Contribuţii craiovene la tezaurul literaturii române

Existenţa la Craiova a unui însemnat număr de reviste şi ziare, a unor tipografii şi edituri, licee şi biblioteci, a Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, a Universităţii, Centrului de ştiinţe sociale, revistei „Ramuri”, ziarelor „Înainte” şi „Gazeta de Sud”, Studioului teritorial de radio şi televiziune şi a editurii „Scrisul românesc”, a avut ca urmare o efervescenţă creatoare, oamenii de cultură din Craiova şi Oltenia aducându-şi o reală contribuţie la tezaurul culturii şi literaturii naţionale. În acelaşi timp, putem stabili disponibilităţile Craiovei în dezvoltarea unui climat cultural propriu, original, ca o continuare a unor tradiţii valoroase care în condiţiile socialismului înfloresc continuu. Se pot distinge în acest caz scriitori care sunt legaţi sufleteşte şi prin origine de Craiova şi au desfăşurat o parte din activitatea lor în acest oraş, ori scriitori care au poposit în Cetatea Băniei şi opera lor rămâne o mărturie în acest sens.

În această a doua situaţie se află mari scriitori ca: Vasile Cârlova, care şi-a petrecut ultima perioadă a vieţii în Craiova, unde a decedat şi a fost înhumat; B.P. Hasdeu, candidat la deputăţie la Colegiul al III-lea Craiova, când n-a avut succes, de la care ne-au rămas însă valoroasele cărţi: Originile Craiovei şi Olteneşcele (1884); Nicolae Iorga, director al revistei „Ramuri” în perioada 1915-1927, cunoscut prin atenţia ce a arătat-o faţă de monumentele istorice şi de artă, prin conferinţele susţinute la Teatrul Naţional, ori din studiul Oraşele oltene sau mai ales Craiova pe pragul vremurilor nouă 1760-1830; George Coşbuc, al cărui unic fiu s-a născut la Craiova, oraşul în care „poetul ţărănimii” a început tălmăcirea Divinei Comedii şi ne-a lăsat cartea Din Ţara Basarabilor (1901); Emil Gârleanu, director al Teatrului Naţional în perioada 1911-1915, secondat, în calitatea de secretar literar, de Liviu Rebreanu, colaborator al „Ramurilor”; I.L. Caragiale care în aprilie-mai 1879, detaşat fiind de la ziarul „Timpul” din Bucureşti, unde lucra alături de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, se afla în campania electorală la conducerea ziarului „Doljiul”.

Menţiunea autografă de pe o carte de vizită, reprodusă de Dumitru Tomescu în lucrarea sa Contribuţiuni la istoricul tipografiei oltene „Samitca”, 1835-1922, confirmă aceasta: „Despre orice urmăriri pe cale legală a publicaţiei foaiei «Doljiul», pe care câtă vreme voiu dirige eu răspunz. 1879, aprilie, Craiova. I.L. Caragiale”. Unii istorici literari susţin că „trebuie să fie rămas simpatică amintirea zilelor când, vrând-nevrând a trebuit să facă propagandă electorală la Craiova - în calitate de redactor-răspunzător la «Doljiul»”. Documentele arată că dramaturgul a condus ziarul „Doljiul” şi în perioada campaniei electorale din 1883. Despre ziarul „Doljiul” există un articol apărut într-o altă publicaţie craioveană „Alarma”, material remarcat prin stilul său bombastic, pe care îl va folosit Caragiale în O scrisoare pierdută.

Primul însă dintre cei care deschid porţile literaturii la Craiova este cronicarul memorialist, miniaturist şi caligraf Dionisie Eclesiarhul. Originar din Pietrari, judeţul Vâlcea, acest mirean, cu numele de Dumitru (născut în 1759 - decedat în 1820 la Craiova), a atras atenţia celor mai de seamă critici şi istorici literari. Preţuit pentru cunoştinţele sale de slavoneşte, ruseşte şi turceşte, Dionisie este chemat la Râmnic, de episcopul Filaret, în funcţia de eclesiarh, în 1786, când scrie condica episcopiei, în trei tomuri. Cronicarul însoţeşte pe episcopul Filaret în pribegie prin Transilvania, Banat şi Ungaria, lăsând importante pagini memoralistice. După pacea de la Şiştov (1791), revine la Râmnic, unde scrie condicile mănăstirilor Strehaia şi Bistriţa şi diferite pomelnice. În 1792 se află la mănăstirea Sadova, iar în 1793, la mănăstirea Jitianu. Important pentru istoria culturii craiovene este faptul că, în 1813, Dionisie scrie pomelnicul mănăstirii Bucovăţ, iar din 1814 se stabileşte în Craiova, unde redactează opera sa Cronograful Ţării Româneşti, lucrând în acelaşi timp la condicile şi pomelnicele bisericilor, la transcrieri de cărţi, când semna „eclesiarh şi dascăl slovelnic” (probabil la una din şcolile Craiovei).

În 1819, neobositul cronicar scria în proimionul condicii paharnicului C. Almăjanu Poenaru că: „am îmbătrânit într-aceste lucruri cu condeiu în mână” şi că e autorul a 25 de condici. În acest număr se include şi condica protopopului Ioan Cicioiul din Cacaleţi (azi Castranova), scrisă de Dionisie în 1818. Un an mai târziu (1819), cerea Divanului judecătoresc din Craiova un ajutor, oferindu-şi serviciile în folosul mănăstirilor Jitianu, Sadova, Căluiul, Bucovăţ, Motru, Strehaia. În chiliile mănăstirii Gănescu, pe locul unde astăzi este Universitatea din Craiova, Dionisie Eclesiarhul şi-a trăit ultimii ani ai vieţii şi, probabil, aci a şi decedat, la sfârşitul anului 1820. Cronica propriu-zisă, numită cronograf, este deosebit de valoroasă pentru cunoaşterea ultimei perioade din epoca fanariotă, pentru istoria oraşului Craiova, fapte petrecute „în diastima vremii vieţii sale” şi care conferă cronicii caracter memorialistic, cu însuşiri literare incontestabile, „oferind şi astăzi o lectură plină de savoare”.

Unul dintre cei mai mari poeţi români, Alexandru Macedonski (1854-1920), legat prin obârşie, anii copilăriei şi de şcoală de Craiova, se pare că a moştenit un anumit lirism specific olteanului (dinspre mamă), acel sentiment conservat în doină, amestec de nostalgie, duioşie şi tristeţe, care îl va lega sentimental de Craiova. Este vizibilă aceasta în opera sa, în care apar locuri şi oameni: Floarea şi Verigă Ţiganul, Balta Craioviţei, Valea Vlăicii sau Fântâna cu Ţeapă, Casa din mahalaua „Sf. Ioan Sebastian”, aflată pe locul actualei grădini botanice, unde i s-a ridicat un bust poetului. Craiovenii i-au adus autorului Nopţilor şi Rondelurilor un cald omagiu, în 1970, la comemorarea a 50 de ani de la moarte, într-o suită de manifestări grupate în „Zilele Macedonski”, publicând la editura „Minerva” volumul de Comentarii macedonskiene. Cartea cuprinde aproape 30 de comunicări semnate de Adrian Marino, Alexandru Piru, G. Ivănescu, Lidia Bote, M. Cruceanu, G.V. Paleolog, G.G. Ursu, Gh. Bulgăr, I. Zamfirescu, C.D. Papastate, E. Manu, Al. Melian, G. Firănescu, Ion Pătraşcu, Ovidiu Ghidirmic, FIorea Firan etc.

Edgar Papu sublinia că „Macedonski întregeşte peisajul culturii moderne româneşti cu spiritul dârz şi voluntar al Olteniei, spirit care, până la el, se valorificase mai mult în ordinea acţiunii practice. Poetul va dăinui, deci, şi ca prim mesager al regiunii de care, în veacul nostru, se vor lega numele ilustre ale lui Arghezi, Brâncuşi sau Ţuculescu”.

Din generaţia mai veche face parte şi Maria P. Chiţu (1846-1930), prima scriitoare română care traduce din Dante şi a treia traducătoare a Divinei comedii în limba română. Traducerea integrală a Infernului (1883) şi a Purgatorului (1888) - apărute în Tipografia „Samitca” din Craiova - a fost consemnată de primul periodic craiovean „Carpaţii”, drept „o unicitate”. Aceleaşi elogii le aducea Traian Demetrescu în „Revista olteană”, iar Mihail Strajan, arătând căldura cu care traducerile au fost primite în străinătate, menţionează că lucrarea a intrat în fondul prestigioasei biblioteci a Universităţii din Roma şi în celebra bibliotecă a Vaticanului, unde se achiziţionau lucrări numai cu avizul unor erudiţi cărturari.

Lucilla Chiţu (născută în 1873, Craiova), fiica Mariei Chiţu şi a avocatului de renume al Craiovei, Petre Chiţu, se remarcă prin volumul de versuri Au clair du reve, apărut la Paris, primit deosebit de favorabil de presa literară europeană. Francois Coppee îi scrie astfel: „Am citit frumoasele dv. versuri, d-nă, şi îmi fac o plăcere de a vă trimite complimentele mele cele mai alese precum şi omagiile mele”. Compatrioata Elena Văcărescu îi scria, de asemenea, admirativ.

În Craiova s-au născut, au trăit şi au activat o seamă de alţi scriitori, între care Traian Demetrescu (1866-1896), poet şi gazetar cu renume în epocă, precursor al simbolismului. Tradem, cum mai semna autorul Sensitivelor şi Aquarelelor, este un luptător social. Încă din 1891, era secretarul Ateneului craiovean. Colaborările la presa muncitorească: „Munca”, „Lumea nouă”, „Evenimentul literar” etc., ca şi editarea „Revistei oltene”, împreună cu G.D. Pencioiu. Până la strângerea versurilor în volume, poezia lui Tradem a circulat anonimă, sub forma romanţei. G. Călinescu îl cita pentru poezia Călugărul (din vechiul schit) şi pentru căldura cu care a fost primită în general creaţia în mediile proletare şi socialiste. Opera sa a apărut aproape în exclusivitate la Craiova: Poezii (1885), cu o prefaţă de Al. Macedonski, Freamăte, versuri (1887), Amurg, versuri (1888), Între doi, teatru, traducere din Francois Cooppee (1888), Cartea unei inimi, versuri (1890), Săracii, versuri (1890), Projile literare, note critice (1891), Intim, proză (1892), Sensitive, versuri (1894), Lăutarul din Cremona-Pater, teatru, traducere din Francois Coppee (1895), Iubita, roman (1895), Privelişti din viaţă, proză (1895), Cum iubim, roman (1896), Aquarele, versuri (1896), Simplu, proză (1896), Nuvele postume (1896), Nuvele şi poezii (1916), Pagini alese (1924), Poeme antimonarhice (1951) etc.

În Craiova, a activat şi N. Burlănescu Alin (1869-1921), poet şi dramaturg, recunoscut şi pentru traducerile libretelor unor opere muzicale de Bizet, Ponchielii, Giordano, Planquette. Multe din poeziile lui Burlănescu-Alin, ca şi în cazul lui Traian Demetrescu, au devenit populare şi au fost puse pe note de muzicieni. În volume, poetul a publicat: Singurătate, poezii (1892), Din vravuri, poezii, 1889-1894 (1894), Doine olteneşti (1899), Două cumetre (1899), Sonete (1904), Cântări, versuri şi proză (1907), Salba de aur poemă în versuri în trei acte (1907), Epigrame (1910) etc.

Elena Farago (1878-1954), stabilită din 1906 în Craiova şi primită cu căldură de cercul revistei „Ramuri”, este poeta care frecventează cercurile muncitoreşti alături de I.C. Frimu şi Ştefan Gheorghiu, iar în Craiova concentrează în propria-i locuinţă, ori în cadrul Bibliotecii „Aman”, a cărei directoare a fost din 1921 până în 1954, întreaga viaţă redacţională a publicaţiei conduse de C.Ş. Făgeţel ca şi a majorităţii intelectualilor craioveni. Aici şi-au dat întâlnire de nenumărate ori Emil Gârleanu, Liviu Rebreanu, Nicolae lorga, Lucian Blaga, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, N. Bănescu, D. Nanu etc. Volumul Versuri (1906) este remarcat de N. lorga şi premiat de Academia Română ca şi Şoaptele amurgului (1921). Elena Farago se afla în fruntea „Cercului cultural al Craiovei” a cărui activitate prodigioasă a dat avânt Societăţii „Prietenii ştiinţei” de mai târziu; făcea parte din Consiliul Teatrului Naţional şi din colectivul redacţional al „Ramurilor”, al cărei prestigiu l-a ridicat prin poeziile publicate, găsind o formulă de mediere a tradiţionalului cu modernismul, în special cel de expresie simbolistă.

După ce mai înainte primise premiul francez „Femina” (1923) şi Premiul Naţional de poezie (1937), oraşul Craiova, care o adoptase, o declara, în 1947, „cetăţeană de onoare”, pentru, activitatea sa literară şi cultural-obştească, iar mai târziu, îi deschidea o casă memorială. Opera literară a Elenei Farago confirmă această apreciere: Versuri (1906), Şoapte din umbră (1908), Pentru copii (1912), Din taina vechilor răspântii (1913), Copiilor... (1913), Şoaptele amurgului (1920), Bobocica (1921), Să nu plângem (1921), Să fim buni (1923), Poezii alese (1923), Ziarul unui motan (1924), Scrisori (1925), Nu mi-am plecat genunchii, poezii (1926), Poezii 1900-1926 (1926), Poezii (1928), Într-un cuib de rândunică (1939), A ciocnit cu ou de lemn, versuri (1943), Pluguşorul jucăriilor (1944), Să nu minţi, să nu furi (1944), 4 gâze năzdrăvane (1944), Poezii pentru cei mici (1955), Poezii (1957), Puişorul moţat (1966), Căţeluşul şchiop (1974), Ţop-Ţop (1974) etc.

N.M. Condiescu (născut în 1880, Craiova), prozator din generaţia „Gândirii”, ca şi Gib Mihăescu, debutează în coloanele publicaţiilor craiovene, făcând parte din colegiul revistei „Năzuinţa”. În creaţia sa se disting cele două volume de călătorii în Orient: De peste mări şi ţări (1922), şi romanul Conu Enake, apărut în editura „Scrisul românesc” din Craiova (1928). Între 1926-1939, N.M. Condiescu a fost preşedintele Societăţii Scriitorilor Români.

Născut în 1880, la Craiova, I.M. Marinescu, poet, prozator, traducător şi eminent latinist, după obţinerea licenţei în filologie clasică la Bucureşti, a doctoratului la Munchen şi după specializarea la Leipzig şi Berlin, revine ca profesor la liceul craiovean pe care-l absolvise în 1899, unde funcţionează 11 ani. Este printre primii colaboratori ai revistei „Ramuri”, mai întâi cu versuri şi proză, apoi cu numeroase traduceri din Lenau, Q. Wilde, L. Uhland etc.

Când vorbim de activitatea cultural-literară a Craiovei, trebuie amintite şi alte două nume: în primul rând al lui Constantin Şaban Făgeţel (1884-1947), apoi al lui D. Tomescu, principalii întemeietori ai revistei „Ramuri”. Lui Făgeţel nu i se datorează numai fondarea publicaţiei, dar şi menţinerea, acesteia pe o perioadă de aproape o jumătate de secol. C.Ş. Făgeţel este şi ctitorul Tipografiei „Ramuri” (1912), devenită în 1915 Institutul „Ramuri”, al cărui director a fost până în 1947, precum şi principalul întemeietor şi preşedinte al „Societăţii scriitorilor olteni” (1936), din care mai făceau parte: N.M. Condiescu, Constantin Rădulescu-Motru, Elena Farago, Al. Dima, Petre Pandrea, C.D. lonescu etc. Din preocupările literare ale lui Făgeţel cităm: Verde şi iar verde, culegere folclorică (1909), Copiii noştri, piesă în versuri (1911), Credinţe literare (1913), Figuri discrete din viaţa culturală a Craiovei (1947) etc.

Dumitru Tomescu (1886-1945) s-a impus de la început prin articolul-program al revistei „Ramuri”, Credinţele şi gândul nostru; a ţinut rubrica de critică literară pe toată perioada apariţiei publicaţiei craiovene, chiar şi atunci când a fost inspector general al căminelor culturale pentru regiunea Oltenia (1937-1945), ori în 1928, când era director al Teatrului Naţional din Craiova. D. Tomescu este dintre, cei dintâi critici care descoperă valoarea poeziei lui Tudor Arghezi. Nicolae Iorga îl aprecia, în 1915, ca „cel mai original dintre cugetătorii asupra literaturii, culturii şi vieţii noastre publice în ultimii ani”. Din opera lui reţinem: Acţiunea naţionalistă (1912), Momente din lupta noastră (1914), Atitudini politice şi literare (1932), Contribuţiuni la Istoricul primei tipografii oltene, „Samitca” (1945), precum şi traducerile din Manzoni (Logodnicii, 1911) şi Fogazzaro (Misterul poetului, 1920).

Mihail Gruceanu (născut în 1887), poet, prozator şi militant politic prezent în rândurile mişcării muncitoreşti din Craiova, încă din 1919. Poetul, cunoscut din cenaclul lui Macedonski, a ţinut să-şi tipărească volumul antologic retrospectiv, Poeme alese, în 1974, la editura „Scrisul românesc” din Craiova.

Dintre fraţii Eugen, Savin şi Paul Constant, primul, Eugen Constant, (1890-1975), a rămas întreaga viaţă în oraşul Craiova şi a publicat peste 20 de volume de poezie şi proză: Oglinzi aburite (1919), Galerii de ceară (1924), Amurg prin vitralii (1926), Cu dalta pe lespezi (1928), Punte peste veacuri (1929), Încrustări în rama bibliotecii (1930), Socluri devastate (1933), Gravuri şi rezonanţe (1967), Vibraţii republicane (1973) etc.

Socotit de critici drept un poet incendiar, revoltat, protestatar, Eugen Constant e un poet „de baricadă”, un poet al cetăţii. Poet luptător neobosit pentru dreptate socială, Eugen Constant face parte din Comitetul de iniţiativă pentru editarea ziarului „Apărarea ceferiştilor” şi din colectivul redacţional al acestuia, publicând în nr. 1 (iunie 1934) un articol prin care cerea eliberarea luptătorilor comunişti ceferişti şi petrolişti. Colaborator permanent al revistei „Ramuri”, încă din 1919, şi al ziarului „înainte”, el însuşi fondator de publicaţii, o perioadă secretar literar al Teatrului Naţional, Eugen Constant; a fost o prezenţă activă în viaţa culturală a Craiovei, până la încetarea din viaţă (27 februarie 1975).

La Craiova, împovărat de ani şi înţelepciune, îşi desfăşoară neobosit activitatea de critic şi istoric de artă şi literatură V.G. Paleolog (născut la 23 septembrie 1891). Legat prin credinţă, tovărăşie statornică şi adâncă veneraţie de memoria lui Constantin Brâncuşi, V.G. Paleolog prelungeşte spre noi prezenţa de mag împovărat de tainele lumii a titanului de la Hobiţa, rostuind cu temei de îndrăgostit urmele trecerii lui Brâncuşi. Prieten apropiat al lui Macedonski şi Brâncuşi, V.G. Paleolog scrie documentate studii despre viaţa şi opera marelui sculptor şi valoroase amintiri despre poetul Nopţilor şi Rondelurilor.

George Magheru (1892-1952, Craiova), nepotul generalului Gh. Magheru, cunoscut pentru activitatea sa revoluţionară de la 1848, se remarcă în poezie şi dramaturgie. După ce scosese dramele Tudor Ardeleanu (1926) şi O legendă (1927), la reeditarea volumului de Poezii antipoetice (1966), Perpessicius îl aprecia drept un „poet al goangelor şi al cosmosului, cu egală strălucire, peisagist de naturi moarte... epigramist cu tolba plină de săgeţi împotriva atâtor ciudăţenii contemporane literare şi politice, umanist de aleasă calitate, tehnician al versului şi verbului...” Ultima lucrare publicată antum este Oglinda fermecată (sau Divina recreaţiune), tragedie în trei acte, de fapt o feerie filozofică (Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1944).

Gib I. Mihăescu (1894-1935), nuvelist, romancier, dramaturg, publicist, absolvent al Liceului central din Craiova, publică în reviste şi edituri craiovene o parte din opera sa, începând cu prima scriere, La „Grandiflora”, tipărită la „Scrisul românesc” din Craiova (1928). Într-o perioadă de creaţie relativ scurtă, scriitorul s-a impus printre prozatorii de seamă interbelici, fiind considerat de critică drept un mare nuvelist, ducând specia la ultima ei strălucire (Şerban Cioculescu), şi remarcat pentru pătrunderea psihologică cu care era înzestrat (Tudor Vianu). I se acordă postum (1936) Premiul Naţional pentru proză. Valoarea operei sale o constituie romanele: Braţul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Zilele şi nopţile unui student întârziat (1934), Donna Alba (1935), precum şi nuvelele cuprinse în volumele Vedenia (1929), Noaptea focurilor (1969) şi Nuvele (1969).

Ion Dongorozi (1894-1975) îşi are începuturile carierei didactice la Şcoala centrală din Craiova, ca şi începuturile creaţiei literare. În colaborare cu C.Ş. Făgeţel şi Al. C. Calotescu Neicu editează revista „Vatra”, iar împreună cu Elena Farago „Năzuinţa”, publicaţie care, pe parcursul anilor 1922-1929, a reunit în paginile sale condeie de seamă. Din 1921, Ion Dongorozi face parte din Comitetul de conducere al revistei „Ramuri”; primele volume de proză îi apar la editurile din Craiova. Între 1926-1927 a îndeplinit şi funcţia de director al Teatrului Naţional craiovean, de unde, probabil, s-a inspirat în prozele Directorul de teatru şi Reprezentaţie de adio.

Marcel Romanescu (născut în 1897), poet, traducător, diplomat şi om politic, este legat de viaţa culturală a Craiovei până la sfârşitul vieţii (1956). După terminarea studiilor începute la Craiova şi continuate la Mănăstirea Dealului şi obţinerea licenţei în drept şi filozofie, Marcel Romanescu se remarcă în diplomaţie. În 1924 este secretarul Comisiei româno-ungare pentru aplicarea Tratatului de la Trianon. Activitatea literară şi-o începe la 16 ani în revistele craiovene. Între 1914-1916 editează revista „Viaţa literară”. Din 1919 devine colaborator al revistei „Ramuri”. Începând cu 1926, preia, împreună cu Radu Bardeş, conducerea revistei „Flamura”, până la încetarea apariţiei acesteia (1929). Cele mai multe din operele sale au văzut lumina tiparului la Craiova: Izvoare limpezi (Editura „Scrisul românesc”, 1933), Cuiburi în soare, Poeme lirice (Editura „Flamura”, 1926), Vârtejuri („Ramuri”, 1927) etc.

C.S. Nicolăescu Plopşor (1900-1968), arheolog de vastă erudiţie, etnograf, folclorist şi povestitor, în afara meritelor sale de fondare a unor instituţii cultural-ştiinţifice la Craiova, a înfiinţat şi condus editura „Pământ şi suflet oltenesc”, la care au apărut mai mult de 50 de lucrări ale unor scriitori olteni, a lăsat un volum de Amintiri (1934) şi încercarea de roman popular Tivisoc şi Tivismoc, ca şi alte zeci de povestiri cu iz folcloric ce îşi au rădăcini adânci în spiritul popular. Limba eroilor lui Nicolăescu Plopşor are un deosebit farmec dialectal, aducând în scrierile lui mult lexic ţărănesc, dar mai cu seamă proverbe şi zicători, autorul putând fi numit pe drept cuvânt un „Creangă al Olteniei”, cum nu puţini critici ai lucrărilor sale l-au considerat.

Mihail Drumeş (născut în 1901) a descins în Craiova ca elev al Colegiului naţional; face parte din grupul scriitorilor care au întemeiat revista „Flamura” (1922-1928), la care, de fapt, îşi face şi debutul. Între 1922-1924 a fost cronicar teatral la ziarul „Rampa” pentru Teatrul Naţional din Craiova. Prozator, dramaturg şi editor, Mihail Drumeş rămâne scriitorul de mare popularitate prin romanele: Invitaţie la vals (1936) şi Elevul Dima dintr-a şaptea (1946).

Pius Servien (1903-1959), originar din Mălăeşti, judeţul Dolj (fiul astronomului Nicolae Coculescu, fondator al acestei ştiinţe în ţara noastră), savant de renume în domeniul gnoseologiei şi epistemologiei, cu recunoscute contribuţii în teoria cunoaşterii filozofice şi ştiinţifice, profesor la College de France şi membru al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Franţa, a fost dublat de o personalitate lirică remarcabilă. Primul său volum, Curgând clepsidra (1920), cuprinde versuri de factură erotic-eminesciană; este urmat de Introducere la un mod de a fi, eseu cu adânci sensuri filozofice, apărut în editura „Scrisul românesc” (1927) şi o versiune în limba franceză în editura „Boivin” din Paris (1932). În ultimele sale lucrări: Estetică-pictură, muzică, poezie, ştiinţă se îndreaptă spre o estetică ce-i acordă valori de meta-artă, spre o estetică matematică, pitagorică, iar în Amour (1958) părăseşte limbajul ştiinţific, pentru a-şi desfăşura gândurile sub haina muzicii.

Elena Farago descoperă în cenaclul ei certe vocaţii poetice la Nicolae Milcu (1903-1933), poetul şi dramaturgul care s-a stins din viaţă înainte de a împlini 30 de ani lăsând câteva volume de versuri şi proză, precum şi piese de teatru: Din taina sufletului, povestiri (1920), Grădina de sidef, versuri (1926), Fluierul lui Marsyas, versuri (1927), Floarea lui Sânzien, poem dramatic în trei părţi (1926), Scufiţa roşie, poem în versuri (1937), ultimele două în colaborare etc.

Scriitorul, istoricul şi omul politic Ion Popescu-Puţuri (născut în 1906, în comuna Castranova, satul Puţuri, judeţul Dolj) este legat de Craiova prin activitatea sa publicistică, de poet şi prozator militant. Debutează cu poezia Sărman miner, inspirată din viaţa aspră a muncitorilor, apărută în primul număr ai revistei craiovene „Cultura proletară” (septembrie 1926). Dintre lucrările în proză, cea mai izbutită, după romanul Două paie la trei măgari (1940), este volumul Scrisori din lagăr (1945), care marchează perioada detenţiei scriitorului la Târgu Jiu.

Ion Zamfirescu (născut în 1907, Craiova), absolvent al Liceului „Fraţii Buzeşti”, profesor universitar, doctor docent, îşi aduce o contribuţie însemnată în anii de început ai învăţământului universitar craiovean, deţinând catedra de literatură universală în perioada 1960-1968. În formaţia intelectuală a lui Ion Zamfirescu se împletesc trei direcţii de cunoaştere: filozofică, istorică şi literară, remarcându-se îndeosebi prin lucrările Istoria universală a teatrului (volumele I-III, 1958-1968), Istoria literaturii universale (volumele I-II, 1970-1973) şi Panorama dramaturgiei universale (1973).

Prozator cu o largă popularitate, Alexandru Mitru (născut în 1914, Craiova), absolvent al Liceului „Fraţii Buzeşti”, realizează o operă consacrată îndeosebi tineretului, cărţile sale fiind distinse cu numeroase premii, între care subliniem Premiul Academiei, Premiul Uniunii Scriitorilor. Valoarea artistică şi educativă a scrierilor sale a făcut ca acestea să atragă un număr cit mai mare de tineri cititori, tirajele cărţilor atingând cifre impresionante. Dintre cele mai răspândite lucrări menţionăm: Copiii muntelui de aur (1954), Poveşti cu tâlc (1956), În ţara legendelor (1956), Legendele Olimpului (1960), Săgeata căpitanului Ion (1967) etc.

Trebuie remarcată contribuţia pe care Craiova a adus-o, şi continuă s-o aducă, la bogăţia tezaurului literaturii naţionale, cu prezenţe marcante pe parcursul anilor, până la generaţia cea mai tânără de azi, cu scriitori care, fie că s-au născut, au copilărit, ori datorează formarea intelectuală Craiovei, fie că au slujit cea mai mare parte a vieţii lor în Cetatea Băniei.

Alexandru Balaci (născut în 1916), absolvent al Colegiului naţional din Craiova, angajat într-o bogată activitate ştiinţifică şi obştească, este recunoscut nu numai ca scriitor, dar şi ca o personalitate importantă în difuzarea culturii româneşti peste hotare, remarcându-se în perioada 1969-1973, când a îndeplinit funcţia de director al „Academiei di Romania” şi a fost distins cu premiul „Tormargana” pentru activitatea sa îndelungată dedicată literaturii italiene. Este membru corespondent al Academiei Române. Din bogata sa operă cităm: Dolores, versuri (1941), Giosue Carducci (1947), Dante Alighieri, Infernul (1954), Studii italiene, volumele I-III, Dante Alighieri (1966), Francesco Petrarca (1968), Nicolo Machiavelli (1969), Jurnal italian (1973), Alessandro Manzoni (1974), Ludovico Ariosto (1974) etc.

Poet, prozator, dramaturg şi cineast, Mihnea Gheorghiu (născut în 1919), absolvent al Liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, unde şi debutează cu versuri la revista „For”, este într-o neîntreruptă legătură cu viaţa spirituală a Craiovei. La Craiova a frecventat cercul din jurul Elenei Farago, grupul literar al revistei „Gând şi slovă oltenească” şi al revistei de frondă „Meridian” (1943-1946). Mihnea Gheorghiu este autorul celei mai bune cărţi româneşti despre marele dramaturg englez, Scene din viaţa lui Shakespeare, şi conducătorul colectivului de scriitori şi filologi care au tradus Operele complete ale lui Shakespeare.

Teatrul dramatic şi filmul l-au interesat îndeaproape. Piesa Zodia taurului, jucată în premieră la Teatrul Naţional din Craiova, în 1971, apoi la teatrele naţionale din Bucureşti şi Cluj Napoca a obţinut în 1972 premiul academic „I.L. Caragiale”. Scenariul filmului Tudor a fost distins cu Premiul de Stat, în 1964, şi cu „Crucea Sudului” - Premiul special al juriului internaţional, la Festivalul de la Mar del Plata, iar Zodia Fecioarei cu Premiul Juriului Internaţional al Filmului Color (Barcelona). Între creaţiile din ultimul timp ale dramaturgului se remarcă piesa Capul, inspirată din viaţa şi lupta marelui voievod Mihai Viteazul.

Preocuparea pentru fenomenul literar străin este pentru Mihnea Gheorghiu una din laturile activităţii sale cele mai productive şi ea se manifestă încă de la teza sa de doctorat, Orientări în teatrul contemporan (1947), continuată cu studiul amplu despre Walt Whitman (1955), Orientări în literatura străină (1958), Dionysos (1969), Scene din viaţa publică (tipărit la editura craioveană în 1972). Mihnea Gheorghiu este membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.

Poeta Violeta Zamfirescu (născută în 1920, Craiova), absolventă a Liceului „Ecaterina Urziceanu” din Craiova, debutează cu volumul Inima omului (1955), versuri pe teme cu precădere cetăţeneşti şi politice, urmat de Iarba dragostei (1957), poezii cu ecouri din folclorul oltenesc. De-a lungul anilor. Violeta Zamfirescu a fost prezentă la o serie de manifestări literar-artistice craiovene. Opera ei poetică este reprezentată de mai multe volume, dintre care amintim: Ceasuri de slavă (1960), La gură de rai (1965), Nuntă cu zei (1969), Poezie, 1950-1972 (1972), ediţie de autor.

Între publiciştii şi poeţii afirmaţi se numără şi Ilie Purcaru (născut în 1933, Râmnicu Vâlcea), absolvent al Liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, oraşul unde o perioadă va conduce revista „Ramuri” şi cotidianul „Înainte”, în calitatea de redactor şef pentru ambele publicaţii. Craiova şi întreg teritoriul dintre Dunăre, Carpaţi şi Olt constituie izvoarele unora dintre cărţile sale de reportaje şi eseuri. Dintre cărţile sale amintim: Ev nou în Ţara Banilor (1961), Harpe şi ape, Album dunărean (1962), Ţara Banilor (Editura „Scrisul românesc”, 1972), România - convergenţe la universal (1975). Pentru volumul Un elefant pentru doi oameni (Editura „Scrisul românesc”, 1973), a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor.

În ultimii ani, Marin Sorescu (născut în 1936, Bulzeşti, judeţul Dolj) este o prezenţă remarcabilă în viaţa spirituală a Craiovei, oraşul în care a făcut o parte din studiile liceale. În 1974 îi apare, în editura „Scrisul românesc”, volumul selectiv de versuri Norii. Marin Sorescu se dezvăluie ca un scriitor subtil şi actual, cu posibilităţi de manifestare în aceeaşi măsură în poezie, dramaturgie, eseistică şi proză. Este scriitorul care preferă climatul poetic furtunos, „pentru că - spune el - acolo unde sunt trăsnete şi fulgere se poate ivi şi o picătură de ploaie rodnică”. De la volumul de debut, Singur printre poeţi (1964), Marin Sorescu cunoaşte un succes de excepţie, atât cu volumele de versuri, cât şi în dramaturgie. Pentru volumul Poeme (1965) şi piesa Iona obţine Premiul Uniunii Scriitorilor. Iona a fost distinsă şi cu Premiul Academiei (1971); un alt volum de versuri primeşte Medalia de aur la Napoli, oferită de Primăria oraşului şi de revista „Breve”.

În Tinereţea lui Don Quijote, limbajul capătă un înveliş sonor de umor şi ironie; în Tuşiţi îşi nuanţează tematica prin pilde şi parabole; O aripă şi-un picior, deşi culegere de versuri aparent „pentru copii”, solicită subtil omul adult la fel ca Arghezi; Insomnii, ca şi Teoria sferelor de influenţă, reprezintă genul eseist, pe alt plan; lona şi Paracliserul îi dezvăluie vocaţia de dramaturg, dispus să apropie poezia de teatru, să acorde o infuzie de liric textelor dramatice, despre care singur mărturiseşte: „Fiecare din eroii pieselor lona, Paracliserul, Matca, sunt luptători pentru una din dimensiunile mari ale omului. lona explorează zona căutărilor pe orizontală, Paracliserul caută absolutul, Irina, femeia care naşte, reprezintă matca originală”. Pentru volumul La lilieci primeşte Premiul Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, pe anul 1973.

Adrian Păunescu (născut în 1943), originar din Bârca, judeţul Dolj, se simte atras de oraşul în care şi-a făcut studiile la Liceul „Fraţii Buzeşti” şi Liceul „Nicolae Bălcescu”, este prezent nu numai cu Cenaclul „Flacăra” al tineretului revoluţionar, dar şi ca participant al cenaclului craiovean „Al. Macedonski”, ca şi la nenumărate manifestări cultural-artistice. Poet, prozator şi gazetar inventiv, Adrian Păunescu este un aluat al celor mai reprezentativi poeţi olteni: „un macedonskian, trecut însă prin şcoala lui Arghezi”. Scrie versuri încă din liceu şi debutează în „Luceafărul” din mai 1960, cu sonetul Mândrie. Peste 5 ani, fiind student, înregistrează şi debutul editorial cu volumul Ultrasentimente. Adresându-se generaţiei sale, pe care o invită să primească cu solemnitate evenimentele vieţii, el însuşi trăieşte cu febrilitate „secunde, minute şi ore fosforescente”. Apar pe rând volumele de versuri: Mieii primi (1966), Fântâna somnambulă (1968) şi Istoria unei secunde (1971), trepte succesive ale aceleiaşi trăsături dominante anunţate la debut.

Seria de interviuri cu personalităţi politice, oameni de ştiinţă şi cultură, precum şi articolele publicate sub genericul Lumea ca lume în săptămânalul „Magazin”, reunite apoi în volum, aduc o largă popularitate datorită îndrăznelii în abordarea diferitelor probleme şi unghiului frontal în sondarea realităţilor. În volumele Istoria unei secunde, Repetabila povară şi Lumea ca lume, problemele şi temele pe care Adrian Păunescu le dezbate îi definesc energetismul oltenesc, dar şi implicarea în viaţa contemporană. În Sub semnul întrebării, dialogând cu scriitori, actori, cineaşti, oameni de ştiinţă etc., scriitorul se descopere pe sine, impunându-se ca un jurnalist original, abordând cele mai acute probleme de actualitate. În anul 1968 i s-a decernat premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie.

De mai bine de 10 ani îşi desfăşoară activitatea la Craiova I.D. Sârbu (născut în 1919), cunoscut dramaturg, care s-a impus printr-un  teatru realist, angajat în viaţa culturală a zilelor noastre, cu idei şi probleme înscrise în actualitatea imediată. Piesele sale La o piatră de hotar, Frunze care cad, Arca bunei speranţe, A doua faţă a medaliei şi Amurgul acela violet au fost jucate atât de Teatrul Naţional craiovean, cât şi de o serie de colective artistice ale celor mai prestigioase scene româneşti. Publică volumele de proză De ce plânge mama? (1973) şi Povestiri petrilene (1973).

În viaţa literar-culturală a Craiovei, s-au remarcat scriitorii: Ilarie Hinoveanu, autor al volumelor Cântec tânăr (1960), Cocorul din unghi (1967), Convorbiri cu... (1974); C.D. Papastate cu volumele de versuri Anotimpuri (1946) şi monografia dedicată lui Traian Demetrescu (1967). Pentru lucrarea Vasile Alecsandri şi Elena Negri obţine un premiu; Sina Dănciulescu se remarcă în poezie, cu volumele: Ploaie în aprilie (1964), Horă de mână (1968) şi Sub umbrela mea roz (1973); George Sorescu, poet şi istoric literar, cu volumele: Gheorghe Asachi - viaţa şi opera (1970), Întoarcerea Euridicei, versuri (1970); Ştefan Bossun, autor al volumelor de proză: Scrisori din satul meu (1937), Fata din pădure (1942), A fost într-o toamnă (1947), Acolo cântă apele (1962); Mihai Duţescu - autor a patru volume de versuri: Noaptea nunţii (1969), Scrisori de dragoste (1971), Dulcea pierdere (1974), Imnuri orifice (1975); Mihai Pelin cu volumele de proză şi reportaje: Redatcori şi pianişti (1967), Inaderenţă (1968), Mioriţa nu s-a născut lângă stele (1973), pentru care primeşte şi un premiu; Petre Dragu cu volumele Pe plaiurile pandurilor (în colaborare cu Lucian Zatti, Craiova, 1957), Perfectul foarte simplu (1973) şi Sugestii pentru Diogene (1974).

În istoria şi critica literară contemporană craioveană se remarcă Eugen Negrici cu volumele Antim, Logos şi personalitate (1971) şi Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin (1972), distins cu premiul Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti; Florea Firan, cu volumele: Începuturile presei literare craiovene (1971), Bibliografia „Ramuri” (1972, în colaborare cu Marta Mitran), Corespondenţa „Ramuri” (1973) şi De la Macedonski la Arghezi (1975); Marin Beşteliu cu Realismul literaturii fantastice.

Contactul scriitorilor cu viaţa spirituală se datorează în bună parte şi efectului polarizant al unor instituţii de cultură de primă importanţă: Universitatea craioveană, revista „Ramuri”, editura „Scrisul românesc”. Au fost atraşi scriitori în cadrul unor memorabile şezători literare, simpozioane, sesiuni de comunicări etc. Este cazul, în primul rând, al scriitorilor legaţi de Oltenia: academicianul Şerban Cioculescu (născut în 1902), figură proeminentă a istoriei şi criticii literare româneşti de mai bine de o jumătate de secol, a împărtăşit nu o dată cadrelor universitare, studenţimii şi publicului craiovean din vasta sa operă, începând cu Viaţa lui I.L. Caragiale (1940) şi până la Itinerarul critic, apărut în 1973 la editura „Eminescu”.

Universitatea craioveană a beneficiat nu o dată de prezenţa esteticianului şi istoricului literar Al. Dima (născut în 1905, Turnu Severin), care s-a impus ca principal promotor al comparatismului literar românesc. Permanenta legătură cu Universitatea din Craiova este firească, dacă menţionăm şi preţiosul articol al academicianului: Universitatea craioveană, vis perpetuu sau realizare iminentă?, apărut în nr. 2 al „Ramurilor” din 1947, în care stăruia asupra „necesităţii înfiinţării universităţii... a ridicării noului lăcaş...”, al locului ce trebuie să-l ocupe în cultura românească; poetul Virgil Carianopol (născut în 1908, Caracal, judeţul Olt), al cărui volum Lirice i-a apărut în editura „Scrisul românesc” din Craiova, a fost întotdeauna atras de Craiova; I.C. Chiţimia (născut în 1908, Albuleşti Dumbrava, judeţul Mehedinţi), istoric literar şi folclorist, recunoscut pentru contribuţia la cunoaşterea şi interpretarea operei cronicarilor; a condus lucrările sesiunilor de comunicări din cadrul Festivalului naţional „Maria Tănase”, începând cu prima ediţie din 1969.

Check Also

Literatura ştiinţifică în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

În ce priveşte literatura ştiinţifică, aceea de un nivel mai ridicat circula fie în manuscris …

Literatura populară în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVII-XVIII

În ce priveşte creaţia populară din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, suntem într-o situaţie …

Ştefan cel Mare în literatura poporului. Pomenirea lui în timpurile din urmă

Poporul era întrebat deci şi el despre Ştefan cel Mare, după ce vorbiseră despre dânsul …

Literatura istorică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura istorică în limba latină, din epoca de decadenţă a umanismului, e mult redusa ca …

Literatura filozofico-ştiinţifică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Varianta transilvană a cartezianismului a fost departe de a reprezenta întregul conţinut de idei al …