie să se bată”.

Mai recent, un istoric american considera fapta de arme a românilor pe un alt plan: „când armata română a luat parte la al treilea dezastruos asalt al Plevnei (11 şi 12 septembrie) şi a repurtat unicul succes statornic al zilei cucerind reduta Griviţa, diplomaţia română şi-a ameliorat dintr-o dată poziţiile”. Cu toate eforturile şi sacrificiile făcute de români şi ruşi în zilele de 30 şi 31 august / 11 şi 12 septembrie, cea de a treia bătălie de la Plevna demonstrase, ca şi acelea care o precedaseră, că procedeul folosit nu era adecvat noilor realităţi ale câmpului de luptă. Se impunea o analiză atentă şi pertinentă a situaţiei spre a putea stabili modalităţile corespunzătoare pentru o soluţie finală avantajoasă adversarilor forţelor otomane.

Check Also

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944)

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944) este o bătălie navală şi aeriană decisivă în …

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813)

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813) este o victorie decisivă a Statelor Unite asupra …

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …