Contribuţia literaturii române la dezvoltarea patrimoniului literaturii universale

În literatura universală se încadrează numai acele opere literare „care prin însemnătatea lor în dezvoltarea socială a omenirii, prin perfecţiunea lor artistică, prin larga lor difuziune şi - când este vorba de opere scrise în epoci anterioare - prin lunga durată a influenţei şi reputaţiei lor au ajuns să fie considerate ca un bun comun al tuturor popoarelor şi deţin un loc în formula de cultură generală a tuturor oamenilor cultivaţi de astăzi”. (Tudor Vianu)

Aşadar, noţiunea de literatură universală nu cuprinde în sfera ei totalitatea producţiilor literare ale tuturor popoarelor din toate timpurile, ci numai acele creaţii artistice care, realizate într-o formă artistică desăvârşită, exprimă un fond adânc şi trăsături generale ale sufletului omenesc în diferite perioade istorice. Fiecare popor îşi poate aduce contribuţia sa la îmbogăţirea tezaurului culturii universale. Prin capodoperele literaturii universale, popoarele capătă o înţelegere mai profundă asupra vieţii şi bogăţiei spirituale a umanităţii de-a lungul epocilor istorice.

Literatura română a reuşit să intre în circuitul valorilor spirituale ale omenirii datorită frumuseţii şi bogăţiei limbii în care au fost create capodoperele ei, datorită umanismului poporului nostru, într-un cuvânt datorită specificului ei naţional. Fireşte că o însemnată contribuţie la îmbogăţirea tezaurului de cultură universală au adus-o creaţiile noastre folclorice, în care s-au sedimentat originalitatea sufletească a poporului român şi lunga sa istorie zbuciumată. Frumuseţea artistică a doinelor şi a baladelor noastre populare întruchipată în Ciobănaş de la miori, Mioriţa, Mănăstirea Argeşului şi Toma Alimoş a îmbogăţit tezaurul folcloric universal cu perle de o nemaiîntâlnită strălucire, simbol şi chintesenţă ale purităţii şi bogăţiei sufleteşti ale românilor. Sentimentul dorului din doinele româneşti este exprimat pe gama unor vibraţii lirice fără echivalenţă pe plan universal.

Regretatul scriitor Tudor Vianu, în studiul Originalitatea contribuţiei culturale a românilor, arăta că: „este vorba de acel sentiment al dorului, cuvânt aproape intraductibil în alte limbi, care exprimă. În acelaşi timp, nostalgia şi aspiraţia, regretul inspirat de pierderea unei fericiri trecute şi năzuinţa către o fericire viitoare, simţirea unei absenţe şi a unei împliniri posibile, o căutare neliniştită a sufletului, cântată deopotrivă de poetul popular şi de mulţi poeţi culţi”. Lirica noastră populară nuanţează acest sentiment, exprimând prin el o multitudine infinită de stări emoţionale. Acelaşi sentiment al dorului reluat în lirica noastră cultă de Mihai Eminescu în Luceafărul sau în Mai am un singur dor a devenit un prag emoţional de largi dimensiuni, cu rezonanţe sufleteşti neîntâlnite în toată literatura universală.

Baladele noastre populare, basmele, proverbele şi zicătorile, ghicitorile şi anecdotele au lărgit şi adâncit patrimoniul culturii universale cu adevărate comori, care-i dau strălucire peste veacuri. Nicăieri în lume nu sună mai frumos ca pe plaiurile româneşti cântecul trist al Mioriţei, nicăieri în lume nu este mai îndrăgit ca-n basmele noastre chipul lui Făt-Frumos sau al Ilenei Cosânzeana, a căror frumuseţe morală şi fizică o găsim la poporul român.

Mioriţa reprezintă chintesenţa tezaurului nostru folcloric; ea este cea mai frumoasă creaţie folclorică din întreaga noastră literatură populară. În ea, vechi teme şi motive folclorice sunt regrupate şi adaptate la realităţile de viaţă ale oierilor de pe plaiurile noastre naţionale, exprimând o sinteză a sentimentelor şi atitudinilor faţă de viaţă ale poporului român, precum şi a virtualităţilor artistice ale folclorului nostru naţional.

Balada Meşterul Manole sau Mănăstirea Argeşului (titlul din culegerea lui Vasile Alecsandri) este reflexul artistic românesc al unei teme folclorice răspândite în toată regiunea Balcanilor. Demn de reţinut este faptul, subliniat de cercetători, că această temă, caracteristică întregului spaţiu sud-est european, a dobândit expresia cea mai bogată în substanţă sufletească şi în orizont, în creaţia pe care a dat-o poporul nostru. Toma Alimoş şi Mihu Copilul sunt printre baladele reprezentative ale întregului ciclu haiducesc, cultivat şi el pe scară întinsă în literaturile populare din această parte a Europei.

Cum imaginea artistică cea mai însemnată este personajul literar, trebuie menţionat în continuare că tipologia umană a folclorului şi a literaturii universale a fost îmbogăţită de poporul nostru prin figura lui Făt-Frumos, chintesenţă de însuşiri fizice şi morale, adevărat arhetip al lor. Evident, eroul, ca întrupare a perfecţiunii, apare în basmele tuturor popoarelor, dar nici unul dintre ele n-a izbutit să-i creeze un nume atât de sugestiv şi în consecinţă un portret echivalent. Există apoi basme ca Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, întemeiate pe motive folclorice străvechi, cărora poporul român le-a dat o mare strălucire.

Urmărind istoria literaturii noastre, în etapele ei hotărâtoare, constatăm cu mândrie că aproape Fiecare moment din dezvoltarea culturii noastre naţionale a contribuit generos la îmbogăţirea patrimoniului universal al literaturii. Această contribuţie datează încă din epoca literaturii vechi, datorită unor personalităţi ca Miron Costin, Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir. Ultimii doi, mai cu seamă, s-au bucurat de mare prestigiu european: Nicolae Milescu, prin lucrările Jurnal de călătorie în China şi Descrierea Chinei; Dimitrie Cantemir, ales în 1714 membru al Academiei din Berlin, prin Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei.

Vreme îndelungată, Nicolae Milescu a fost pentru Occident sursa cea mai bogată şi cea mai sigură a informaţiilor ştiinţifice despre Siberia şi China, peste ale căror imense teritorii el a călătorit, însemnând tot ceea ce ochiul său ager a socotit demn de reţinut. Tot astfel stau lucrurile cu opera lui Dimitrie Cantemir asupra împărăţiei turceşti. Tradusă în engleză, în franceză, în germană, această scriere, în care bogăţia faptelor este subordonată intuitiv unei concepţii filozofice asupra istoriei - evoluţia în cicluri închise -, a avut faimă continentală pentru George Byron în Don Juan şi pentru Victor Hugo în culegerea de poezii Les Orientales.

Cât despre Descrierea Moldovei, operă complexă de istorie, geografie, folclor, sociologie, străbătută de un cald suflu patriotic, ea a furnizat pentru prima oară Apusului european date lămuritoare despre poporul nostru. Meritul lui Cantemir este de a fi arătat lumii că poporul său, sub conducerea unor mari voievozi, prin lupte de veacuri, a stăvilit expansiunea turcească spre inima continentului, contribuind astfel la apărarea civilizaţiei europene. Dimitrie Cantemir şi Nicolae Milescu sunt expresia culturală cea mai de seamă a umanismului românesc.

În secolul al XVIII-lea, în perioada „luminilor”, relaţiile cu Occidentul devin tot mai adânci. Un suflu înnoitor, crescut din realităţile social-istorice ale epocii, din zămislirea unei noi orânduiri sociale, se face simţit în toate sectoarele vieţii româneşti. Lupta pentru recunoaşterea naţiunii române, pentru dreptate socială, pentru unitate naţională reprezintă mobilul generalizator al acelei vaste mişcări culturale, cunoscute sub numele de Şcoala Ardeleană, care, pe plan literar, a dat o operă cu totul remarcabilă: Ţiganiada, de Ion Budai-Deleanu, singura epopee românească şi, aşa cum a arătat Dumitru Popovici, una dintre cele mai însemnate scrieri pe care le-a putut produce în spaţiul întregii Europe iluminismul.

Într-o structură fidelă modelelor antice, Ţiganiada sintetizează, în urzeala umorului ei alegoric, un sens profund al istoriei, cu nădejdea cutezătoare într-un viitor luminos. În acelaşi timp, cu o excepţională putere de a caracteriza oamenii şi situaţiile, în viziunea artistică a epopeii, sunt încorporate tradiţiile noastre folclorice şi concepţia iluministă asupra vieţii şi societăţii. Rareori o operă literară a condensat în ea, cu simplitate fermecătoare, străină de didacticism, o problematică atât de complexă, un orizont atât de larg, hrănit din dureroase experienţe de viaţă şi întinse lecturi.

În secolul al XIX-lea dezvoltarea literaturii noastre moderne situează mai bine creaţia artistică românească în planul literaturii popoarelor. În această etapă se dezvoltă romantismul românesc, sincronizându-se cu literatura europeană, îndeosebi cu cea franceză, dar în acelaşi timp se detaşează de aceasta prin originalitatea lui Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri, spirite de interferenţă ale epocii între realităţile naţionale şi sensurile largi de evoluţie ale omenirii.

Din generaţia luptătorilor revoluţionari de la 1848, se detaşează viu, cu mare prestigiu internaţional, figura lui Vasile Alecsandri, a primului nostru poet naţional. Foarte cunoscut în Occident, unde a îndeplinit şi importante misiuni diplomatice, el a întreţinut relaţii personale cu marii scriitori europeni ai vremii: Alphonse de Lamartine, Jules Michelet, Prosper Merimee, Charles Leconte de Lisle, Mistral, Henrik Ibsen şi alţii; a câştigat vestitul premiu pentru „Ginta latină” de la Montpellier; a fost culegătorul poeziei noastre populare şi cel care a făcut-o cunoscută peste hotare.

Vasile Alecsandri este acela care a fixat făgaşul propriu de dezvoltare organică a literaturii noastre ca o sinteză între realităţile autohtone, incluzând tradiţiile folclorice, istoria, problematica de viaţă a poporului, şi imperativul de a le pune de acord cu ritmul şi sensurile largi de evoluţie ale omenirii întregi. Rezonator fidel al epocii, el rămâne cel mai însemnat reprezentant la noi al poetului mesianic, aşa cum l-a conceput Victor Hugo în celebra La fonction du poete. În acest spirit de interferenţă între naţional şi universal sunt realizate toate culegerile lui de versuri, de la Doine până la Pasteluri. Cercetătorii şi în primul rând Charles Drouhet au arătat, cu documentarea cuvenită, locul lui propriu în contextul european larg.

Contribuţia cea mai însemnată la îmbogăţirea literaturii popoarelor au adus-o, fără îndoială, marii noştri clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă şi I.L. Caragiale. Eminescu, al cărui loc în poezia universală depăşeşte, desigur, prin valoarea intrinsecă a operei sale pe oricare scriitor român, tradus în numeroase limbi, uimeşte prin profunditatea structurii lirice şi elevaţia, până la inefabil, a armoniei sale poetice. Asupra lui s-a scris mult de către români, ca şi de străini, fără ca sensurile ultime ale creaţiei să-i poată fi istovite.

În cântarea lui, despre care Nicolae Iorga a spus că reprezintă expresia integrală a sufletului românesc, există un acord propriu pe care nimeni nu l-a mai rostit. Sub orice unghi ar fi privit: adâncimea concepţiei şi a simţirii, elevaţia morală, varietatea în armonia tematică, originalitatea viziunii, Eminescu rămâne unic. La aceasta se adaugă înălţimea idealului de artă, cu acea neînduplecată sete de perfecţiune a expresiei, bogăţia impresionantă a operei realizată într-un timp uimitor de scurt, caracterul de sinteză al spiritului naţional în ce are el mai propriu şi mai semnificativ.

Situată între cele mai înalte coordonate de literatură universală, poezia lui Eminescu s-a dezvoltat sub condiţionarea a doi factori modelatori: titanismul personalităţii şi năzuinţa statornică spre perfecţiunea umană. Nu întâmplător, una din exegezele cele mai interesante de peste hotare - cea a Rosei del Conte - este intitulată: Eminescu sau despre Absolut. Creaţii de mare complexitate, marile sale poeme în frunte cu Luceafărul reprezintă sinteza intuiţiilor lui Eminescu despre lume pe laturile principale ale inspiraţiei şi grupează organic în jurul lor întreaga operă, asigurându-i unitatea. Sensurile largi de viaţă ale poporului român, cu istoria lui zbuciumată şi folclorul atât de bogat, transformate în scene lirice dense, şi virtualităţile expresive ale limbii noastre au realizat prin Eminescu, în aspiraţia lor spre universalitate, una din culmile supreme ale poeziei.

Numeroasele tălmăciri în literatura universală, printre care cea din primii ani ai deceniului al III-lea, din secolul nostru, apărută la Londra, cu o prefaţă de Bernard Shaw, ca şi cea datorită - mai recent - poetului spaniol Rafael Alberti, care l-a făcut cunoscut pe marele nostru poet şi pe întinsul continentului sud-american, un institut „Eminescu” la Bruxelles, ca şi studiul profesorului de la Sorbona, Alain Guillermou, consacrat tot marelui nostru liric, sunt fapte care marchează prin ele însele un prestigiu nedezminţit si confirmă valoarea de dimensiune într-adevăr universală.

Mihai Eminescu, luceafărul literaturii noastre, este socotit, unanim, ultimul mare romantic al literaturii universale. Mihai Eminescu, identificat cu geniul poporului român, a sintetizat în opera lui poetică adâncimile neexplorate ale acestui geniu şi le-a înălţat prin virtualităţile expresive ale limbii noastre spre culmile universalităţii artistice. De larg prestigiu universal se bucură şi opera lui Ion Creangă. Atras de vraja ei fără sfârşit, profesorul francez Jean Boutiere, un bun cunoscător al limbii române, i-a închinat o însemnată monografie: La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Paris, 1930, în care problemele sunt privite atât sub unghi estetic, cât şi pe plan comparat.

Numeroşi critici români şi străini ai operei lui Creangă, preocupaţi să-l definească, îi recunosc originalitatea profundă într-o familie de spirite în care înrudirile elementare, nu istorice, se stabilesc multilateral, în timp, ca şi în spaţiu: cu Homer pentru caracterul popular al viziunii despre lume şi pentru marele dar de rapsod, care, ca în Harap-Alb, l-a ajutat să sudeze unitar, în fresca vastă a basmelor şi poveştilor sale, cicluri folclorice mai vechi; cu Hans Christian Andersen, cu Charles Perrault şi fraţii Grimm, de care se deosebeşte prin stratul dens de umor, dar asemenea cărora s-a identificat cu sensul adânc al fabulaţiei populare, cu naivitatea ei încântătoare, cu optimismul ei moral viguros, păstrându-le întocmai în procesul artistic complex de umanizare a fantasticului, mai exact, de impregnare a abstracţiunii folclorice generalizatoare cu specificul naţional de viaţă, cel românesc, în spaţiul moldovean; cu Francois Rabelais, prin acea stare de spirit sănătoasă şi sfătoasă, prin suculenta limbajului savuros şi pitoresc, alimentat dintr-un imens tezaur folcloric.

Cu atât mai atrăgătoare apar străinului prospeţimea şi umorul Amintirilor din copilărie, cu bogatele ei implicaţii sociale, realizând o pitorească imagine artistică a copilăriei de totdeauna şi un tablou de viaţă specific. Din aceeaşi generaţie cu Eminescu şi Creangă face parte Caragiale. Contribuţia lui însemnată la dezvoltarea literaturii universale se întemeiază pe expresivitatea cu care a creat, în ipostaze artistice diferite, dar totdeauna autentice, cu valabilitate universală, o imagine vie” multiplu semnificativă, a unei societăţi într-un anume stadiu - caracteristic - de dezvoltare, cu o frescă prezentată dinamic de moravuri specific colorate, dar, altfel, transferabile înţelegerii şi altor popoare, cu o galerie de tipuri ale căror mobiluri interne şi ale căror aspecte depăşesc pitorescul local, stârnind interesul prin ceea ce au în esenţa lor ca „etern uman”, aşa cum e teatrul molieresc.

Tradusă în numeroase limbi, opera lui Caragiale se bucură de un mare prestigiu. Universalitatea lui Caragiale este confirmată de multiplele reprezentaţii ale capodoperelor sale pe marile scene ale teatrelor lumii. Comediile lui au stârnit admiraţie şi aprecieri prestigioase pentru verva spiritului său comic, pentru prototipurile zugrăvite într-o manieră originală. Asemănările lui I.L. Caragiale cu Moliere şi cu Nikolai Gogol dovedesc prestigiul universal de care se bucură marele dramaturg român.

Primele decenii ale veacului al XX-lea îl impun pe plan universal pe Nicolae Iorga. Este o personalitate umanistă de o complexitate uluitoare. Multitudinea preocupărilor lui, bogăţia înzestrării intelectuale, puterea uriaşă de muncă descumpănesc pe cercetător, în faţa căruia stau peste 1.000 de volume în cadrul unei opere uriaşe, de mare om de ştiinţă, cu numeroase participări prestigioase în diferite ţări ale lumii, cu o activitate internaţională cum puţini savanţi ai noştri au avut-o.

În poezie, între cele două războaie mondiale, literatura noastră este dominată de Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, lirici de mare prestigiu european. Originalitatea lui Arghezi în poezia lumii creşte din geniul cu care proiectează problematica omului modern - sugerată prin însăşi lupta demiurgică cu cuvântul, pe care el a reuşit să-l scoată din căile bătătorite, să-l încadreze în serii semantice şi sintactice noi, în cadrul cărora îşi redobândeşte energia primitivă şi o enormă putere de sugestie. Însetată de altitudini supreme, de absolutul cunoaşterii şi plenitudinea vieţii, inspiraţia lui Arghezi evoluează pe un registru de emoţii foarte întins, al căror dramatism contradictoriu îşi afirmă căderile şi înălţările. De aici acel sunet aspru, metalic, al cântării lui, care îl individualizează în context european, după cum îl individualizează şi faptul că a fructificat toate implicaţiile poziţiei moderne în poezie, fără a o fi rupt de problematica omului în ceea ce are el etern valabil.

Lucian Blaga realizează, din perspectivă românească, una din principalele culmi ale liricii moderne din secolul al XX-lea. El, sub înrâurirea iniţială a expresionismului german, este creatorul unei poezii de intens fior metafizic, de zbucium patetic al conştiinţei în preajma supremelor taine, de refugiu când deznădăjduit, când exultant, în străvechi mituri folclorice ori în altele de profil modern, datorite prodigioasei lui imaginaţii. Atitudinea lirică fundamentală a lui Blaga constă în puterea de a se minuna fără discursivitate în faţa universului, de a face sensibil prin imagini, nu prin demonstraţie, fluxul de viaţă infinit şi etern. Prin Blaga, poezia de substanţă filozofică (mânată în genere de discursivitate şi tocmai din această cauză mai puţin cultivată în epocă) îşi reîmprospătează sevele într-un lirism dens, de valenţe europene.

Din sectorul larg al poeziei noastre interbelice, şi alte valori româneşti pătrund în sfera universalului, prin ceea ce ele aduc ca iniţiativă, apoi ca o contribuţie originală în câmpul şi el mai întins al curentelor de avangardă. Puţine literaturi ca a noastră se pot mândri cu afirmarea reprezentanţilor ei în circuitul european al dadaismului, prin fondatorul lui, Tristan Tzara, care e român, ca şi Ilarie Voronca, Benjamin Fondane şi care, alături de un Constantin Brâncuşi în sculptură, au intrat de mult în antologiile şi istoriile artei contemporane.

Prestigiul unor mari prozatori dintre cele două războaie mondiale, ca Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, în afara hotarelor ţării este în continuă creştere. Amândoi sunt recunoscuţi printre cei mai însemnaţi romancieri ai veacului nostru. Temeiul universalităţii lui Sadoveanu îl constituie caracterul profund naţional şi umanismul operei sale. Inspiraţia lui, dominată de un optimism viguros, îmbrăţişează întreg domeniul de viaţă al poporului român, de la tradiţiile folclorice pline de înţelepciune şi istoria vitregă, dar înălţătoare, până la frumuseţile de negrăit ale naturii în mijlocul cărora trăieşte, la bogăţiile limbii, la frământările prezente şi aspiraţiile lui.

Liviu Rebreanu, care este creatorul romanului modern în literatura noastră, s-a impus pe plan european prin vastele fresce sociale care sunt Ion şi Răscoala şi prin cazul de conştiinţă Pădurea spânzuraţilor. El aduce în romanele sale cu caracter social lumi vaste, desfăşurate într-un cadru istoric de nuanţă specifică, dar de o mare capacitate de generalizare, prin modul cum e condusă acţiunea, în datele ei realiste, cât şi prin forţa cu care mulţimea de ţărani, lumea satului într-o anume etapă de dezvoltare, irumpe pe ecranul cunoaşterii unei umanităţi în devenire. Monumental, fără a fi grandilocvent, gravând situaţiile dramatice în linii sobre, arhitecturând masiv în romanele vieţii rurale, dar analizând cu subtilitate în cele psihologice, Rebreanu s-a înscris printre romancierii europeni ai problematicii ţărăneşti şi ai cazurilor de conştiinţă.

Literatura română de după cel de-al doilea război mondial, continuând marile ei tradiţii, le îmbogăţeşte printr-o nouă perspectivă asupra vieţii şi printr-un conţinut mai bogat, al relaţiei dintre om şi societate, al înţelegerii rostului său în lume. După 1944 a urmat perioada marilor transformări revoluţionare, care au atras atenţia omenirii asupra ritmului impetuos de dezvoltare a României, asupra culturii purtătoare a marilor tradiţii din trecut. Ca urmare, tălmăcirea şi editarea cărţilor din cultura română în alte limbi au cunoscut o amploare fără precedent. Mai mult de 2.000 de volume au văzut lumina tiparului în peste 49 de ţări de pe cele patru continente: Europa, Asia, America şi Africa, în peste 60 de limbi naţionale.

Prezenţa în circuitul universal a scriitorilor contemporani constituie un indiciu al interesului altor popoare atât pentru realităţile din patria noastră oglindite în literatură, cât şi pentru originalitatea acestei literaturi. Operele lui George Călinescu - Enigma Otiliei, Bietul Ioanide şi Scrinul negru -, cu o viziune originală în abordarea tematică şi în conturarea eroilor, au fost traduse şi s-au bucurat de succes în multe ţări ale lumii. Despre lumea cărţilor lui Zaharia Stancu, traduse, de asemenea în multe ţări, se poate spune că a călătorit pe o traiectorie geografică uriaşă. Autorului îi plăcea să sublinieze, printr-o metaforă sugestivă, că Darie, eroul romanului Desculţ, a făcut ocolul pământului încălţat cu sandale de aur.

Creaţia artistică a lui Mihai Beniuc şi Eugen Jebeleanu a contribuit, de asemenea, la creşterea prestigiului literaturii române peste hotare; prin intermediul traducerilor operele lor au devenit cunoscute şi pe alte meridiane. Cărţile lui Geo Bogza, Marin Preda, Eugen Barbu, Alexandru Ivasiuc, Fănuş Neagu, Horia Lovinescu, Aurel Baranga, Paul Everac şi alţii, dăruite lumii în ultimele trei decenii în zeci de traduceri, au sporit ecourile româneşti de cultură în mişcarea literară şi artistică internaţională. De asemenea, creaţiile artistice ale altor scriitori români din ultimele generaţii au fost publicate - în alte ţări - în volume individuale sau în antologii ale literaturii române.

Aşadar, şi operele literare ale poeţilor, prozatorilor şi dramaturgilor din ultimele generaţii, tălmăciţi în diferite limbi (A.E. Baconsky, Şt. Aug. Doinaş, Gellu Naum, Fănuş Neagu, Virgil Teodorescu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Sorin Titel, D.R. Popescu, Marin Sorescu şi alţii), relevă cititorului străin bogăţia şi originalitatea literaturii noastre, sufletul poporului român în tot ce are el mai valoros ca artă a cuvântului.

Check Also

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …

Vidra Tarka, de Henry Williamson (comentariu literar, rezumat literar)

Henry William  Williamson (1 decembrie 1895, Brockley, Marea Britanie – 13 august 1977, Georgeham, Marea …