Constructivism

Constructivismul este un stil şi curent artistic de avangardă. Predominant în arhitectura secolului al XX-lea, este productiv şi în artele plastice, în toate artele figurative, în grafică, în artele aplicate, dar şi în literatură. Iniţiat şi teoretizat în Rusia, la începutul celui de al doilea deceniu al secolului al XX-lea, prin Aleksandr Rodcenko şi Vladimir Tatlin, constructivismul s-a impus ca stil funcţional, menit să integreze total arhitectura şi alte arte, incluse în viaţa societăţii la începutul epocii sovietice.

Acţionând în convergenţă cu suprematismul lui Kazimir Malevici, cu neoplasticismul lui Theo van Doesburg, cu şcoala Bauhaus a lui Walter Gropius, cu stilul lui Le Corbussier, cu toate orientările abstracţioniste, în al căror curent funcţionalist se integrează, promovat în special de gruparea şi revista „De Stijl” (Olanda), constructivismul s-a propagat în întreaga Europă, ca şi dincolo de Atlantic, în Statele Unite ale Americii. În literatură (poezie), apar procedee analoage celor constructiviste la futurişti (F.T. Marinetti, Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski), la unii expresionişti (Franz Werfel, Johannes Becher, Gottfried Benn), la poeţi francezi marcaţi de amiciţia cu pictorii cubişti: Apollinaire, Max Jacob şi Jean Cocteau.

În România, ideile constructivismului au fost propagate de revistele avangardei din deceniul al treilea, îndeosebi de „Contimporanul” (1922-1923, 1924-1932), „75 HP” (1924), „Punct” (1924-1925), „Integral” (1925-1928) şi, într-o oarecare măsură, de „unu” (1928, 1929-1932, 1935). Fără a se afişa în termeni precişi ca publicaţie constructivistă, cum o vor face „75 HP” şi „Punct”, revista „Contimporanul”, condusă de Ion Vinea, includea frecvent articole, reproducea desene, tablouri, fotografii de clădiri în stil constructivist, informa constant publicul românesc despre manifestările curentului şi despre avangardism în genere, întreţinea relaţii cu centrele din străinătate ale mişcării.

Cele mai multe şi pătrunzătoare articole aparţin lui Marcel Iancu şi lui Hans Richter, fost comiliton (dadaist, apoi constructivist) al primului, la Zurich, Basel şi Dusseldorf. Pictor, sculptor, arhitect şi scenograf, Marcel Iancu ilustrează revista, împreună cu mulţi alţi avangardişti din ţară şi de peste fruntarii, precum Constantin Brâncuşi, Miliţa Petraşcu, Mattis Teutsch, M.H. Maxy, Gropius, Le Corbussier şi Kurt Schwiters.

Literatură semnează Tristan Tzara (poeme româneşti predadaiste şi versuri de avangardă în franceză), Urmuz, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Jacques G. Costin, Romulus Dianu, Filip Corsa, Tana Quill, spre a numi doar avangardişti, precum şi numeroşi autori străini: F.T. Marinetti, Ezra Pound, Herwardt Walden, Pierre Reverdy, Kassak Lajos, Tamas Aladar, Theo van Doesburg, C. Linze, Joseph Delteil şi Georges Ribemont-Dessaignes.

Sunt prezentate periodice de avangardă occidentale şi se publică în traducere documente istorice ale mişcării avangardiste de toate nuanţele, precum, de exemplu, scrisoarea deschisă, polemică, din 1926, a suprarealiştilor francezi către Paul Claudel. În 1924, „Contimporanul” organizează o expoziţie internaţională de arte plastice, căreia îi şi consacră un întreg număr. De numere speciale beneficiază, după aceea, Brâncuşi, arhitectura modernă, teatrul şi cinematograful modernist, „interiorul nou”.

Drept manifest al constructivismului românesc trece un text în care nu figurează această vocabulă, apărut în al doilea număr pe 1924 al „Contimporanului” şi intitulat Manifest activist către tinerime. Acesta e în perfectă consonanţă cu manifeste avangardiste de pretutindeni, din unele preluând aproape textual propoziţii-devize. Lozinca „Jos arta [...]. Religia este minciună, arta este minciună” din programul grupului productivist al constructiviştilor ruşi, devine „jos arta, căci s-a prostituat!” îndemnul dintr-un manifest al pictorilor futurişti italieni, „Să fie înmormântaţi morţii în cele mai profunde viscere ale pământului!”, este relansat în formularea abreviată concluzivă a Manifestului activist...: „Să ne ucidem morţii!”.

De asemenea, concordă perfect cu principiile futuriste şi constructiviste, în spirit dacă nu în formulări, şi enunţurile afirmative din manifestul semnat „Contimporanul”, scris cu siguranţă de Ion Vinea. Corifeul „activismului” pledează pentru expresia densă, directă, neliteraturizată, pentru comunicarea mesajelor într-un stil exclusiv funcţional, adecvat secolului vitezei: „Vrem minunea cuvântului nou şi plin de sine; expresia plastică strictă şi rapidă a aparatelor Morse”.

Se cere „simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive”. Efectul scontat va fi o purificare mântuitoare a creaţiei, apariţia unui „teatru de pură emotivitate”, „dezbărat de clişeele şterse ale vieţii burgheze”, afirmarea unor „arte plastice libere de sentimentalism, de literatură şi anecdotă, expresie a formelor şi a culorilor pure în raport cu ele însele”.

Principii futuristo-constructiviste sunt afirmate patetic şi în celelalte reviste de avangardă. Cel mai dinamic animator al mai tuturor acestora, Ilarie Voronca, exaltă „viteza”, „esenţa expresiei primare”, „senzaţia crudă”, care „pătrunde ca o injecţie”, expresia - „târnăcop”, expresia - „bumerang”, poezia ca „tren spărgând pupila în dilatare”, într-un cuvânt, orientarea constructivistă. „Constructivismul - scrie Voronca în revista „Punct” - e pentru plastică ceea ce e a patra dimensiune pentru geometria modernă”, constructivismul ar fi „o armonie abstractă cu legi fixe, o creaţie pură, în care obiectul e cu raporturi de linie şi culoare echilibrate”.

Într-o Aviogramă din „75 HP”, poetul îşi redactează aserţiunile în stil sibilinic. „Vibrează diapazon secolul” vrea să zică: maşinism, dinamism, sincronism; „hipism ascensor dactilo-cinematograf” trimite la urbanism; „autobuz”, „transatlantic”, „Paris Londra New York Berlin”, „cablograme cântă diastola stelelor” înseamnă maximă viteză etc. Realizarea unui asemenea program implică şi revoluţionarea artei. Arta mimetică e respinsă ritos: „Artistul nu imită, artistul creează”. Voronca militează pentru o artă al cărei instrument să fie „linia cuvântul culoarea pe care n-o găseşti în dicţionar”. Esenţialul în creaţie devine invenţia: „inventează, inventează”. Doar astfel e posibilă „lepădarea formulelor purgative” şi se poate obţine „surpriza”.

Gândirea în formule învăţate e stigmatizată, în termeni clari, expliciţi, şi în articolul Gramatică, din „Punct”. Acest articol e o apologie argumentată a cuvântului „nou şi plin de sine”, dorit de Vinea. „Cuvântul - zice Voronca - trăieşte indiferent de sens, precum fierul, piatra sau plumbul rezistă deplin înaintea formelor îmbrăcate în comerţ”. Revoluţionarea limbajului poeziei şi al artelor plastice de către Mallarme, Apollinaire, Picasso şi alţii e preţuită pentru motivul că ea „a însemnat o temeinică şi violentă zdruncinare a academismului”. Asemenea lui Ion Vinea, Voronca vrea „minunea cuvântului nou”, miracolul expresiei inedite, care să comunice un mesaj sufletesc în autenticitatea lui.

Comunicarea interumană presupune convenţii, nu se poate vorbi altfel, însă convenţiile se cer primenite; atât în viaţă, cât şi în artă. Formele artistice „se rod”; în consecinţă, e necesar să fie înlocuite. Se vor „roade” şi cele puse în locul lor. De aici, obligativitatea pentru artist de a căuta mereu alte forme. Formele noi par absurde, la început, “ilogice”. Până la urmă sunt consacrate, „academizate” şi devine din nou necesară găsirea altora. Capacitatea de a le găsi defineşte autenticitatea vocaţiei artistice: „creatorul adevărat şi nou sfărâmă cu târnăcopul temperamentului său legile cunoscute. Orice artist trebuie să fie aducătorul unor alte principii”.

Vederi similare expune, în „Integral”, Mihail Cosma: „S-ar putea crede că respingem constructivismul. Nu. E al nostru. Îi amplificăm, doar, dimensiunile [...]. Îi lărgim sfera de activitate şi aplicare. Îi mutăm hotarele în infinit.” Saşa Pană reafirmă idei constructivisto-futuriste în Manifest, textul din fruntea primului număr al revistei „unu”, mai telegrafic decât Aviograma din „75 HP”: „avion / t.f.f. - radio / televiziune [...] artă ritm viteză neprevăzut granit”.

Trei ani mai târziu, în aceeaşi revistă, Paul Sterian, în consens cu (anti) poetica întregii avangarde, care opune poeziei şi romanului, literaturii în general, reportajul, scrie: „Jos cu poeţii!”, adăugând: „Să vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale, să vie adevăratul poet! Să vie reporterul!”

În aspectul grafic, revistele de avangardă, îndeosebi cele apărute după „Contimporanul”, etalează stridenţa. Apar caractere variate de litere în cuprinsul aceluiaşi text, cuvintele sunt fracturate, dispuse aberant. Poziţia orizontală e concurată de cea verticală şi diagonală, vorbele sunt despărţite în silabe şi între acestea se întind goluri, literele majuscule şi minuscule alternează arbitrar. Apar desene şi picturi bizare, enigmatice, unele demenţiale. Culorile sunt stranii şi ţipătoare.

Concordanţa producţiilor literare cu programul constructivist e parţială în „Contimporanul”, mai pronunţată, dar nu integrală, în celelalte reviste de orientare convergentă. La „Contimporanul” colaborează nu doar modernişti independenţi de curentul promovat de revistă, precum Ion Barbu, B. Fundoianu, Tudor Arghezi, Alexandru A. Philippide, Ion Minulescu, ci chiar tradiţionalişti, de la Ion Pillat la Sandu Tudor şi Ilarie Voronca; ei se întâlnesc cu Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Al. O. Teodoreanu, Vasile Savel, Ion Sân-Giorgiu şi Sergiu Milorian.

În periodicele de mai scurtă durată şi mai consecventă atitudine de frondă, stilul constructivist apare în alianţă şi chiar fuziune cu moduri ale altor curente de avangardă, în special cu cel al al futurismului, dar şi cu cel expresionist, dadaist sau suprarealist. Orientarea specific constructivistă se exprimă în desentimentalizarea comunicării poetice, obţinută prin intelectualizare, prin dezinteriorizare, prin captarea de privelişti ale existenţei obiective, mai cu seamă urbane, prin profesarea, în consecinţă, a poeziei-reportaj, menită să procure nu emoţii, ci senzaţii.

Refuzând atât elaborarea după reguli cât şi confidenţa, poeţii practică notaţia de senzaţii, coerente sau disparate, stârnite de spectacolul vieţii curente, spectacol ce include, prin transfigurarea realului în conştiinţă, nebănuite frumuseţi. Aşa procedează, exemplar (dar nu în textele „constructiviste”), Ion Vinea, revărsând „prundiş” de figuri, construite altfel decât o cer poeticele tradiţionale. Mizând, şi el, pe virtuţile privirii, Ilarie Voronca face din aceasta, în volumele de după 1925, un fel de cameră de luat vederi. Rezultă colaje de imagini, derulate ca într-un film mut.

În perioada constructivistă, atât Vinea cât şi Voronca experimentează procedări ostentative, exhibiţioniste, întrebuinţând la propriu limbajul alfabetului Morse, manipulând clişee de limbaj modern tehnic, birocratic, monden, sportiv, medical, mimând teatralitatea, recurgând la aberaţii tipografice. Ştefan Roll şi-a făcut un instrument poetic din cabotinism, din acrobaţia verbală, din clovnerie. Mihail Cosma parodiază personaje şi situaţii biblice şi mitologice prin transpuneri în ambianţe moderne, cu limbajul adecvat. Poeţii cu mai puţin talent nu puteau decât să preia, ca pretutindeni şi în toate timpurile, la nivelul propriilor posibilităţi, practicile prin care fruntaşii avangardei obţineau notorietate.