Continuarea luptei revoluţionare în ţară şi în emigraţie între 1848 şi 1853

Nici perioada de reacţiune începută în Ţara Românească în septembrie 1848, nici măsurile opresive luate de Mihail Sturdza în Moldova nu putuseră împiedica manifestarea curentului revoluţionar. El se datora în parte stimulului permanent exercitat atât de revoluţionarii moldoveni refugiaţi în Transilvania şi Bucovina, cât şi de cei rămaşi în ţară, precum şi de exemplele vii pe care le oferiseră o vreme evenimentele din Ţara Românească şi continua să le ofere revoluţia din Transilvania. Ţărănimea din Moldova lua parte în multe sate la mişcări şi dădea numeroase dovezi ale opoziţiei ei înverşunate împotriva ordinii regulamentare, de la jalbe, formă primară a protestului popular, până la acţiuni deschise de răzvrătire directă, uneori organizată împotriva exploatării.

Stăpânul moşiei Sascut (judeţul Putna) denunţa patru locuitori, care, „după ce ei înşişi s-au răzvrătit, împotrivindu-se a lucra boierescul... apoi au răzvrătit şi pe ceilalţi locuitori”; la Folteşti (judeţul Covurlui), 30 de locuitori au „năvălit” în casa posesorului şi i-au bătut un nepot, iar locuitorii din Spârcoceni (judeţul Fălciu) erau caracterizaţi de căminarul Săulescu ca fiind stăpâniţi de „un duh de revoltă, de nesupunere şi de anarhie”, ei urmărind „să se ridice în contra proprietarilor, să împartă moşiile sau cel puţin să încalce proprietăţile lor”. Astfel de acţiuni ţărăneşti s-au înregistrat necontenit în Moldova în perioada următoare revoluţiei.

În Ţara Românească, prin decretul special de la 25 septembrie / 7 octombrie 1848, o parte dintre conducătorii revoluţiei au fost exilaţi. Sute de alţi participanţi la revoluţie sau familiile acestora s-au expatriat fără să mai aştepte alte decrete. Cei mai mulţi au rămas însă în ţară, căci lupta revoluţionară nu a fost părăsită. Ea s-a manifestat atât sub forma de rezistenţă pasivă, cât şi prin împotriviri făţişe la oraşe şi mai ales la sate.

Înverşunata împotrivire a boierimii faţă de rezolvarea problemei agrare îndârjise ţărănimea clăcaşe, iar propaganda din timpul revoluţiei contribuise să deştepte în ţărănime conştiinţa drepturilor sale asupra pământului. De aceea spiritul de revoltă şi de rezistenţă împotriva legiuirilor regulamentare s-a resimţit din plin pe moşiile boiereşti, mănăstireşti şi ale statului şi mai puţin în zonele cu ţărănime liberă.

Pe întreaga linie a Dunării, în Mehedinţi, Dolj, Romanaţi, Teleorman, Vlaşca, Ilfov şi în Ialomiţa, rezistenţa ţăranilor a luat amploarea unor mişcări de mase. În multe părţi sătenii au refuzat să dea ascultare îndemnurilor de supunere la obligaţiile feudale, au ars publicaţiile căimăcămiei, s-au împotrivit ordinelor proprietarilor şi arendaşilor, au izgonit de pe moşii pe reprezentanţii acestora, au întâmpinat autorităţile administrative ale noii cârmuiri cu manifestări pentru republică şi constituţie, au opus rezistenţă armată, chiar şi detaşamentelor de represiune trimise împotriva lor.

Astfel, în părţile mehedinţene, prototipul dârzeniei revoluţionare era fostul deputat ţăran în Comisia proprietăţii Gheorghe Scurtulescu din comuna Pristolu, plasa Blahniţa. În Dolj, revolta ţărănească a cuprins Calafatul, Maglavitul, Hunia, Moreni, Fântâna-Banului, Ulmu, Cetatea, Moţăţei, Caraula etc. Comunicaţia de la Calafat spre Craiova ajunsese o vreme sub controlul ţăranilor revoltaţi; înarmaţi cu puşti, suliţe, topoare, coase şi purtând stindarde ei au încercat să pătrundă în Craiova (27 septembrie / 9 octombrie) spre a restabili acolo puterea revoluţionară şi a merge apoi în ajutorul lui Magheru spre lagărul din Câmpul lui Traian.

În ciocnirea care a avut loc în apropiere de Craiova au fost prinşi peste o sută de răsculaţi. La Calafat, pe Const. Zaman, subprefectul revoluţionar, turcii l-au arestat şi l-au dus la Vidin. În judeţele Romanaţi şi Teleorman, de la Caracal şi Islaz la Turnu, Lisa, Piatra, Viişoara, Suhaia, Bragadiru, Storobăneasa, Pielea şi în sus spre Roşiorii de Vede, rezistenţa post-revoluţionară s-a menţinut îndârjită în tot cursul lunilor septembrie-decembrie, continuând şi în anul următor.

În Romanaţi au activat propagandistul Costache Manega, subcârmuitorii Dimitrie Lăzărescu şi Ion Bunescu; în Teleorman, Alecu Petrescu şi Tănase Macovei, condamnaţi mai târziu (în iunie 1849) fiecare la câte şase ani închisoare. Ţăranii clăcaşi din Piatra şi Viişoara s-au unit să atace divizionul românesc care se afla la Piatra, plănuind ca împreună cu grănicerii de pe Dunăre - din satele amintite - să meargă în tabăra lui Magheru şi de acolo să se întoarcă cu toţii asupra oştirilor turceşti. Apelurile la supunere şi ascultare ale cârmuitorului boieresc au fost întâmpinate cu ameninţările mulţimii răsculate, înarmate cu pietre şi ciomege. La Roşiorii de Vede, steagul revoluţionar a fost ridicat în oraş, şi o seamă de orăşeni şi« birnici” au manifestat pentru constituţie, pentru generalul Magheru şi împotriva Regulamentului organic.

La începutul lui octombrie 1848, ţăranii răsculaţi, adunaţi la Islaz, au jurat că nu se vor supune îndatoririlor către proprietari şi nici poruncilor emanate de la Căimăcămie; în ciocnirea care a avut loc cu armata, numeroşi răsculaţi au fost prinşi şi înaintaţi cârmuirii; câţiva au fost duşi direct la Bucureşti. În Vlaşca, autorităţile judeţene s-au văzut silite să ceară în repetate rânduri ajutor militar otoman, pentru înăbuşirea răscoalelor. La Hodivoaia, Stăneşti şi Putineiu, din plasa Marginea, sătenii s-au împotrivit cu ciomege restabilirii ordinii regulamentare.

În judeţul Ilfov, răscoala a cuprins satele Mănăstirea, Cornăţel, Chiselet, Surlari, Valea lui Soare, Ulmeni-Ungureni, Ulmeni-Pământeni, Obileşti, Luica, Hereşti şi multe altele. Pentru potolirea locuitorilor acestor sate, cârmuirea a cerut şi aici - prin intermediul Departamentului din Lăuntru - intervenţia armatei de ocupaţie. Rapoartele autorităţilor judeţene semnalează extinderea frământărilor ţărăneşti şi în Gorj (Cârmani, Bârzeiul de Gilort), în Olt şi Argeş (Runcu, Slobozia, Martalogi), în Muscel (Câmpulung, Bârzeşti), în Prahova (Fulga, Comarnic, Izvoarele) etc.

Conştientă de rolul pe care îl jucase propaganda revoluţionară, boierimea reacţionară s-a preocupat să găsească măsurile cele mai eficace care să distrugă opera revoluţiei şi urmările ei. Pentru combaterea ideilor de reformă agrară, considerate ca idei primejdioase statului feudal, ca idei „comunistice”, s-a trecut la contrapropagandă prin presă. Gazeta „Învăţătorul satului” şi-a reînceput apariţia în noiembrie 1848, sub titlul nou „Foaia sătească” şi sub directive oficiale reacţionare.

Pentru reprimarea revoltelor s-au întrebuinţat cele mai variate mijloace: de la „pilduirea cu bătaia” sau „dojana prin lovituri” la „îndepărtarea din sate spre a nu mai face invitări ce ar putea aduce tulburarea liniştii obşteşti”. Coloane mobile sau detaşamente de soldaţi ale armatelor de ocupaţie au fost puse să patruleze din sat în sat, mai ales în judeţele dunărene.

Rapoartele oficiale vorbesc de intervenţii armate în numeroase cazuri de revoltă pricinuite de tulburările ţărăneşti. Comisii speciale au fost constituite pentru anchetarea plângerilor stăpânilor de moşii şi a pretenţiilor acestora de „despăgubiri” de pe urma „pagubelor suferite” în revoluţie. Pentru urmărirea foştilor revoluţionari şi a acelora care continuau să se opună „ordinii legale”, au mai fost instituite în septembrie 1848 comisii judeţene pentru „cercetarea vagabonzilor” şi a „tulburătorilor liniştii publice”, iar în noiembrie o comisie specială, la Bucureşti, pentru anchetarea „celor amestecaţi în fapte revoluţionare”. Ţărani clăcaşi, negustori sau mici slujbaşi, învăţători, profesori sau publicişti erau închişi pentru activitate propagandistică dusă în timpul guvernului provizoriu, pentru participare la arderea Regulamentului organic, pentru refuz de prestare a „îndatoririlor proprietariceşti”, sau pentru rezistenţa armată opusă trupelor de ocupaţie.

Ţărănimea s-a dovedit însă, credincioasă revoluţiei, manifestând şi în primăvara anului 1849 aceeaşi nesupunere la lucru, aceeaşi împotrivire faţă de stăpânirea regulamentară, care au provocat valuri de arestări şi în aprilie 1849, cum au fost, de pildă, cazurile din judeţele Romanaţi şi Teleorman, Ecoul acestor rezistenţe revoluţionare a stârnit în mintea lui Nicolae Bălcescu planul de insurecţionare a Principatelor, influenţând în parte, în aprilie 1849, plecarea sa la Budapesta şi Debreţin ca să lupte pentru realizarea alianţei româno-maghiare în Transilvania şi pentru extinderea frontului revoluţionar în Moldova şi Ţara Românească.

Dacă înăbuşirea revoluţiei maghiare a împiedicat traducerea în faptă a scopului misiunii lui Bălcescu, faptele de arme ale trupelor generalului Bem în Transilvania şi apoi pătrunderea lor în Moldova au mărit elanul revoluţionar din amândouă ţările de dincoace de Carpaţi. Ele au provocat însă în acelaşi timp noi măsuri contrarevoluţionare care explică de altfel şi încheierea Convenţiei de la Balta-Liman.

Cum numărul arestaţilor strămutaţi, din provincie şi din Bucureşti, la mănăstirea Văcăreşti crescuse într-o măsură îngrijorătoare pentru menţinerea liniştii publice, spionii şi agenţii secreţi ai cârmuirii împânziseră oraşele şi judeţele ţării. La 18/30 aprilie 1849 fu instituită şi o înaltă Curte Criminalicească pentru judecarea deţinuţilor pe baza dosarelor alcătuite de comisia de anchetă.

Judecătorii erau în mare parte aceiaşi mari boieri care anchetaseră sau judecaseră procesul mişcării revoluţionare de la 1840-1841 şi care au condamnat la închisoare pe Mitică Filipescu, Nicolae Bălcescu, Sotir Geranu etc. Prin însăşi alcătuirea ei-din membri ai înaltei Curţi şi ai Curţii Criminaliceşti-înalta Curte Criminalicească din 1849 era copia celei din 1841. Activitatea acestui for s-a încheiat la câteva săptămâni după începutul domniei lui Barbu Ştirbei.

Faptul că din cele câteva sute de arestaţi au rămas condamnaţi în continuare numai unsprezece revoluţionari - Scarlat Turnavitu, cârmuitorul judeţului Râmnicu Sărat, Scarlat Voinescu, cârmuitorul judeţului Buzău, Costache Zaman, subcârmuitor în judeţul Dolj, Alecu Petrescu, comisar de propagandă din Roşiorii de Vede etc. -, putea să apară ca un indiciu de încetare a prigoanei. Măsurile luate faţă de conducătorii revoluţiei de la 1848 au dezminţit însă de la început presupusa destindere.

La 6/18 iulie, în Buletinul Oficial al ţării apărea firmanul sultanului, dezvăluind dispoziţiile precise de care se ţinuse seama la pronunţarea sentinţelor de condamnare sau amnistiere. În acelaşi firman se anunţa şi hotărârea luată de comun acord de Poartă şi de Curtea din Petersburg cu privire la menţinerea în exil a capilor revoluţiei. Spre deosebire de decretul din 25 septembrie/7 octombrie 1848, care cuprindea 22 de nume de exilaţi, acesta din urmă menţiona 34.

Din septembrie 1849, după înfrângerea revoluţiei din Transilvania şi Ungaria, măsurile de urmărire a elementelor considerate primejdioase ordinii publice s-au intensificat şi mai mult. Rapoartele secrete soseau din fiecare judeţ la centru, semnalând orice acţiune individuală sau colectivă apreciată ca „suspectă”. Arestările continuau. Între cei mai de frunte, a fost şi C.D. Aricescu, condamnat şi exilat la Snagov în ianuarie 1850, pentru că făcuse să circule un manuscris cu versuri revoluţionare. În vara anului 1850, Barbu Ştirbei a reînnoit şi măsurile severe de pază a graniţei împotriva strecurării în taină în Principate a expatriaţilor sau a presei revoluţionare.

Intrigile boierimii reacţionare, amestecul puterilor străine şi uneltirile râvnitorilor la domnie reuşiseră să creeze în ţară o stare de alarmă care pătrunsese în rândurile maselor. Un complot urzit de pretendenţii la domnie împotriva domnului urmărise cu premeditare compromiterea elementelor revoluţionare. Prin” ofisul din 24 august / 5 septembrie, trecând sub tăcere pe adevăraţii ei autori, Ştirbei îşi îndrepta ameninţările numai asupra oamenilor revoluţiei de la 1848, din ţară sau de peste graniţă, căutând să justifice astfel înăsprirea măsurilor luate împotriva lor.

Legătura dintre revoluţionarii de la 1848 din ţară sau exilaţi şi mase s-a menţinut în toată această vreme. Emisari, trimişi anume în ţară din partea exilaţilor, au întreţinut spiritul de revoltă şi au răspândit atât în Ţara Românească şi Moldova, cât şi printre supuşii din Imperiul habsburgic încrederea într-o revoluţie viitoare. Semnificativ era faptul că Wohlgemuth, guvernatorul Transilvaniei, raporta în 1850 existenţa între români a unor „reprezentanţi ai ideilor ultraromâne”. Tot acum, împotriva uneltirilor reacţionare ce se urzeau în ţară în numele revoluţiei de la 1848 s-a ridicat Nicolae Bălcescu, în apelul adresat la 8/20 septembrie 1850 Poporului român şi semnat de numeroşi alţi fruntaşi exilaţi.

„Fraţilor - se scria în apel - nu daţi crezământ vorbelor apăsătorilor ţării” pentru ca „... printr-o mişcare fără vreme să prăvăliţi ţara în prăpastie. Aşteptaţi în răbdare şi resignaţie ziua preursită. Sentinele ale poporului, deslipite de trupul lui şi răspândite de vijelie pe faţa lumii, noi priveghem cu luare aminte... şi nu vom lipsi a vă prevesti în ceasul deşteptării generale aceea ce aveţi a face”.

Pentru succesul noii revoluţii generale se cerea însă o unitate de vederi şi acţiune care lipsea oamenilor de la 1848. Pe de altă parte, aşa cum vom vedea, lipseau premisele social-politice generale care să determine o apropiată declanşare a ei simultan în ţările Europei. După înfrângerea din septembrie 1848, exilaţii din Ţara Românească s-au împrăştiat în diferite centre ale Europei. Ei s-au întâlnit cu expatriaţii moldoveni, întâi în Transilvania, apoi la Paris şi Londra, la Viena şi Triest, la Constantinopol şi Brussa. Au încercat să găsească între ei diverse forme de organizare şi coordonare a acţiunii lor sub o singură conducere.

În noiembrie 1848, Ion Ghica propunea de la Constantinopol organizarea întregii emigraţii sub o singură conducere compusă dintr-un reprezentant moldovean şi unul muntean. Căutând să aducă întreaga emigraţie sub conducerea lor, foştii locotenenţi domneşti - Eliade, Tell şi N. Golescu - au încercat să se impună la începutul anului 1849, la Paris, ca reprezentanţi oficiali ai emigraţiei.

Respingând încercarea foştilor locotenenţi domneşti, în luna martie a aceluiaşi an, Nicolae Bălcescu relua ideea colaborării emigraţilor munteni şi moldoveni şi propunea conducerea emigraţiei moldoveanului Costache Negri. La rândul său, în iunie, grupul C.A. Rosetti, V. Mălinescu, I. Voinescu II şi D. Brătianu se constituia în Comitetul democratic român. În sfârşit, în decembrie 1849, prin autoritatea lui Nicolae Bălcescu, lua fiinţă la Paris Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei, care cuprindea majoritatea emigraţilor, în afara foştilor locotenenţi.

Dar nici una dintre formulele citate aici nu a avut durabilitate, pentru că şi în exil, ca şi în ţară în timpul guvernării revoluţionare, divergenţele de opinii au constituit o piedică greu de învins. Ele s-au exprimat, în continuare, prin aceeaşi lipsă de unitate ideologică şi aceeaşi oscilare a elementelor şovăitoare şi capitularde din timpul revoluţiei în faţa problemelor vitale ale revoluţiei viitoare. Grupul lui Eliade s-a menţinut pe aceleaşi poziţii liberal-moderate; concepţiile liberale ale lui Ion Ghica, alunecate acum de pe poziţiile revoluţionare manifestate în 1848, contrastau cu radicalismul burghez al grupului C.A. Rosetti şi aşa mai departe.

Nicolae Bălcescu, singurul democrat-revoluţionar, a reuşit să polarizeze, o vreme mai îndelungată în jurul său majoritatea fruntaşilor exilaţi (grupul C.A. Rosetti, V. Mălinescu, fraţii Golescu etc.), să anihileze influenţa exercitată de Eliade şi să reducă în acelaşi timp încrederea în căile diplomatice, susţinută de Ion Ghica, A.G. Golescu, I. Bălăceanu etc. Nicolae Bălcescu a crezut în iminenţa şi triumful unei noi revoluţii europene, „mai serioase, mai generale decât cea din 1848” şi care, de data aceasta, „nu avea să se mai oprească numai la Dunăre”.

De aceea a căutat să pregătească din vreme mişcarea progresistă română atât din ţară, cât şi din străinătate, aşa cum făcuse şi înainte de 1848. Ţelurile şi programul de luptă ale viitoarei revoluţii a românilor în cadrul revoluţiei popoarelor europene le-a cristalizat şi le-a formulat în proclamaţia adresată „Poporului român” la 8/20 septembrie 1850, dezvoltându-le şi comentându-le apoi în lucrarea intitulată Mersul revoluţiei în istoria românilor. Pe amândouă le-a publicat în revista „România viitoare”, care a apărut în luna noiembrie a aceluiaşi an la Paris şi care - prin această contribuţie a lui Nicolae Bălcescu, ca şi prin întregul ei conţinut - reprezintă cel mai înalt moment de colaborare între fruntaşii revoluţiei române.

În comentariul proclamaţiei, Nicolae Bălcescu a înfăţişat evoluţia istorică a mişcărilor revoluţionare în trecutul poporului român şi „calea ce va lua revoluţia în viitor”. Precizând şi dezvoltând revendicările democrat-revoluţionare din 1848, el a arătat că ţinta principală a revoluţiei viitoare nu se mai putea mărgini „a voi ca românii să fie liberi, egali proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun”, şi că „ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru, care e peste putinţă a dobândi fără libertatea din afară”.

Admiţând primatul unităţii şi libertăţii naţionale, el înţelegea însă că aceste năzuinţe odată împlinite vor trebui încununate cu reforme politice şi sociale care să ducă în mod nemijlocit la „domnirea democraţiei, domnirea poporului prin popor”. Deviza luptei revoluţionare, prin stăruinţa lui, devenea dreptate, frăţie, unitate. Pentru acest întreit ţel revoluţionar a luptat tot restul vieţii sale, închinând operei de îndrumare a poporului pentru înfăptuirea idealului unităţii naţionale şi ultima sa scriere, Istoria românilor sub Minai Vodă Viteazul.

În cadrul aceleiaşi acţiuni de pregătire a noii revoluţii, Nicolae Bălcescu şi o parte dintre exilaţii români au intrat în strânse legături cu emigraţiile polonă, italiană, maghiară, rusă, germană etc. Solidaritatea, aderarea la acţiunea reprezentanţilor popoarelor asuprite şi a forţelor democratice înaintate din mai toate ţările Europei, slujea şi cauzei unirii naţionale. Exilaţii apar în aceste legături nu ca exponenţi provinciali, ci ca reprezentanţi ai poporului român, ei acţionând „în numele libertăţii şi a României întregi... liberă, una şi nedespărţită”.

În ianuarie 1850, la Londra, Bălcescu a încercat să pună bazele unui comitet secret pentru realizarea Confederaţiei democratice a Europei răsăritene, înglobând pe români, poloni, maghiari, ruşi, boemi, moravi şi sud-slavi. Ca o continuare la tratativele începute de Nicolae Bălcescu în Ungaria, între revoluţionarii români, maghiari şi poloni concentraţi la Brussa şi Kutahia (Asia Mică), la Constantinopol şi Paris, s-au reluat discuţiile pentru o federalizare şi cooperare viitoare.

Pentru a putea colabora cu celelalte organizaţii revoluţionare, exilaţii români reînvie în primăvara lui 1851 Comitetul revoluţionar de la 1848, pe baza aceloraşi principii burghezo-democratice care urmau să folosească drept temei de organizare pentru întreg poporul român, unit într-o singură ţară. Ceva mai devreme, în iunie 1850, luase fiinţă la Londra Comitetul Central democratic european, din iniţiativa revoluţionarului burghezo-democrat italian Giuseppe Mazzini, a radicalului francez Ledru-Rollin, a lui Arnold Ruge din partea refugiaţilor progresişti germani şi a emigratului polon Albert Darasz. La el a aderat în toamna lui 1851 şi Kossuth, iar intrarea emigraţiei române în alianţa europeană a popoarelor s-a făcut în iunie 1851, reprezentant al revoluţionarilor români pe lângă Comitetul democratic european fiind D. Brătianu.

În cadrul colaborării cu Comitetul de la Londra, Comitetul revoluţionar român a încercat o acţiune de coordonare a mişcării revoluţionare în cele trei ţări române. Publicaţii de propagandă revoluţionare - ca revistele „Junimea română” (1851) a tineretului progresist de la Paris influenţat de Nicolae Bălcescu şi „Republica Română” (nr. 1 din 1851), de sub redacţia principală a lui C.A. Rosetti -, apeluri ale comitetului la unirea naţională etc. se răspândeau deopotrivă în Muntenia, Moldova şi printre românii din Imperiul austriac.

Toată această propagandă revoluţionară a determinat, atât din partea guvernului şi autorităţilor reacţionare austriece, cât şi celor din Principate, cele mai severe măsuri de cenzură şi urmărire poliţienească. Prin apelurile exilaţilor se cerea şi alianţa frăţească între popoarele imperiului, pentru răsturnarea absolutismului habsburgic, ceea ce constituia o mărturie a colaborării emigraţiei române şi maghiare din acest timp.

Spre deosebire însă de Marx şi Engels, care arătau că în anii imediat următori lui 1849 izbucnirea revoluţiei nu mai era posibilă - deoarece perioada de prosperitate, determinată de dezvoltarea marii industrii după 1848, întărea poziţia claselor dominante - mişcarea mazziniană, neţinând seama de realităţi, preconiza utopic revoluţia „simfonă şi sincronă” a popoarelor în anul 1852. Explozia revoluţionară, potrivit previziunilor revoluţionarilor democraţi, ar fi trebuit să se producă în Franţa, la data scadenţii mandatului încredinţat preşedintelui republicii, Ludovic Napoleon, şi de aici ar fi urmat să se răspândească apoi în întreaga Europă.

Aşa se explică de ce lovitura de stat de la 20 noiembrie / 2 decembrie 1851 a provocat o scădere a elanului revoluţionar printre emigraţi. Majoritatea exilaţilor români, adoptând punctul de vedere al burgheziei slab dezvoltate economiceşte, va căuta să realizeze unitatea şi independenţa naţională şi înlocuirea orânduirii feudale prin atragerea capitaliştilor străini la exploatarea bogăţiilor ţării, ceea ce a dus mai târziu la subjugarea economică şi politică a României de către statele capitaliste. Începutul acestei acţiuni se făcuse încă în ianuarie 1849, prin memoriul adresat de D. Brătianu premierului englez, lordul Palmerston.

Evenimentele diplomatice şi militare care anunţau în 1853 începutul războiului Crimeei au dat pentru o vreme un nou stimul luptei revoluţionare a popoarelor subjugate împotriva despotismului. În toamna anului 1852, mişcarea revoluţionară românească suferise însă o grea pierdere. La 16/28 noiembrie se stinsese într-un hotel sărac din Palermo marele democrat-revoluţionar şi eminentul istoric Nicolae Bălcescu, luptător hotărât pentru eliberarea ţărănimii din exploatarea boierească şi pentru unirea şi eliberarea naţională a poporului român.

Check Also

Lupta antiotomană a ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Alianţa Moldovei cu Rusia Alianţa celor trei ţări române sub egida Transilvaniei, care a funcţionat …

Lupta socială a ţărănimii şi muncitorimii din Transilvania în perioada 1849-1867

După instaurarea absolutismului, chiar şi ţăranii care luptaseră sub steagul împăratului îşi dădeau seama că …

Lupta grupărilor feudale pentru stăpânirea Transilvaniei după prăbuşirea regatului ungar (1526-1541)

La un deceniu după înăbuşirea în sânge a războiului ţărănesc de sub conducerea lui Gheorghe …

Ultima luptă a lui Ştefan cel Mare pentru Pocuţia

După pacea cu Moldova şi unirea cu Vladislav II, urmă, în mai 1499, întărirea legăturii …

Lupta lui Inochentie Micu pentru ridicarea politică a românilor

Unirea, revenită din lovitura pe care i-o dăduse răscoala curuţilor, stimulată de regim, era mânată …