Construirea imaginii trecutului României

Apariţia istoriei ca ştiinţă este nemijlocit legată de ponderea dobândită, în reconstituirea trecutului, de izvoarele istorice. Descoperite, clasificate, comparate şi puse la dispoziţia istoricilor de către o serie de ştiinţe auxiliare, izvoarele istorice alcătuiesc materia oricărei lucrări de istoriografie. Istoriografia operează cu o cronologie univocă, decupată în perioade mari de timp numite epoci istorice.

Izvoare istorice

Din orice epocă a istoriei ar face parte un eveniment, reconstituirea lui se bazează pe izvoare istorice prelucrate critic. Acestea se împart în două mari categorii: izvoare scrise şi izvoare nescrise, şi sunt păstrate în muzee şi arhive. Ponderea fiecărui tip de izvor din aceste categorii în activitatea istoricului este diferită în funcţie de epoca sau de evenimentul ce fac obiectul studiului, însă cercetarea istorică impune luarea în considerare a cât mai multor izvoare disponibile referitoare la epoca sau la evenimentul respectiv - a tuturor dacă se poate. Căci înţelegerea şi reconstituirea unei epoci, a unui moment sau chiar a acţiunilor unei personalităţi istorice necesită analiza unui enorm număr de informaţii.

Istoriografia

Prelucrarea critică şi integrarea informaţiilor oferite de izvoarele istorice se finalizează în lucrări de istorie, a căror totalitate este desemnată cu termenul de istoriografie. Istoriografia românească începe relativ târziu, în veacul al XV-lea, cu scrieri în slavonă, iar în limba română peste încă două sute de ani: primele scrieri istorice sunt letopiseţele lui Grigore Ureche şi Miron Costin, sau vasta cronică, proiectată dar neterminată, a stolnicului Constantin Cantacuzino. Acestea au fost urmate de scrierile ample ale lui Dimitrie Cantemir, primul cărturar român care a dobândit o largă recunoaştere internaţională.

Îmbogăţirea continuă a istoriografiei româneşti a fost dublată de abordarea problemelor legate de metodologia cercetării istorice. În secolul al XIX-lea, marii istorici romantici - Nicolae Bălcescu sau Mihail Kogălniceanu - dezvoltă o istoriografie animată de elan naţional, iar Bogdan Petriceicu Haşdeu sau A.D. Xenopol introduc noi direcţii de cercetare. Istoriografia secolului XX a marcat adâncirea studiilor şi integrarea lor în contextul european prin creaţiile lui Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu sau David Prodan.

Epoci istorice

Suportul oricărei reconstituiri istorice este cronologia, încadrarea evenimentelor în timpul istoric. Pentru a le putea însă cuprinde şi înţelege mai bine, istoricii au decupat timpul istoric, după caracteristici comune, în epoci istorice, reperele cronologice ale acestora fiind relative. Istoria spaţiului românesc este şi ea divizată în epoci istorice şi are un conţinut şi caracteristici în genere similare cu cele ale evoluţiei petrecute în plan european.

O primă epocă este epoca străveche, când, paralel cu importante acumulări în plan economic şi cultural, apar primele comunităţi umane; apoi, în urma pătrunderii indo-europenilor, are loc desprinderea din rândul lor a tracilor şi a ramurii lor nordice, geto-dacii. Antichitatea cuprinde perioada formării statului dac, moment de apogeu al culturii şi civilizaţiei geto-dacice, perioada contopirii acesteia cu civilizaţia romană şi cea a etnogenezei româneşti.

Epoca medie este perioada de primă afirmare a civilizaţiei româneşti şi de formare a statelor medievale, a căror evoluţie în timp a fost marcată de relaţiile cu statele vecine, în special cu Imperiul otoman. Epoca modernă debutează spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, accentuându-se pe tot parcursul celui de-al XIX-lea; după părerea altor istorici însă, ea începe cu înfăptuirile lui Mihai Viteazul.

Epoca contemporană cuprinde evoluţia societăţii româneşti din 1918 până în zilele noastre. Caracteristicile perioadei sunt consolidarea starului naţional român, participarea României la cel de-al doilea război mondial şi experienţa a trei regimuri dictatoriale, ultimul - cel comunist - curmat de revoluţia din decembrie 1989.

Începuturile epocii moderne

Marcarea începutului epocii modeme reprezintă una dintre cele mai controversate probleme ale periodizării istoriei românilor. Varietatea punctelor de vedere exprimate de specialişti se bazează pe un ansamblu de perspective şi de criterii ce trebuie avute în vedere atunci când se încearcă judecarea acestei probleme. Astfel, unii istorici se raportează preponderent la aspectele sociale şi politice, subliniind că modernizarea începe în ţările române abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o dată cu destrămarea structurilor medievale şi cu decăderea accentuată a Imperiului otoman, care au permis instituirea treptată a unor alte relaţii economice, sociale şi politice în Principate.

Alţi istorici, pe urmele istoriografiei romantice, coboară limita de debut a epocii moderne spre începutul secolului al XVII-lea, socotind că domnia lui Mihai Viteazul marchează deschiderea unei noi perioade, de lungă durată, centrată pe afirmarea, de către cărturari umanişti şi mai târziu iluminişti, a ideii de latinitate şi unitate a poporului român, o epocă de trezire şi afirmare a conştiinţei naţionale.

Oricum, procesul de reaşezare pe baze moderne a instituţiilor statului, de reforme sociale, de integrare europeană în plan cultural şi politic a cunoscut etapa decisivă în secolul al XIX-lea, când a avut loc crearea statului român modern.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …