Construcţia democraţiei şi ideologia totalitară în România. Oameni, fapte şi idei

În perioada interbelică, în România viaţa politică a cunoscut o puternică dezvoltare democratică întemeiată pe Constituţia din 1923, care avea un profund caracter democratic. La baza acesteia se afla principiul separării puterilor în stat, prevedea votul universal, pluripartidismul politic, consfinţea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Mecanismul democratic întemeiat pe Constituţia din 1923 a fost dificil de pus în aplicare. Gravitatea problemelor care trebuiau rezolvate după primul război mondial, lipsa de experienţă politică, rivalitatea dintre partide, ascensiunea regimurilor dictatoriale în Europa au dus la deteriorarea rapidă a mecanismelor constituţionale şi la concentrarea puterii în mâinile executivului şi ale şefului statului.

Evoluţia democratică a fost întreruptă, într-o conjunctură internaţională complexă, prin instaurarea, începând din 1938 a unor regimuri autoritare şi totalitare. O contribuţie majoră la funcţionarea sistemului democratic au avut cele două partide democratice care au guvernat în cea mai mare parte a perioadei interbelice: PNL şi PNŢ. Printre personalităţile marcante ale vieţii politice interbelice se numără: Ion I.C. Brătianu, şeful liberalilor şi Iuliu Maniu şeful naţional - ţărăniştilor.

Ion I.C. Brătianu

Ion I.C. Brătianu (1864-1927) a fost un reprezentant de marcă al liberalismului românesc dar şi al întregii scene politice din România începutului de secol XX. Era fiul cel mare al lui I.C. Brătianu, unul din fondatorii PNL. De formaţie inginer, cu diplomă obţinută la Paris, Ion I.C. Brătianu intră în politică în 1895 la vârsta de 31 ani. În jurul său s-au grupat tinerii liberali care doreau adoptarea reformelor democratice. Din 1899 gruparea sa devine mai puternică prin atragerea „generoşilor” principalii conducători ai PSDMR. În 1897 obţine primul său portofoliu ministerial ca titular la Ministerul Lucrărilor Publice. Din 1908 preia conducerea PNL pe care o va deţine până la moartea sa, în 1927.

Ion I.C. Brătianu nu a fost un teoretician, ci mai de grabă un practician al politicii ce s-a pronunţat pentru un stat democratic constituţional. El a fost adeptul unei puteri de stat autoritare. Ca liberal a militat, îndeosebi după 1913, când a pus la ordinea zilei înfăptuirea reformei agrare şi introducerea votului universal, pentru progres social dar prin aplicarea unor măsuri luate de sus, fiind adversarul hotărât al revoluţiilor sociale.

Activitatea lui în fruntea principalului partid politic şi a tuturor guvernelor liberale din anii 1908-1927, perioadă când au avut loc evenimente de o covârşitoare importanţă în viaţa ţării (participarea României la primul război mondial, marea unire din 1918 şi formarea României Mari, înfăptuirea reformelor economice, politice şi sociale structurate în adoptarea Constituţiei din 1923) şi-au găsit reflectarea în mod firesc în elaborarea poziţiilor de principiu ale PNL în toate aceste probleme. Ionel I.C. Brătianu a dominat scena politică românească în primul deceniu după 1918, având o mare influenţă asupra regelui Ferdinand.

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu (1873-1953) a fost unul din cei mai de seamă oameni politici ai României, numărându-se printre principalii conducători ai luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania şi făuritori ai României Mari. S-a născut la 8 ianuarie 1873 la Şimleul Silvaniei. A studiat dreptul la Cluj, Budapesta şi Viena. În 1897 a fost ales în Comitetul Naţional Român, iar la 12 octombrie 1918 a fost ales în Marele Sfat Naţional Român cu sediul la Arad. A avut un rol hotărâtor în lupta de eliberare naţională în Transilvania şi în organizarea Marii Adunări Naţionale de la 1 decembrie 1918. Între 1918-1926 a fost preşedinte al Partidului Naţional Român, iar între 1926-1933 şi 1937-1947 preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc.

În timpul guvernărilor PNT a pus în aplicare politica „porţilor deschise” anulând legile liberale care protejau capitalul autohton, a realizat stabilizarea monetară, conversiunea datoriilor agricole. Iuliu Maniu a condamnat regimurile autoritare care au existat în România între 1938-1944 şi a luat parte la acţiunea politică de răsturnare a guvernului Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste la 23 august 1944. Ulterior s-a opus schimbărilor politice care au condus la instaurarea la putere a Partidului Comunist Român. În 1947 a fost arestat, condamnat pentru atitudinea sa politică şi întemniţat. A murit în detenţie la 5 februarie 1953.

Corneliu Zelea Codreanu

Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938) a fost conducătorul celei mai importante grupări extremiste din România interbelică. La 20 mai 1922 înfiinţează la Iaşi „Asociaţia Studenţilor Creştini” care organizează diverse acţiuni studenţeşti antisemite. În 4 martie 1923 profesorul A.C. Cuza, de la Universitatea din Iaşi, pune bazele Ligii Apărării Naţional Creştine, în care intră şi C.Z. Codreanu primind misiunea de organizare a acesteia în întreaga ţară. Părăseşte această grupare şi înfiinţează în 24 iunie 1927 „Legiunea Arhanghelul Mihail”. Îşi va schimba de mai multe ori numele: Garda de Fier în 1930, Totul pentru Ţară în 1935 şi în 1940 Mişcarea Legionară.

În 1931 C.Z. Codreanu participă la alegerile parlamentare cu Garda de Fier şi ajunge deputat de Neamţ şi în anul următor deputat de Tutova. Deoarece arma principală de luptă a legionarilor era asasinatul politic, intră în conflict cu partidele guvernamentale şi cu regele. După mai multe asasinate executate de legionari şi insulte la adresa oamenilor politici, C.Z. Codreanu este arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare în iunie 1938. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 din ordinul regelui Carol al II-lea C.Z. Codreanu şi alţi 12 fruntaşi legionari au fost lichidaţi.

C.Z. Codreanu considera că ideologia legionară are la bază religia creştină, credinţa în Dumnezeu, idee care a fost susţinută pentru a justifica orientarea antisemită (evreii nefiind creştini) dar şi condamnarea morală a oamenilor politici români, acuzaţi de lipsa credinţei în Dumnezeu. C.Z. Codreanu considera că democraţia parlamentară este condamnată la pieire, fiind socotită vinovată de unele rele şi în principal de facilitarea acaparării ţării de către politicieni şi evrei.

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost conducătorul României între 1948-1965. A deţinut cele mai înalte funcţii în stat între anii 1945-1965. În 1930 intră în rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat în 1933 pentru rolul jucat în organizarea grevei de la Atelierele Griviţa şi condamnat la închisoare. Aici este ales, în 1936 membru al CC al PCR, devenind lider al facţiunii din închisori a partidului.

În timpul regimului lui Ion Antonescu, deoarece era considerat un lider comunist de frunte, este transferat în lagărul de la Târgu Jiu. În august 1944 evadează din închisoare, iar în 1945 este ales secretar general al PCR, dar nu a reuşit să deţină controlul asupra partidului până în 1952, când a epurat partidul de membrii facţiunii moscovite, grupare care s-a întors din exil (URSS) în care erau şi mulţi evrei în frunte cu Ana Pauker.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost, până la moartea lui Stalin în 1953, executant conştiincios al dispoziţiilor venite de la Moscova. Moartea lui Stalin şi începerea procesului de destalinizare de către noul lider sovietic, Nikita Hruşciov îi punea în pericol poziţia din fruntea partidului. Atitudinea politică a lui Dej a fost omnivalentă. Dacă în 1954 (după moartea lui Stalin) el a hotărât eliberarea a numeroşi prizonieri politici, în acelaşi an Securitatea organiza un nou val de arestări a opozanţilor regimului.

Supravieţuitorii acestui val de arestări au fost eliberaţi în 1964, când Dej mai era în fruntea partidului. În ultimii ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât stabilirea de relaţii diplomatice cu ţările occidentale, inclusiv cu Statele Unite. Distanţarea de Moscova era evidentă şi a fost exprimată răspicat prin Declaraţia din aprilie 1964.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Ideologiile democratice şi totalitare în Europa

În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele totalitare în …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …