Contradicţiile realităţii, caracterul revoluţiei pandurilor şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Problema contradicţiei principale

Dacă opinia (destul de răspândită la 1821) despre colaborarea dintre Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti, în virtutea unui presupus ţel comun, antiotoman, este infirmată de fapte, cum pot fi definite şi explicate legăturile neîndoioase ale lui Tudor cu fruntaşii eterişti din Bucureşti, la începutul acţiunii sale revoluţionare? Nu rezultă, totuşi, din aceste legături, că scopul urmărit iniţial de conducătorul Adunării norodului coincidea cu scopul Eteriei (răsturnarea dominaţiei turceşti în Principate şi în Peninsula Balcanică)?

În principiu, e posibil ca relaţiile lui Tudor cu eteriştii să fi fost determinante pentru sensul ridicării sale. După cum e cu putinţă, de asemenea, ca aceste relaţii să nu reflecte conţinutul mişcării din Ţara Românească (obiectivele ei primordiale), ci doar o anumită tactică a conducătorului, dictată de conjunctura politică şi de posibila evoluţie a evenimentelor. Ridicarea pandurilor, indiferent de natura ei, trebuia să intre într-un anumit conflict cu Poarta, ceea ce o apropia de Eterie. Pentru definirea acestor raporturi de apropiere şi de opoziţie (între acţiunea lui Tudor, Eterie şi Poartă), e necesară ierarhizarea laturilor mişcării din Ţara Românească.

Problema se limpezeşte în lumina dialecticii marxiste, care evidenţiază faptul că în fiecare proces complex de dezvoltare a fenomenelor există un şir întreg de contradicţii, printre care se află întotdeauna o contradicţie principală (fundamentală). Logica dialectică ne oferă un principiu metodologic, indispensabil în cercetarea şi explicarea fenomenelor social-istorice complexe: La studierea unui astfel de fenomen, atunci când întâlnim un mănunchi de contradicţii, e necesar să distingem şi să analizăm, înainte de toate, contradicţia principală, care determină în mai mare măsură natura obiectului. Cu alte cuvinte, ori de câte ori într-un proces există mai multe contradicţii, ele nu pot fi puse pe acelaşi plan, căci, în realitate, una se detaşează de celelalte, situându-se pe locul prim în ordinea importanţei. Aflarea acestei contradicţii este condiţia „sine qua non” a înţelegerii fenomenului studiat.

Caracterul revoluţiei din 1821 nu poate fi limpezit pe deplin, fără a elucida problema contradicţiei principale în această mişcare. Încercând să o aflăm, ne reţine mai întâi întrebarea dacă nu cumva marea boierime şi stăpânitorii turco-fanarioţi se grupează la un pol, iar poporul la celălalt, căci în această ipoteză lupta socială şi războiul pentru independenţă sunt inseparabile şi se confundă, ele decurgând din una şi aceeaşi contradicţie. S-a produs oare, la 1821, „gruparea diferitelor pături sociale într-o mare forţă de luptă împotriva feudalismului şi stăpânirii otomane” (în acelaşi timp)? Este întemeiată teza că „lupta antifeudală şi cea antiotomană s-au confundat în revoluţia din 1821”?

În ciuda legăturilor dintre dominaţia otomană şi feudalitatea internă, neajunsurile concepţiei despre o revoluţie integrală la 1821 sunt evidente. Ipoteza ce contopeşte şi egalizează lupta de clasă din interior cu războiul împotriva turcilor vine în contrazicere atât cu logica, cât şi cu documentele: Puse pe acelaşi plan, cele două laturi (direcţii de luptă) nu se împacă, ba chiar, în împrejurarea de faţă şi într-un anumit sens, se exclud, fiecare implicând alte raporturi între forţele sociale. Căci lupta pentru des-fiinţarea relaţiilor feudale ascute antagonismele de clasă din lăuntrul unei societăţi, în timp ce într-o mişcare de eliberare naţională (îndreptată împotriva unui imperiu), clasele sociale trebuiau să îşi dea mâna. Mai mult: războiul cu turcii urma să fie purtat (potrivit planului eterist) cu sprijinul armatei ruseşti, iar în cadrul unei acţiuni patronate de ţar nu erau cu putinţă reforme sociale.

Documentele nu confirmă nici ele presupunerea că la 1821 au stat, faţă-n faţă, într-o opoziţie radicală, aceste tabere: masele exploatate (angajate în lupta antiboierească, antifanariotă şi antiotomană) şi totalitatea împilătorilor. Dimpotrivă, ele arată că între boierii pământeni, fanarioţi şi turci erau puternice contradicţii. De fapt, teza revoluţiei integrale neglijează întrebarea: care a fost contradicţia principală în evenimentele de la 1821 din Ţara Românească? Punerea pe acelaşi plan a luptei sociale şi a celei antiotomane, adică a unor fapte care se opuneau (date fiind condiţiile specifice de la noi), face ca realitatea să pară de neînţeles şi duce la concluzii contradictorii. Negreşit, contradicţia dintre poporul român şi împărăţia otomană nu se contopea cu aceea dintre ţărani şi boieri.

Pentru Principate, contradicţia principală ce îşi căuta rezolvarea la 1821 a trebuit să fie sau una externă, între societatea românească şi Imperiul otoman (şi, pe de altă parte, Imperiul ţarist, interesat să-şi mărească influenţa în ţările române) sau internă, între păturile asuprite şi oligarhia de la conducerea statului boieresc şi fanariot. Fanarioţii nu formau o unitate cu turcii; stăpânirea lor, în Principate, era relativ autonomă faţă de Poartă, şi cei mai mulţi dintre ei duceau o acţiune de subminare a împărăţiei turceşti. Feudalismul - intrat în faza de descompunere - era apărat, în ţările române, de un stat întemeiat pe „unirea pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori”.

În documentele privind Ţara Românească la 1821 se reflectă amândouă aceste contradicţii: Din unele acte reiese că lupta de clasă era deosebit de acerbă şi că rostul ridicării poporului a fost sfărâmarea jugului boieresc şi fanariot. Din altele s-ar putea deduce, dimpotrivă, existenţa - sau căutarea - unei solidarităţi între clase şi intenţia de ridicare împotriva stăpânirii otomane. Coexistenţa reală, obiectivă, a acestor aspecte contradictorii (conflict sau împăcare între clase, împrejurări ce par a se exclude) nu era cu putinţă decât într-un singur fel: prin preponderenţa unei laturi asupra celeilalte.

De aici decurge obligaţia pentru cercetător de a ierarhiza laturile, adică a afla contradicţia principală. Din întreaga prezentare a faptelor în lucrarea de faţă rezultă că, pentru ţările române, la 1821, contradicţia principală era cea internă. Aceasta se vădeşte, cu pregnanţă, în primele documente emanate de la conducătorul revoluţiei, îndeosebi în proclamaţia de la Padeş, prin care ţărănimea a fost chemată la lupta de clasă - împotriva statului boieresc şi fanariot -, şi nu la războiul cu turcii, preconizat de eterişti.

Mişcarea lui Ipsilanti porneşte cu proclamaţii antiotomane făţişe şi cu masacrarea turcilor din Moldova, iar revoluţia lui Vladimirescu îşi afirmă caracterul social şi naţional, fără a contesta suzeranitatea Porţii (o suzeranitate de altfel slăbită, mai mult „nominală”, după expresia lui Talleyrand). Trebuie să vedem aici o deosebire reală de program, iar nu un procedeu tactic, utilizat de Tudor pentru a adormi vigilenţa Porţii. Dacă ţinem seama de specificul împrejurărilor de la noi, atunci înţelegem că, la 1821, poporul român n-avea motive de a lua iniţiativa unui război cu turcii (şi nu numai pentru că ştia că nu putea învinge singur împărăţia turcească).

Documentele învederează următoarele, în ceea ce priveşte statutul politic al Principatelor: Acestea nu depindeau de puterea suzerană mai mult decât de cea protectoare. Administraţia fanariotă era patronată de ambele curţi imperiale (care, principial, îi criticau abuzurile). Tratatele nu acordau nici Turciei nici Rusiei dreptul de a-şi trimite armatele pe teritoriul românesc. E de adăugat că războiul ruso-turc din 1806-1812 a avut ca urmare dislocarea unei părţi din teritoriul românesc şi încorporarea ei la Imperiul ţarist.

Realităţile din Principate nu pot fi echivalate cu situaţia în care se aflau popoarele din sudul Dunării. Pentru greci, contradicţia principală era între patria lor, înglobată Imperiului otoman, şi turci, şi ea şi-a găsit expresia în programul de luptă net antiotoman al Eteriei. În Ţara Românească, cu autonomia ei recunoscută, mişcarea revoluţionară s-a declanşat când poporul a fost chemat la luptă împotriva „căpeteniilor noastre” („domnii ţării dimpreună cu boierii greci şi români”), ceea ce arată că proclamaţia de la Padeş - iar nu planul eterist - reflectă contradicţia principală a societăţii româneşti.

De altfel, chiar dacă ar fi vrut Tudor să răscoale norodul altfel decât printr-un program antiboieresc şi antifanariot, nu ar fi reuşit. Masele exploatate au determinat şi ele caracterul mişcării, acţionând pe linia contradicţiei principale. Dacă Tudor s-ar fi prezentat în Oltenia cu programul Eteriei, ţărănimea nu l-ar fi urmat, fiindcă nu înţelegea să pună mâna pe arme ca să acţioneze în unire cu exploatatorii ei direcţi, împotriva Porţii.

Unii memorialişti şi cronicari ai epocii ne-au lăsat caracterizări sintetice asupra stărilor de lucruri din Principate, înlesnindu-ne recunoaşterea contradicţiei principale: O analiză judicioasă a stării societăţii noastre la sfârşitul epocii fanariote, şi în special a împrejurărilor de la 1821, a întreprins comisul Ionică Tăutu din Moldova - unul din spiritele cele mai înaintate ale vremii -, în pamfletul antiboieresc intitulat Strigarea norodului Moldavii... (alcătuit, probabil, chiar în 1821). Ideile lui Tăutu sunt asemănătoare cu ale lui Tudor Vladimirescu, însă acesta din urmă, în scrisorile sale către boieri, s-a arătat mai îngrijorat de soarta ţărănimii.

Tăutu învinuieşte marea boierime că, fiind interesată numai de privilegiile şi profiturile ei, s-a unit cu domnitorii fanarioţi, în dauna ţării. Astfel s-a produs o concentrare a puterii în mâinile marii boierimi, o agravare a exploatării şi corupţiei, o creştere a inegalităţii sociale. Înlăturarea „vechilor aşezământuri”. Posturile se ocupă cu bani, iar slujbaşii au ca preocupare jaful: „... De câţiva ani, care logofăt mare, vornic, vistiernic, ispravnic, sameş, ocolaş, vornicel şi vătăman s-au rânduit fără să nu-şi cumpere el slujba? Şi care dintru aceştia au împlinit datoriile slujbei sale fără să nu jăcuiască, ca să puie la loc banii ce au dat?”

Boierii sunt deci răspunzători de nedreptăţile ce se fac în ţară. de starea de mizerie şi de înapoiere a principatului. Autorul argumentează pe larg că nu puterea suzerană, nici cea protectoare, sunt vinovate de relele administraţiei boiereşti şi fanariote. Credem că această opinie se justifică, pe de o parte, prin considerarea Principatelor drept ţări autonome, iar pe de altă parte, prin neputinţa de a trage la răspundere, alături de administraţia internă, şi guvernele celor două imperii. Pe lângă toate acestea, boierii de la conducerea ţării poartă vina că au sprijinit - cel puţin prin toleranţă - întreprinderea lui Ipsilanti.

Fiind străină de interesele Moldovei, pornirea eteristă - care,,a vopsit pământul nostru cu otomanicescul sânge” - nu trebuia lăsată să se desfăşoare aici, şi divanul ar fi putut-o împiedica, prin „puterea norodului”, dacă acesta ar fi fost încunoştinţat despre evenimente şi chemat să-şi apere patria de încălcări străine. Într-un alt memoriu al lui I. Tăutu (Politiceşti luări aminte asupra Moldaviei, 1822), se arată că Moldova are „o ocârmuire atârnată de la înalta Poartă, dar în mărginirile privileghilor locului, slobod lucrătoare înlăuntru...”.

Reamintim distincţia făcută de Zilot Românul: Pe când grecii „erau cu totul căzuţi în robia turcului”, românii aveau altă situaţie, la 1821: Ei „n-au strigat asupra împărăţiei, ca grecii, ci asupra stăpânitorilor de aici, pentru asupririle ce li se făcea de dânşii, împotriva împărăteştilor legături şi porunci” (e vorba de încălcarea, de către administraţia fanariotă, a hatişerifului din 1802 şi a tratatului de pace de la Bucureşti, din 1812); căci „prăpădenia ce se urma aici curgea mai mult de la Domnie, că lua pentru una zece, şi jecmănea şi prăpădea tot. De aceea şi Tudor, cu drept cuvânt, şi-a întins strigarea nu asupra împărăţiei, ci asupra Domniei”.

Boierii pământeni, mai ales în calitate de diregători, erau părtaşi la asuprirea ţării. Cronica lui Chiriac Popescu conţine observaţia că ridicarea antiboierească de la 1821 a fost necesară, „căci boierii ţării ajunseseră într-o stare, că li se părea că lăcuitorii (compatrioţii lor) nu e om, ci e o jivinie de nimic”. Explicarea evenimentelor de la 1821 este condiţionată, aşadar, de cercetarea contradicţiilor realităţii social-politice de atunci şi, cu deosebire, de stabilirea contradicţiei principale. În ce a constat specificul acestei contradicţii şi cum s-a manifestat rolul ei determinant?

La începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a hatişerifului dat de Selim al III-lea în 1802 şi a tratatului de pace de la Bucureşti din 1812, contradicţia dintre ţările române şi Imperiul otoman trecuse pe un plan secundar: dominaţia Porţii slăbise în Principate, accentuându-se în schimb despotismul fanariot. Conflictul dintre românii asupriţi şi guvernanţii fanarioţi s-a grefat peste contradicţia generală a orânduirii feudale (opoziţia boieri-ţărani), care îşi căuta rezolvarea pe două căi, generate de interesele boierimii sau ale ţărănimii (precizăm mai departe şi poziţia burgheziei, care, fiind insuficient constituită la 1821, în ţara noastră, nu putea produce o revoluţie burgheză propriu-zisă).

La 1821, în Ţara Românească, masele exploatate (ţărănimea iobagă şi liberă, burghezia în formare) s-au ridicat împotriva cârmuirii fanariote şi boiereşti. Cu cuvintele lui Tudor: împotriva „unirii pământenilor boieri cu cei după vremuri trimişi domni şi otcârmuitori”. În această ciocnire se manifestă contradicţia principală a societăţii româneşti de atunci, contradicţie ce reprezenta un aspect particular, specific, al contradicţiei generale a orânduirii feudale (ce intrase în faza de destrămare).

Tudor Vladimirescu a imprimat revoluţiei direcţia luptei social-politice interne, nu din simple motive tactice, ci pentru că aşa cerea contradicţia principală a societăţii româneşti. De altfel, după cum am spus, masele populare nici n-ar fi răspuns unei chemări la război cu turcii. Nu poate fi vorba de desfacerea lui Vladimirescu din Eterie, când mişcarea lui se născuse dintr-o altă contradicţie principală. Apare deci inexactă teza că acţiunea lui Tudor se subsumează Eteriei până în momentul când dezavuarea ţarului l-a determinat pe Vladimirescu: să-şi schimbe atitudinea.

E de adăugat însă că, la 1821, raporturile între ţările române şi Turcia puteau să se modifice, sub influenţa factorilor externi, dacă ar fi avut loc o schimbare generală de conjunctură: Producerea unui război ruso-turc şi unirea popoarelor balcanice împotriva turcilor, precum şi venirea armatelor otomane în nordul Dunării, ar fi putut aduce pe primul plan, şi pentru Principate, contradicţia între societatea românească şi stăpânirea otomană, atenuând pentru un moment contradicţia internă, proprie feudalismului.

Tudor Vladimirescu a trebuit să ţină seama de acţiunile Eteriei şi să aibă în vedere posibilitatea unei schimbări a direcţiei de atac. Legăturile căpeteniei pandurilor cu Iordache Olimpiotul şi cu alţi fruntaşi eterişti, la începutul anului 1821 (aşa cum au fost descrise în lucrarea de faţă), nu sunt deci revelatoare pentru conţinutul mişcării româneşti - al cărui temei era determinat de contradicţia principală, pe care am identificat-o -, ci ele aveau în ultimă analiză un rost tactic, fiind dictate de următoarea împrejurare: Cu Eteria trebuia negreşit să se stabilească o înţelegere, căci ea putea deveni o mare forţă, în cazul când ar fi beneficiat de sprijinul armatei ruseşti.

Ca urmare a acţiunii eteriste se putea crea, pentru Principate, o altă contradicţie principală. Fuziunea între revoluţia din Ţara Românească şi Eterie n-a fost însă nici un moment reală, ci era numai posibilă, în împrejurări anumite, care nu s-au creat. În loc de a confunda aceste mişcări, trebuie să vedem prin ce se diferenţiază, în ce condiţii s-ar fi înfăptuit contopirea lor şi cum s-a ajuns la accentuarea contradicţiei dintre ele, deosebirea iniţială (iar nu identitatea iniţială) devenind opoziţie şi conflict acut.

Alte aspecte contradictorii ale realităţii de la 1821

În lumina dialecticii marxiste, complexitatea unui fenomen social nu se poate înţelege fără observarea contradicţiilor lui. Desigur, prin stabilirea contradicţiei principale, care influenţează întreg procesul, faptele încep să se ordoneze. E necesar însă să fie examinate şi celelalte contradicţii, în interacţiunea lor. Ceea ce a îngreuiat în mare măsură explicarea evenimentelor de la 1821 e mulţimea şi varietatea contradicţiilor dintre diversele aspecte ale realităţii social-politice de atunci, precum şi instabilitatea raporturilor dintre contradicţii. Istoriografia anului 1821 a simplificat uneori faptele, neglijând o serie de contradicţii ale lor, spre a facilita interpretările. Contradicţiile obiective nu trebuie însă estompate, ci reliefate, oricât de grea ar fi explicarea lor.

În conglomeratul de fapte ce par nu o dată incompatibile unele cu altele, înfăţişate de documente, trebuie descoperită dialectica inerentă realităţii. Sintetizând rezultatele cercetării de faţă, să urmărim trăsăturile (laturile) contradictorii ale unor categorii şi fenomene social-politice, implicate în evenimentele de la 1821, precum şi soluţiile preconizate de Tudor în astfel de împrejurări contradictorii. Constatăm că, adeseori, contradicţii cu rol determinant se află în însăşi esenţa unui obiect, în sânul uneia şi aceleiaşi calităţi.

Să ne oprim la fanarioţi. Raportul dintre aceştia şi eterişti a fost interpretat adeseori în felul următor: „Este absolut evident că lupta patrioţilor greci, care ridicaseră steagul războiului de eliberare naţională pe întreaga Peninsulă Balcanică, nu putea avea nimic comun cu slugile greceşti ale Porţii, cu fanarioţii” (Samoilov). Din această premisă (ce ne apare simplificatoare) a fost derivată o întreagă teorie: Turcii şi fanarioţii formau o unitate, reprezentând pe asupritori; dimpotrivă, eteriştii se aflau în fruntea taberei opuse, întrucât ei îndemnau popoarele balcanice să se ridice, unite, la lupta antiotomană. Eteria, prin Tudor Vladimirescu, a răsculat pe ţăranii români împotriva jugului turco-fanariot. Tudor a făcut însă greşeala că, la un moment dat, văzând că ţarul nu-şi trimite armatele în sprijinul mişcării eteriste, s-a desprins de Eterie, şi, implicit, s-a rupt de propria sa oştire, pentru a se apropia de turci.

Realitatea, cu raporturile între forţe şi cu contradicţiile din sinul ei, - aşa cum o atestă documentele şi cum e descrisă în lucrarea de faţă -, a fost însă alta: În loc de a susţine că fanarioţii constituiau un grup ce se opunea eteriştilor, trebuie observată natura dublă a acestei categorii: Fanarioţii erau, în general, şi slujitori ai Porţii şi uneltitori împotriva Imperiului otoman. Aceşti aristocraţi greci asupreau naţionalitatea română, dar au putut aduce o contribuţie la lupta de eliberare naţională a Greciei.

Altfel spus: deşi, într-o privinţă, se încadrau în forţele reacţiunii, pe de altă parte, au favorizat, într-un fel, o anumită cauză progresistă. Beneficiind de dreptul de a guverna ţările române, fanarioţii au organizat aici un regim de exploatare, relativ autonom faţă de Imperiul otoman. Totodată, ei chibzuiau cum să dea din Principate lovitura de graţie împărăţiei turceşti, înlocuind-o printr-un nou Imperiu bizantin (cel puţin aşa gândeau unii), în care românii aveau să-şi păstreze mai departe situaţia de subjugaţi.

Acţiunea eteristă din Principate a fost condusă de fanarioţi sau de slujitori ai regimului fanariot. Această constatare nu poate fi omisă (dintr-o nevoie de schematizare, ce prezintă inconvenientul că trece peste documente şi, implicit, peste dialectica realităţii), căci ea explică greşelile grave ale întreprinderii lui Ipsilanti, relevate şi de Marx, întreprindere ce s-a manifestat, din păcate, nu ca o mişcare de eliberare, ci ca o invazie pustiitoare.

Notăm că, în 1805, Caragheorghe, conducătorul luptei de eliberare a poporului sârb, afirmase că nu poate fi cauză comună între domnitorii fanarioţi şi luptătorii pentru libertate. (După Caragheorghe, „les idees des Princes de Valachie et de Moldavie differaient en tout point de celles qui dirigeaient les Serviens...”; „...les Princes grecs du Phanar, ainsi que ceux qui regnaient sur les Principautes de Valachie et Moldavie, ne pourraient jamais de bonne foi faire cause commune avec des gens, qui ne voulaient point etre traites comme des animaux...”).

La 1821, împrejurările erau diferite. E însă de netăgăduit că ţăranii români nu se gândeau să pactizeze cu fanarioţii-eterişti (opresorii lor direcţi), în vederea unei ridicări împotriva sultanului. Se-nţelege că, deşi o parte din fanarioţi erau animaţi de buna intenţie de a contribui la înălţarea Greciei, ei nu puteau fi priviţi, în Principate, ca luptători pentru libertate, câtă vreme asupreau aceste ţări.

Afirmaţia lui Liprandi că „Vladimirescu nu a intenţionat niciodată să acţioneze împreună cu eteriştii” (decât - adăugăm noi - dacă împrejurările ar fi adus pe primul plan, şi pentru Principate, contradicţia între societatea românească şi Imperiul otoman, atenuând pentru un timp celelalte contradicţii), conţine un adevăr, dată fiind opoziţia de clasă dintre masele româneşti - asuprite de oligarhia fanariotă şi de marii proprietari de pământ - şi căpeteniile eteriste, care, în majoritatea lor, nu erau alţii decât înşişi guvernanţii fanarioţi.

Astfel stând lucrurile, se înţelege de ce revoluţia din Ţara Românească nu se încadrează în Eterie, prima fiind o mişcare prin excelenţă ţărănească, antifeudală şi antifanariotă, iar cea de a doua un pretins război cu turcii (dar, în primul rând, o invazie asupra Principatelor), susţinut de beneficiari ai regimului fanariot, de gărzile de arnăuţi ale foştilor domnitori, de mercenari străini, printre care erau, desigur, un număr de oameni de bună-credinţă, patrioţi idealişti.

Din numeroase documente se desprinde această constatare: cauza eteristă n-a fost cauza moldovenilor şi a muntenilor. Astfel, I.P. Pestel subliniază că domnitorul Moldovei Mihail Suţu, unindu-se cu Ipsilanti, era în dezacord cu moldovenii. („...Il est a remarquer que Suzzo, etant entre plainement dans les interets d’Ypsilanty, ne jait plus cause commune avec les Moldaves, qui detestent les Grecs [les Phanariotes]”...).

Cât de puternică a fost opoziţia între revoluţia lui Tudor şi Eterie (în care se găseau fanarioţii) se deduce din acte precum încercarea boierului fanariot şi eterist Constantin Samurcaş de a-l asasina pe comandantul pandurilor (februarie 1821) sau din măsurile luate de principele eterist Mihai Suţu împotriva propagării ideilor revoluţionare ale lui Tudor în Moldova.

Caimacamii lui Scarlat Callimachi, aflaţi aparent sub ascultarea Porţii - deşi în ascuns erau eterişti - şi Alexandru Ipsilanti, care declarase război Imperiului otoman, se reuneau în ostilitatea lor faţă de autoritatea lui Tudor, în încercarea de a-l scoate pe conducătorul revoluţiei româneşti din capitala principatului. De aceea, Tudor a spus, referindu-se la amândouă aceste tabere, la oamenii prinţului Callimachi şi ai prinţului Ipsilanti, care porniseră atacuri împotriva lui din sud şi din nord mai înainte de a se produce invazia otomană, că „tot interesul fanarioţesc într-aceasta rezemă, ca să le dăm prilej să se aşeze odată în Bucureşti, şi apoi, cu chipuri înşelătoare, să tragă tot norodul lângă dânşii. Ci mai bine este ca să-i lăsaţi să mă bată, precum sunt hotărâţi,... căci eu sunt bucuros ca mai bine să pier cu cinste în casa mea decât să umblu prin păduri după pohtele şi planurile fanarioţilor” (4 aprilie).

Într-adevăr, mai înainte ca sultanul să fi ordonat ocuparea Principatelor, caimacamul Iancu Samurcaş (fratele eteristului Constantin Samurcaş) a adunat oaste turcească şi a adus-o în Oltenia, ameninţând pe pandurii lui Tudor care nu voiau să depună armele şi să renunţe la răscoală, cu „robia şi pustiirea caselor şi familiilor lor” (relatarea lui I. Iacovenco, aprilie 1821).

Constatăm deci că fanarioţii, văzându-şi dominaţia asupra ţărilor române primejduită de insurecţia pandurilor, căutau să-şi întărească poziţia apelând (în mod provizoriu) chiar şi la ajutorul militar al turcilor, deşi, pe de altă parte, lucrau la ruinarea Imperiului otoman şi, în calitate de eterişti, aşteptau ca Rusia să pornească războiul contra Porţii.

În luna aprilie s-a extins şi ocupaţia eteristă asupra Ţării Româneşti: „De la mijlocul lunii lui aprilie s-au lăţit mai mult stăpânirea lui Ipsilant, pentru că, coborându-se din judeţele despre munte căpitan Gheorgache şi Farmache cu oştirile lor, au cuprins şi unele din judeţele câmpu-lui şi au început să strâmtoreze stăpânirea lui Teodor” (relatează Naum Râmniceanu).

Cu privire la poziţia lui Vladimirescu faţă de Eterie, însemnăm aprecierea lui Nicolae Bălcescu, care a aprobat refuzul conducătorului revoluţiei din Ţara Românească de a fi făcut cauză comună cu eteriştii. Marele gânditor şi democrat-revoluţionar de la 1848, militant pentru ideea înfrăţirii popoarelor în lupta contra despotismului, a văzut în acest refuz ilustrarea dreptei judecăţi a căpeteniei ţăranilor răsculaţi în 1821: „Les chefs heteristes et Ipsilanti engagerent Vladimiresco a s’unir a eux et a agir contre les Turcs. Homme du peuple, avec cet instinct populaire qui est la lumiere et la science des masses, Vladimiresco refusa. Sous pretexte de conference, Ipsilanti l’attira dans un guet-apens et l’assassina traîtreusement” (Question economique des Principautes Danubiennes).

Poziţia dublă a marii boierimi pământene se cerea, de asemenea, relevată, fiind vorba de unul din factorii ce au influenţat nu numai desfăşurarea mişcării pandurilor, dar şi procesul de trecere de la feudalism la capitalism. Marii boieri erau interesaţi, pe de o parte, în menţinerea privilegiilor lor de clasă şi chiar în agravarea exploatării ţăranilor, iar pe de altă parte, în dezvoltarea forţelor de producţie şi a schimbului de mărfuri, generând - ceea ce Lenin a numit - calea „moşierească” de evoluţie spre capitalism (în opoziţie cu calea „ţărănească”).

Ei se uniseră cu fanarioţii spre a obţine dregătorii în stat, adică a participa la conducerea şi exploatarea ţării; însă, în acelaşi timp, voiau să se elibereze de concurenţa politică şi economică a fanarioţilor, şi proiectau o serie de reforme, care însemnau o „evoluţie burgheză de tip moşieresc” (după expresia lui Lenin). Când această situaţie obiectivă (aparent paradoxală) este pierdută din vedere de cercetători, atitudinea lui Tudor faţă de boierime nu se înţelege bine, şi conducătorul revoluţiei e învinuit de inconsecvenţă în lupta antifeudală, de pactizare cu boierii divaniţi. De fapt, linia politică a lui Tudor vădeşte cunoaşterea contradicţiilor realităţii. Deşi a pornit o mişcare revoluţionară împotriva oligarhiei nobiliare, el şi-a dat seama că atacarea marii boierimi nu putea fi necondiţionată, în acel moment istoric.

Vladimirescu a combătut boierimea pământeană, ca părtaşă la administraţia fanariotă şi ca exploatatoare a ţărănimii; a cerut divanului să se despartă de domnia fanariotă spre a se uni cu Adunarea norodului; într-un cuvânt, şi-a subordonat divanul, ceea ce însemna subminarea puterii politice a clasei boiereşti. Expunerea amănunţită a împrejurărilor interne şi externe de la 1821 (după căderea lui Napoleon reacţiunea feudală îşi serba triumful pe plan european; etc.) ne-a arătat că revoluţia antifeudală din Ţara Românească ar fi pierdut orice şansă de reuşită, condamnându-se la o pieire sigură, prin desfiinţarea pripită a divanului boieresc.

În cadrul revoluţiei antifeudale era nevoie, după cucerirea puterii de către răsculaţi, de un moment al solidarităţii naţionale, idee pentru care Tudor a luptat, încercând să insufle boierimii patriotism, chemând-o să se pună în slujba „obştescului norod”: „Să vă faceţi patrioţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei, precum aţi fost până acum”; „să vă învoiţi cu norodu la cererile ce fac” (4 februarie). „Să vă uniţi spre a lucra împreună pentru binele obştesc..., fiindcă acum e vremea potrivită a dobândi de la înalta Poartă pentru popor dreptăţile lui legiuite” (sfârşitul lui martie).

Din actele lui Vladimirescu se deduce că el a înţeles contradicţia principală a epocii (opoziţia dintre masele ţărăneşti şi protipendadă), care-şi căuta rezolvarea prin revoluţie. Trebuie observat, de asemenea, că el a ţinut seama şi de existenţa obiectivă a unei platforme de revendicări comune tuturor claselor societăţii româneşti (mai ales în problema naţională); din aceasta decurgea necesitatea unei anumite colaborări între insurgenţi şi aceia dintre boieri care puteau adopta o linie progresistă şi patriotică.

Se vede deci justeţea politicii lui Vladimirescu, şi eroarea acelor interpretări, după care, înţelegerea lui Tudor cu boierii de la 23 martie (altfel spus, colaborarea Adunării norodului cu divanul, silit să asculte de conducătorul pandurilor), a însemnat nu o biruinţă revoluţionară, ci o capitulare în faţa protipendadei, o abandonare a revendicărilor antifeudale, o schimbare - mai mult sau mai puţin radicală - în atitudinea lui Tudor.

Ce contribuţie a adus marea boierime pământeană (privită în totalitate) la cauza naţională? Înlocuirea guvernării fanariote prin administraţia pământeană a Principatelor a fost un act ce s-a produs, după unii istorici, datorită, în special, cererilor adresate Porţii de către marii boieri în urma evenimentelor revoluţionare, şi nu datorită acţiunii lui Tudor. Ba chiar mai mult, Nicolae Iorga a ajuns la formularea părerii că revendicările boiereşti din 1821-1822 au fost ca direcţie şi consecvenţă, superioare programului insurecţiei pandurilor. Această interpretare, exagerând rolul boierimii, nu-şi găseşte justificarea documentară.

Subliniem faptul că, la 1821, boierii pământeni au fost departe de a se situa cu fermitate pe poziţia antifanariotă. Interesele lor economice contradictorii - dorinţa ca industria şi comerţul să se dezvolte, oferindu-le profituri, iar pe de altă parte, străduinţa lor de a permanentiza şi extinde vechile relaţii de exploatare - constituie substratul care a generat atitudinea lor oscilantă în problemele de politică internă şi externă, instabilitatea tuturor raporturilor boierimii: cu Adunarea norodului, cu eteriştii şi fanarioţii, cu înalta Poartă şi Curtea ţaristă. Astfel, din unele acte anterioare ridicării norodului reiese că o parte din boierii divaniţi ar fi vrut să se desprindă din asocierea cu fanarioţii, a căror concurenţă în ocuparea dregătoriilor şi în exploatarea bogăţiilor ţării devenise stânjenitoare.

La 1821, el s-au arătat uneori nehotărâţi în a face cauză comună cu vechiul regim sau cu răsculaţii. Aşa se explică oscilaţia lor între a combate şi a accepta acţiunea începută de Tudor în Oltenia, iar apoi, la ocuparea capitalei de către panduri, colaborarea divanului - mai degrabă silită - cu căpetenia ţărănimii. Însă teama de războiul ţărănesc, ce putea aduce desfiinţarea privilegiilor feudale, i-a făcut pe boieri să uneltească împotriva conducătorului revoluţiei şi să caute a se solidariza iarăşi cu fanarioţii, pentru apărarea clasei boiereşti şi a regimului ei.

În vara anului 1821, la Braşov, un grup de boieri munteni, printre care şi marii bani B. Văcărescu şi Gr. Ghica (ce făgăduiseră ajutor lui Tudor înainte de începerea răscoalei), aşteptau „cârmuirea fanariotă absolută, ca să poată primi din nou visteriile şi spătăriile...”. Lipsa orientării precise, a unităţii de vederi, este principala caracteristică a memoriilor şi proiectelor de organizare a ţării, alcătuite de marii boieri refugiaţi în Transilvania, acte în care se amestecă revendicări retrograde şi progresiste. Analiza lor arată că boierii preconizau uneori independenţa ţării, alteori o ocupaţie străină - rusească -, „pentru un anume timp”.

Speriaţi de revoluţie, ei socoteau că, prin mijlocirea armatelor ţariste, norodul avea să fie readus la datoria supunerii, stârpindu-se cu totul „duhul răzvrătirii”, iar boierimea avea să-şi menţină privilegiile feudale. În linii generale, se poate spune că ţelul boierilor era ca, după liniştirea norodului, cârmuirea Ţării Româneşti să le aparţină în exclusivitate. Cu alte cuvinte, puterea politică să se concentreze în mâinile protipendadei autohtone, iar dregătorii greci să fie îndepărtaţi din posturi. Domnitorul putea chiar să lipsească, iar în acest caz, atribuţiile lui urmau să fie preluate de divan.

Marea boierime recunoştea necesitatea unei reorganizări în administraţia ţării, a unei reforme în structura interioară a statului. Ea plănuia însă nu îmbunătăţirea soartei ţăranilor, ci dimpotrivă, măsuri cu caracter „aristocratic”, prin care să-şi sporească veniturile şi privilegiile. În proiectele boiereşti sunt şi revendicări cu caracter naţional (de exemplu: graniţa cu Turcia să fie pe talvegul Dunării; să se înfiinţeze o gardă naţională) şi unele îndeosebi de natură burgheză, privind dezvoltarea forţelor de producţie şi a economiei de schimb.

Oricâtă importanţă s-ar acorda acestor din urmă prevederi, prin care se înlesnea mersul societăţii spre capitalism, trebuie totuşi observat că „evoluţia burgheză de tip moşieresc” nu putea fi superioară „evoluţiei burgheze de tip ţărănesc”. În conformitate cu distincţia stabilită de Lenin, „calea de tip prusac de evoluţie agrară”, generată de interesele moşierilor, era inferioară căii ţărăneşti de evoluţie agrară. Aceasta din urmă însemna înflorirea - nu a latifundiilor feudale, transformate treptat în proprietăţi de tip burghez, ci dimpotrivă - a micilor gospodării ţărăneşti, lărgirea proprietăţii funciare ţărăneşti libere.

Deşi aceste două tendinţe sociale se întâlneau, prin unele obiective ale lor, totuşi ele erau mai ales divergente şi se aflau în luptă. Cea de a doua tendinţă (evoluţia burgheză de tip ţărănesc) s-a manifestat cu vigoare în revoluţia lui Tudor, al cărei program, redus la esenţial, prevedea următoarele: 1. Puterea de guvernare a ţării să fie la Adunarea norodului, ceea ce însemna zdruncinarea statului feudal. Dimpotrivă, în proiectele protipendadei, masele nu erau chemate a participa, în nici un fel, la treburile publice. 2. „Slobozenie de sub supunerea domnilor şi a boierilor”. E probabil că ţinta mai îndepărtată a „domnului” ţărănimii era „desăvârşita pieire a boierismului”, prin desfiinţarea latifundiilor feudale. Aceasta era calea adevăratului progres al forţelor şi relaţiilor de producţie, al instituţiilor sociale.

În ceea ce priveşte aportul marii boierimi pământene la lupta naţională antifanariotă, e de notat că abia după ce pericolul insurecţiei a trecut, au intensificat divaniţii criticile împotriva abuzurilor cârmuirii greceşti, reluând unele afirmaţii ale lui Tudor. Totuşi delegaţia de boieri munteni convocată la Constantinopol în primăvara anului 1822 pentru reorganizarea ţării, nu s-a putut decide, dintru început, să ceară Porţii domn pământean, în termeni răspicaţi. („Domnul cel orânduit de Devlet să n-aibă voie să aducă din Ţarigrad greci, decât numai un postelnic, un sirchiatipi şi trei iciagale [ofiţeri] şi să să slujască cu oamenii ţării”, - se spune în versiunea iniţială a memoriului înaintat de aceşti boieri guvernului otoman).

La numirea ca domn a lui Grigore Ghica, majoritatea boierilor aflaţi la Braşov a protestat (august 1822), cerând protecţia ţarului, cu argumentul că Poarta „nu a vrut să lase poporului alegerea noului domn cum se făcea în vechime” şi că ea „văzând că nu poate să pună pe faţă în aplicare planurile ei (abuzive), a purces la numirea domnilor, numai pentru a-şi atinge în felul acesta scopurile ei...”. Totuşi, cu un an în urmă (iunie 1821), aceşti boieri ceruseră sultanului să trimită în grabă la Bucureşti pe domnitor, pentru a supraveghea distrugerea răzvrătiţilor şi a instaura ordinea. („...Implorăm mila împărătească să binevoiască a trimite cit mai curând pe domn, cârmuitorul Ţării Româneşti, toţi nădăjduind că odată cu el se va restabili liniştea deplină şi orânduirea lucrurilor”). Ei nici nu aspirau atunci la un domn pământean, ci se gândeau la venirea lui Scarlat Callimachi.

Prăbuşirea regimului fanariot n-a fost deci opera boierimii pământene, ci a reprezentat ţinta statornică şi rezultatul luptei în care s-a angajat Tudor Vladimirescu. „Ţara îşi caută dreptăţile cele robite de fanarioţi”, afirma el. E judicioasă următoarea explicaţie dată de Xenopol: „Când turcii... văzură că un popor întreg cerea restatornicirea vechei sale stări, ei se hotărâră să o încuviinţeze, speriaţi de răscoala grecilor şi nevoind să mai provoace, după înăduşirea ei, o nouă turburare între români pentru redobândirea domniilor naţionale”...„Fără revoluţia lui Tudor Vladimirescu, cererile boierilor ar fi fost puse la o parte, precum se mai făcuse”; ele „nu ar fi avut nici un răsunet, nici o însemnătate fără sprijinul maselor...” „Numai teama de revoluţia românească care oprise totdeauna pe turci de a preface ţările române în paşalâcuri, îi împinse şi acum a asculta de dorinţele lor”.

Tendinţele contradictorii ale masei răsculaţilor

În oastea pandurilor s-au înrolat, alături de clăcaşi şi moşneni, şi elemente ale burgheziei în formare, cărora le-a revenit mai ales un rol conducător. Căpeteniile de panduri aparţineau, în majoritate, păturilor sociale mijlocii, adică micii boierimi sau micii burghezii, categorii ce nu se delimitau clar. Se-nţelege că între tendinţele diverselor categorii ce alcătuiau Adunarea norodului erau nepotriviri.

Altfel spus, contradicţia dintre răsculaţi şi protipendadă (vârfurile feudale, fanariote şi pământene) se manifesta sub mai multe forme. Deosebim, pe de o parte, opoziţia între ţărănimea birnică (mai ales cea iobagă) şi clasa boierească (inclusiv arendaşii); iar pe de altă parte, opoziţia între păturile mijlocii (boiernaşii şi reprezentanţii burgheziei: negustori, proprietari de ateliere, târgoveţi, mici slujbaşi etc.) şi marii boieri.

Prima opoziţie (clăcaşi-boieri) era mai radicală. Acţiunile antifeudale ale ţărănimii au avut însă totdeauna un caracter mai mult sau mai puţin anarhic. Dacă la 1821 o oaste ţărănească organizată a ocupat Bucureştiul, faptul acesta se datorează atât voinţei conducătorului, cât şi unor împrejurări speciale. Exploatarea ţărănimii se agravase prin biruri, prin stoarcerile dregătorilor. În consecinţă, masele ţărăneşti au început să-nţeleagă - mai mult decât altădată - necesitatea ridicării împotriva statului boieresc şi fanariot, prin care se exercita o dublă asuprire: socială şi naţională.

Totuşi, în conformitate cu ansamblul documentelor, trebuie recunoscut că şi la 1821, ţăranii din Adunarea norodului şi, cu deosebire, cei care acţionau în afara ei, nu se gândeau atât la atacarea puterii politice a clasei boiereşti, cât la o înfruntare nemijlocită cu boierii şi - eventual - la lichidarea neîntârziată a sarcinilor feudale şi la desfiinţarea proprietăţilor moşiereşti. Liprandi notează că unii răsculaţi, plini de ură împotriva boierilor, se dedau la „numeroase violenţe şi dezordini”. Astfel, „mulţi dintre boieri, care în general erau numiţi «lipitorile poporului», au fost jefuiţi în drumul parcurs de panduri. Unii dărâmau casele, zicând că ele sunt clădite din sângele nostru”.

Opoziţia dintre păturile mijlocii şi protipendadă avea o altă caracteristică. Ea s-a manifestat cu precădere în plan politic. (S-a remarcat că între interesele economice ale burgheziei şi ale moşierimii exista o anumită concordanţă: Unele memorii de reforme ale marii boierimi - posterioare revoluţiei - cuprindeau şi revendicări economice burgheze, privind în special dezvoltarea comerţului şi industriei, fenomene cu care stăpânii de moşii se împăcau).

Boiernaşii - şi, în general, elementele burgheze - aspirau la posturile înalte monopolizate de boierime, doreau să intre în divan şi să participe la conducerea ţării. Cerând drepturi politice, ei rămâneau însă nepăsători faţă de exploatarea lucrătorilor pământului şi faţă de năzuinţa acestora de a scăpa de obligaţia rentei feudale şi de a înlătura dependenţa lor de proprietatea moşierească.

Tudor Vladimirescu a ştiut să reunească aceste tendinţe divergente, ierarhizând laturile acţiunii sale antifeudale (lupta în plan economic şi în plan politic). El a acordat întâietate luptei pentru putere politică, de necesitatea căreia erau mai conştienţi, îndeosebi, reprezentanţii burgheziei din mişcarea sa. Dar această orientare nu s-a datorat simpatiei sale pentru boiernaşii şi „ciocoii” care pretindeau egalitate în drepturi cu boierii mari, ci a derivat din faptul înţelegerii că numai pe această cale erau cu putinţă reformele economice, adică rezolvarea contradicţiei dintre boieri şi ţărani. Scrisorile lui Tudor către boieri din timpul revoluţiei stau mărturie a grijii sale pentru soarta ţăranilor, pe care îi dorea emancipaţi. („...I-aţi prădat şi i-aţi despuiat, până când au rămas ticăloşii ţărani mai goli decât morţii cei din mormânturi”, scrie el clucerului Constantin Ralet, ispravnic de Mehedinţi, la 28 ianuarie).

În proclamaţia trimisă judeţelor la 20 martie, explicând locuitorilor colaborarea sa - necesară - cu boierii patrioţi, Vladimirescu face, printre altele, aceste precizări, în legătură cu etapele mişcării: „...Fiţi încredinţaţi că mai la urmă veţi înţelege şi rodurile fericirii voastre”... „Să ştiţi fără îndoială că mare uşurinţă are să vi se facă, nu numai întru răspunderea dăjdiilor, ci şi întru toate celelalte dări şi orânduieli, cum şi jefuirile vor lipsi cu totul, şi veţi înţelege înşivă scăparea robiei întru care v-aţi aflat până acum”... „...Cu glasul norodului celui năpăstuit am urmat şi urmez”... Conducătorul pandurilor a înţeles calea obiectivă a revoluţiei: în concepţia lui, cucerirea puterii politice constituia premisa pentru înfăptuirea de reforme economice în folosul maselor exploatate.

În timp ce în memoriile şi proiectele de reformă ale boierilor mici (alcătuite după revoluţie) lipseşte preocuparea pentru emanciparea ţărănimii, din actele lui Tudor Vladimirescu se deduce, dimpotrivă, că pentru el, principala problemă socială de rezolvat era nu instaurarea egalităţii în drepturi a boierilor mici cu boierii mari, ci problema ţărănească.

Dar soluţionarea contradicţiei dintre ţărani şi boieri (inclusiv dregători) era un proces de lungă durată, care trebuia să înceapă - aşa cum a procedat Tudor - prin chemarea maselor să-şi spună cuvântul în viaţa politică a ţării, ridicându-se împotriva regimului fanariot, cu stoarcerile lui fiscale, suportate îndeosebi de ţărănime. În loc de o simplă lărgire a divanului boieresc, prin intrarea în sânul lui a reprezentanţilor micii boierimi (şi implicit ai burgheziei), s-a produs la 1821, prin ridicarea pandurilor, un act de o semnificaţie mult mai mare: constituirea Adunării norodului - o armată preponderent ţărănească şi, în acelaşi timp, un nou organism politic.

În proclamaţia de la Padeş, Tudor vorbeşte locuitorilor ca unul din mai marii Adunării: „...Să veniţi unde veţi auzi că să află Adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Şi ceia ce vă va povăţui mai marii Adunării, aceia să urmaţi, şi unde vă vor chema ei, acolo să mergeţi” (23 ianuarie). Tot astfel, el s-a prezentat divanului drept exponent al Adunării norodului, adică purtător de cuvânt şi executor al voinţei acesteia: „Eu alta nu sunt decât numai un om luat de cătră tot norodul ţării, cel amărât şi dosădit din pricina jăfuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor”... (11 februarie). În scrisoarea trimisă consulului Pini la sfârşitul lui ianuarie, căpetenia ţărănimii a anunţat hotărârea Adunării obşteşti de a interveni în cârmuirea ţării: „... Adunarea obştească a hotărât să meargă drept la Bucureşti ca să-şi ceară drepturile, adică să înlăture năpastele puse de atâta vreme peste capetele noastre”.

La apropierea de capitală, Tudor a cerut bucureştenilor să aprobe acţiunea Adunării norodului, semnând un act de adeziune. El s-a adresat nu numai boierilor, dar şi negustorilor şi meşteşugarilor. Pe divaniţi îi punea deci pe acelaşi plan cu boierii de rangul al doilea şi al treilea şi, în general, cu elementele burgheze: „...Vă sfătuiesc ca în grab să-mi daţi răspuns în scris, iscălit de toate iznafurile şi de toţi, mici şi mari,...ca să ştim de voiţi binele de obşte sau nu” (16 martie). „Până în seară negreşit să să aleagă cei buni din cei răi, adică cei ce vor voi binele obştesc să iscălească încredinţarea cea sufletească, iar cine nu, slobod este ca să se tragă în lături” (20 martie).

„...Vă chiem pe toţi ca să vă uniţi cu norodul...”. „Aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam” (20 martie). Potrivit concepţiei lui Tudor, în tratativele cu Poarta trebuia exprimată voinţa întregii Ţări Româneşti, prin intermediul Adunării obşteşti şi al divanului boieresc, pus în serviciul celei dinţii. De aceea, el a comunicat autorităţilor otomane, chiar de la începutul revoluţiei: „...Şi până a veni omul împărătesc (trimisul Porţii pentru negocieri), noi ne-am sculat cu mic cu mare şi mergem ca să ne adunăm la Bucureşti”.

Conchidem că, pentru Tudor Vladimirescu, etapele principale ale revoluţiei erau acestea: guvernarea ţării prin „Adunarea Norodului” (alcătuită îndeosebi din ţărani), cu alte cuvinte, reforme democratice în conducerea ţării şi în aparatul de stat; şi reforme economice pentru ţărani. El a izbutit să-şi supună boierimea, a curmat „relele jăfuitorilor” din administraţia ţării, dar n-a apucat - în cele 8 săptămâni cât a stat la Bucureşti - să dea lovituri puterii economice a clasei boiereşti, trebuind să organizeze apărarea ţării de invazie. (Să nu uităm condiţiile guvernării lui Vladimirescu: Ipsilanti se instalează în Ţara Românească, ocupă o parte din judeţele ei, despoaie populaţia, subminează puterea lui Tudor şi, prin rămânerea sa aici, face inevitabilă venirea armatei turceşti).

Desigur, nu toţi răsculaţii au înţeles că ridicarea împotriva marii boierimi trebuia să fie, în primul rând, o acţiune organizată şi cu caracter politic. Mulţi doreau o înfruntare nemijlocită cu stăpânii de moşii, distrugerea imediată a acestora. Astfel, Tudor a ajuns la neînţelegere cu aceia dintre panduri care, cuprinşi de „duhul răzvrătirii” - o răzvrătire spontană şi anarhică - săvârşeau acte prădalnice (şi nu numai la curţile boiereşti), fără să-şi dea seama că pe o cale atât de simplă (ciocniri cu proprietarii funciari, luaţi individual; acţiuni locale, nedirijate de o idee de ansamblu) nu se putea rezolva contradicţia de bază a orânduirii feudale.

În străduinţa-i de a-şi făuri o armată disciplinată (căreia nu i-a îngăduit să se răfuiască cu boierii întâlniţi în cale, căci ţelul mişcării era mai înalt, şi - după cum explica el - „o oaste fără ascultare e mai rea decât o haită de lupi flămânzi”), Tudor a intrat în conflict nu numai cu arnăuţii jefuitori (cu detaşamentele ce fuseseră trimise de Eterie să se alipească de oastea ţărănească, în scopul afilierii acesteia la întreprinderea condusă de Alexandru Ipsilanti), ci şi cu manifestările anarhice ale unor panduri, lipsiţi de orizont politic; - un anarhism ce se accentua prin exemplul oferit de actele prădalnice ale arnăuţilor.

Unul dintre factorii externi ce a influenţat desfăşurarea evenimentelor de la 1821, din Principate, a fost politica ţaristă în Balcani: fenomen ambiguu, cu laturi contradictorii. Fiind duşmanul puterii otomane, ţarismul privea cu interes - şi era dispus să încurajeze pe sub mână - acţiunile subversive îndreptate contra Porţii. Pe de altă parte, el era adversarul aspiraţiilor de eliberare socială şi naţională a popoarelor. Mişcarea eteristă s-a anunţat (prin declaraţiile lui Ipsilanti) ca preludiu al unui război ruso-turc. Într-o anumită măsură, autorităţile ţariste au înlesnit apariţia ei, pentru ca apoi să conlucreze cu otomanii la înăbuşirea acestei întreprinderi. Oricât de mult ar fi dorit împăratul Alexandru I ruina Imperiului turcesc, el nu putea trăda Sfânta Alianţă, prin solidarizare făţişă cu revoluţionarii.

S-ar putea spune că ambiguitatea diplomaţiei ţariste se vădeşte şi în atitudinea lui Pini, agentul consular al Rusiei la Bucureşti, care a luat parte activă la evenimente. Dar ar fi o greşeală a confunda poziţia lui Pini cu aceea a cabinetului de la Petersburg. Consulul a sprijinit acţiunea eteristă mai mult decât i-ar fi putut cere interesele Rusiei ţariste, el însuşi fiind grec, iniţiat în secretele Eteriei.

Reţinem, ca date semnificative: faptul că Pini a patronat întrunirile conspirative ale căpeteniilor eteriste din Bucureşti; apoi, încercarea consulului de a pune capăt revoluţiei lui Tudor, care îl nemulţumea prin caracterul ei antifeudal şi antifanariot, şi implicit prin opoziţia faţă de Eterie. Confruntarea declaraţiilor pacifiste ale cabinetului imperial rus cu susţinerile şefilor eterişti - că ţarul le va da ajutor şi că, deci, războiul ruso-turc este iminent - scoate în evidenţă fie dublul joc al politicii ţariste, fie falsitatea propagandei eteriste.

Cunoscător al politicii europene, Tudor Vladimirescu n-a fost indus în eroare de afirmaţiile căpeteniilor eteriste despre venirea armatei ruseşti în Principate şi în Peninsula Balcanică, ci a interpretat corect poziţia ţarului, care dorea, în acel moment, în special menţinerea păcii în Europa. Ştiindu-l pe Alexandru I susţinător al Sfintei Alianţe, pact ce preconiza relaţii de bună înţelegere între suveranii europeni, conducătorul român a considerat mai probabilă rămânerea în vigoare a tratatului de pace de la Bucureşti, din 1812, decât intrarea Rusiei în război cu Turcia.

Drept urmare, recunoscând puterea suzerană şi pe cea protectoare, cu drepturile lor prevăzute de tratate (care le interziceau însă a-şi trimite armatele în ţările române), el a dat mişcării pandurilor o orientare socială şi naţională specifică, cerută de realităţile româneşti, iar nu o orientare antiotomană, pe care, după toate probabilităţile, un război ruso-turc ar fi impus-o (schimbând conjunctura generală). E neîntemeiată părerea că pornirea lui Tudor se baza pe credinţa sa în intervenţia militară a ruşilor. El sconta, dimpotrivă, pe respectarea tratatelor de către cele două curţi imperiale.

Desigur, intervenţia militară a ruşilor se putea produce. Nu era exclus să se ivească neînţelegeri şi motive de ruptură între Rusia şi Turcia, iar în acest caz armatele ţariste aveau să ajute indirect pe eterişti. Vladimirescu a trebuit să ţină seamă şi de această posibilitate şi să fie tolerant faţă de Alexandru Ipsilanti, cu toate că a respins ideea unirii cu el (în condiţiile existente).

Comandantul oastei pandurilor spera că situaţia politică avea să se clarifice (eventual prin plecarea de bună voie a lui Ipsilanti, aşa cum promisese), fără ca el să fie nevoit a lua iniţiativa unei acţiuni militare împotriva trupelor eteriste staţionate pe teritoriul românesc, pentru a nu intra astfel în conflict cu puterea protectoare. „Nu sunt dispus, în nici un caz, să vărs sângele românilor pentru Grecia, şi nu vreau ca, printr-o măsură nesocotită şi pripită, să întreprind ceva în dauna poporului român” - i-a declarat Tudor lui Udrizki, la 22 martie.

În timp ce marii boieri, speriaţi de revoluţie şi înfricoşaţi de pericolul invaziei turceşti, căutau salvarea, uneori, rugind ţarul să-şi trimită armatele în Principate, politica externă a lui Tudor a fost cu totul alta: El n-a urmărit să provoace învrăjbirea celor două imperii - căci câmpul de război era teritoriul românesc (ce fusese amputat îh urma războiului ruso-turc din 1806-1812) -, ci s-a străduit să convingă atât Poarta cât şi Curtea ţaristă a recunoaşte vechile drepturi ale Principatelor, pierdute din pricina guvernării fanariote. ţările române să aibă o cârmuire românească! Iar această cârmuire, în concepţia lui Tudor, trebuia să fie şi democratică, exercitată de Adunarea norodului, prin mai marele ei.

Studiul contradicţiilor obiective ale realităţii istorice de la 1821 din ţara noastră, întreprins în lumina dialecticii marxiste, se dovedeşte indispensabil pentru aprofundarea procesului de trecere de la feudalism la capitalism, pentru înţelegerea cauzelor, caracterului şi semnificaţiei revoluţiei pandurilor, ca şi pentru cunoaşterea personalităţii conducătorului ei. Fără observarea aspectelor profund contradictorii ale acestei realităţi complexe - mai precis, fără delimitarea şi ierarhizarea contradicţiilor şi analizarea raportului dintre laturile lor -, întâmplările de la 1821 rămân insuficient explicate, neintegrându-se într-o structură. Or, e nevoie ca faptele să se lege organic într-o concepţie unitară, spre a-şi revela specificul şi semnificaţia generală.

Interesul teoretic al temei 1821 se vădeşte mai ales în cercetarea contradicţiilor acestui moment istoric. Aflarea - pe această cale - a caracterelor specifice ale mişcării pandurilor poate ajuta pe ideologi să îmbogăţească teoria generală a revoluţiei. Încă Liprandi a subliniat că „în orice caz, ambele aceste evenimente din Principate [răscoala pandurilor şi acţiunea eteriştilor] trebuie să servească pentru un filozof şi un observator nepărtinitor al acestui secol drept monumente preţioase şi călăuză sigură pentru concluzii privind viitorul”. Asupra unicităţii şi, implicit, asupra interesului general prezentat de insurecţia pandurilor atrage atenţia definiţia pe care i-a dat-o Marx, de „revoluţie a ţăranilor”; o revoluţie ce tindea să instaureze „guvernarea ţării prin ţărani” (cu expresia lui Nicolae Iorga).

În epoca Sfintei Alianţe a monarhilor din Europa, într-un moment de grea cumpănă pentru ţările române, când vechiul regim - al fanarioţilor, uniţi cu nobilimea băştinaşă -, străin de interesele Principatelor, împingându-le la distrugere şi deznaţionalizare, trebuia răsturnat, când burghezia română, aflată în formare, nu reprezenta o forţă aptă de a înfăptui o revoluţie, masele populare s-au ridicat la arme, la chemarea slugerului Tudor Vladimirescu, fiu de ţărani moşneni din judeţul Gorj. Acesta a constituit Adunarea Norodului şi a venit cu ea la Bucureşti, spre a lua, în numele ei, conducerea ţării şi a statornici un regim de dreptate socială şi „slobozenie”.

Personificând deşteptarea poporului (cum spune Bălcescu), Tudor, prin acţiunea sa revoluţionară, a indicat drumul istoriei viitoare a românilor: în ţara lor, statul să fie românesc şi democratic; Adunarea Norodului să-şi spună cuvântul în destinele ţării („Patrie se cheamă poporul...”). Regenerarea istoriei naţionale, prin insurecţia pandurilor, s-a datorat forţei ţâşnite din straturile adinci ale poporului.

Tudor Vladimirescu a fost conducătorul primei revoluţii burghezo-democratice din istoria României şi, în acelaşi timp, un erou al luptei pentru neatârnarea ţării. Obiectivele naţionale ale revoluţiei pandurilor prevedeau înlăturarea guvernării fanariote şi întărirea autonomiei ţărilor române, în conformitate cu vechile lor drepturi, consfinţite în tratatele încheiate de Poarta otomană cu domnitorii români. În împrejurări vitrege, când Sfânta Alianţă, adversara luptelor pentru libertate a popoarelor, era stăpânitoare peste continentul european, Tudor, cu o uimitoare înţelepciune politică, a găsit calea de apărare, cu şanse de succes, a drepturilor patriei sale.

Tratatele imperiale ruso-turce (din 1774 şi 1812) recunoşteau autonomia Principatelor, dar totodată o şi îngrădeau, prin prevederea protectoratului ţarist şi a suzeranităţii otomane, înţelegând că Adunarea norodului nu se putea ridica împotriva acestor tratate - şi, în consecinţă, că nu era raţional şi oportun, în conjunctura de atunci, a urmări modificarea radicală a statutului internaţional al ţărilor române -, comandantul pandurilor s-a condus după principiul desprinderii treptate de sub autoritatea celor două imperii. În concepţia lui, realistă, prima etapă a eliberării trebuia să aibă ca obiectiv, după cum ani arătat, desfiinţarea administraţiei fanariote, aflate sub patronajul sultanului şi al ţarului.

Vladimirescu a cerut Porţii să respecte vechile tratate încheiate cu domnitorii români (capitulaţiile), ce nu fuseseră abrogate, şi, în virtutea lor, să consimtă la lichidarea regimului fanariot. Aceasta aducea după sine (implicit) o diminuare a amestecului guvernelor otoman şi ţarist în treburile noastre interne şi, ca atare, însemna un pas spre cucerirea independenţei depline. Linia politică a lui Tudor se desprinde din proclamaţiile şi scrisorile sale din timpul revoluţiei.

Comentând aceste scrisori, istoricul I.C. Filitti a remarcat judicios (în ciuda erorii sale de a fi asimilat ridicarea pandurilor cu acţiunea eteristă) unele trăsături caracteristice ale politicii şi personalităţii conducătorului român: „Aceste scrisori... fac cea mai mare cinste lui Tudor. Arată un simţ de demnitate şi un spirit de sacrificiu, pe care nu-l întâlnim la alţii din acele timpuri din amândouă principatele. El nu pleca servil capul nici în faţa Rusiei, nici în faţa Turciei. Le cerea dreptăţile poporului, dar era gata să şi lupte dacă i se refuzau. Mai avea, în sfârşit, şi simţământul solidarităţii dintre locuitorii amânduror principatelor şi al intereselor lor comune”. Cum a subliniat Xenopol, când turcii văzură că un popor întreg cerea restatornicirea vechii sale stări, ei se hotărâră să o încuviinţeze.

Cum se explică faptul că, adeseori, istoricii i-au atribuit lui Tudor atâtea greşeli şi inconsecvenţe, schimbări de program şi de atitudine faţă de ţărani, boierime, Eterie etc. („o orientare politică întortocheată, un drum sinuos, încâlcit”)? Facem observaţia că pentru judecarea dreaptă şi nuanţată a actelor lui Tudor e necesară, în prealabil, consolidarea bazelor teoretice şi ideologice ale cercetării, perfecţionarea metodelor de lucru. Căci altfel, cercetarea poate păcătui printr-un deficit de înţelegere.

Am văzut cum contradicţiile obiective ale realităţii de la 1821, nefiind îndeajuns studiate şi înţelese, au putut fi luate uneori drept oscilaţii subiective, puse pe seama lui Tudor. Nu e nevoie să-l idealizăm, ci trebuie numai să răsturnăm raportul, să privim ghemul de contradicţii drept o realitate obiectivă, şi atunci Vladimirescu va apărea în adevărata lui lumină, ca un conducător politic şi militar ale cărui acte n-au fost arbitrare, pentru că el a înţeles necesitatea istorică şi a stabilit scopuri în conformitate cu ea.

Lucrarea de faţă conţine demonstraţia că Tudor - în ciuda vălmăşagului de contradicţii ale realităţii obiective, pe care şi-a propus să o modifice printr-o acţiune revoluţionară, - n-a oscilat, nu şi-a schimbat atitudinea, ci a ştiut să aleagă drumul just. Căpetenia ţărănimii a reuşit să vadă clar în „amărăciunea şi pâcla acelei vremi”, când „ne îngrozea punerea asupră-ni de cătră atâţia lupi...” (jugul fanariot şi boieresc, patronat de curţile imperiale, şi producerea a două invazii străine asupra Ţării Româneşti). El a fost un luptător consecvent pentru dreptate socială şi pentru eliberarea ţării sale de asuprirea şi ocupaţia străină. Din actele sale se degajă înţelepciunea, clarviziunea, vizionarismul.

Secretarul lui Tudor Vladimirescu, Petre Poenaru, intrând în Academia Română (în 1871), a relevat principala trăsătură a personalităţii conducătorului pandurimii: aceea de a fi fost un exponent al năzuinţelor de eliberare ale poporului român. (Modul de exprimare al lui Poenaru conţine, din păcate, şi unele accente retorice - „a buciuma” etc. -, cerute poate de solemnitatea momentului): În 1821, „o voce răsună din adâncul suspinelor poporului, ce de mult timp gemea sub jugul diespotismului fanariot: vocea înfocată a gloriosului bărbat, Tudor Vladimirescu, în al cărui piept ardea sacrul foc al dorului de patrie. Acea voce... buciuma, în anul 1821, în auzul românilor deşteptarea lor la simţul naţional. Poporul întreg scuturându-se din amorţirea în care zăcea, răspunse cu vigoare la apelul liberatorului său”.

Gândirea politică a lui Vladimirescu, dedusă din textele rămase de la el şi din acţiunea sa, continuă să aibă un rol călăuzitor. Imaginea lui Tudor, îmbrăcat, după propria-i expresie, în „cămaşa morţii” - şi adăugăm: a nemuririi - rămâne un simbol al luptei contra tiraniei, simbolul setei de dreptate socială şi naţională pe care trecutul unui popor îl proiectează pe ecranul viitorului.

Pe măsură ce scurgerea timpului lărgeşte perspectiva asupra evenimentelor de la 1821, se profilează tot mai măreaţă figura luminoasă a conducătorului vizionar, care, întruchipând virtuţile poporului român şi călăuzindu-se după interesele acestuia („cu glasul norodului celui năpăstuit am urmat şi urmez, spre dobândirea dreptăţilor”), a putut discerne, în „pâcla acelei vremi”, drumul ce ducea la emanciparea lui socială şi naţională. A fost ucis de beizadeaua unui domn fanariot. „Ţăranul acesta făcuse într-adevăr un mare păcat: voise ca în ţara lui să aibă parte de fericire şi de putere săracii neamului românesc”.

Revoluţia din 1821 a avut drept consecinţă instaurarea domniilor pământene, a unui nou regim, în care influenţa puterilor străine asupra Principatelor este diminuată şi sub care naţiunea se va putea dezvolta. În aceşti ani s-a micşorat apăsarea fiscală, au fost reorganizate unele instituţii ale statului, a luat avânt cultura naţională, s-a însănătoşit climatul moral. Dar obiectivele sociale, antiboiereşti, ale revoluţiei au rămas neîmplinite, timp de decenii.

Credincioşi crezului revoluţionar al lui Tudor, doi din căpitanii săi, Simion Mehedinţeanu şi Ghiţă Cuţui („cei mai buni căpitani” ai comandantului pandurilor, după aprecierea lui Liprandi), întorcându-se din pribegia în Transilvania, vor încerca să răscoale din nou ţărănimea din Oltenia, în 1826. Însă acţiunea lor, cu ţeluri insuficient de clare (era îndreptată împotriva domnitorului Grigore Ghica) şi mai puţin organizată decât ridicarea lui Vladimirescu, a fost repede oprită de autorităţi şi pedepsită cu ştreangul.

O dovadă a justeţei ideilor lui Tudor este faptul că revoluţia de la 1848 a preluat şi a dus mai departe principiile politice şi revoluţionare preconizate de căpetenia ţăranilor de la 1821. Drept concluzie finală, transcriem un pasaj din corespondenţa lui Nicolae Bălcescu - înrudit cu Tudor prin gândirea-i vizionară -, un text profund din 1850, ce pune în lumină ideea continuităţii istorice: legătura strânsă dintre revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu şi lupta ulterioară a poporului român pentru dreptate socială şi naţională, pentru punerea de temelii durabile unei ţări libere şi independente.

„Care trebuia să fie deci programul revoluţiei de la 1848? Era o dezvoltare progresivă a revoluţiei din 1821. Era de a organiza democraţia şi a dezrobi pe ţăran, făcându-l proprietar. Într-un cuvânt, trebuia înfăptuită o revoluţie democratică şi socială. Acesta a fost scopul nostru şi programul din 1848. El este acelaşi ca la 1821, minus (lupta cu) fanarioţii, în plus chestiunea socială (a împroprietăririi ţăranilor). Noi n-am făcut o revoluţie nici contra turcilor, nici contra ruşilor.

Dreptul nostru de a face revoluţia decurgea din dreptul nostru la autonomie, care ne-a fost recunoscut de cele două puteri, deşi e umbrit din când în când, şi chiar în Regulamentul organic. Noi am cerut respectarea acestui drept, fără a voi să ne eliberăm de tratate. Odată realizată această revoluţie, ne rămâneau alte două revoluţii de înfăptuit: o revoluţie de unitate naţională şi, mai târziu, de independenţă naţională (este vorba de cucerirea independenţei depline), pentru a face ca naţiunea să reintre în acest fel în plenitudinea drepturilor ei naturale...”.

Check Also

Poziţia caimacamilor lui Scarlat Callimachi în timpul Revoluţiei din 1821

Susţinerile unor istorici despre sprijinul dat de Constantin Samurcaş răsculaţilor în Oltenia implică negarea caracterului …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Legăturile lui Tudor Vladimirescu cu turcii

Legăturile cu turcii, principalul cap de acuzare formulat de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu, se …

Extrase din actele lui Tudor Vladimirescu

„Eu numai cu pandurii ţării, făr’ de nici un ostaş străin, voi face de nu …