Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar în care participarea „oamenilor muncii” la conducerea ţării era proclamată, dar, în realitate, nu era pusă în aplicare, la un regim care asigură principalele libertăţi şi drepturi cetăţeneşti specifice unei societăţi întemeiate pe valori democratice.

Prăbuşirea regimului comunist din România

În anii ’80 regimurile comuniste din Răsărit intraseră într-o profundă criză determinată de eşecul economiei centralizate şi de nemulţumirea populaţiei, însăşi conducerea sovietică a înţeles că vechiul tip de socialism bazat pe constrângere şi centralizare excesivă nu mai putea funcţiona iar în anul 1986, Mihail Gorbaciov anunţă reforme economice şi propune reducerea controlului partidului asupra societăţii.

Schimbările din Uniunea Sovietică s-au propagat şi în celelalte state comuniste din Europa determinând căderea pe cale paşnică a regimurilor din centrul, estul şi sud-estul continentului. În România, conducerea comunistă a fost îndepărtată pe cale violentă, din cauza unor particularităţi ale regimului:

  • era unul dintre cele mai dure, apreciat de mulţi ca neostalinist, în care întreaga putere era deţinută de familia Ceauşescu, existând intenţia de a construi o „dinastie”;
  • imposibilitatea formării unei opoziţii în interiorul sau în afara partidului, ca urmare a controlului strict realizat de instituţiile represive;
  • riposta dată de Ceauşescu la mişcarea reformatoare a lui Gorbaciov şi izolarea României pe plan internaţional.

Revolta a început la Timişoara în 16 decembrie 1989. Încercările lui Ceauşescu de a riposta cu ajutorul forţelor represive sau prin organizarea unui miting la Bucureşti n-au dat rezultate în faţa revoltei generale. Dictatorul a părăsit capitala la 22 decembrie, fiind capturat la Târgovişte şi deţinut într-o unitate militară din acest oraş. Puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale avându-l drept preşedinte pe Ion Iliescu.

Au urmat câteva zile de confruntări interne soldate cu numeroase victime. Circulaţia unor informaţii neverificate a creat confuzie, provocând haos în luarea deciziilor. Forţe necunoscute, numite „terorişti”, au atacat instituţii publice, unităţi militare, televiziunea, etc. Motivându-se că atacurile teroriste urmăreau să-i elibereze pe soţii Ceauşescu, nucleul de putere care se crease a decis executarea celor doi foşti conducători.

Evoluţia spre democraţie

După înlăturarea lui Ceauşescu, societatea românească a evoluat spre democraţie. Au fost puse bazele pluralismului politic, condiţie esenţială pentru o participare reala a cetăţeanului la viaţa politică. Prin Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 s-a autorizat funcţionarea partidelor politice, revenindu-se, după aproape cinci decenii de guvernare a partidului unic, la pluralism. Au fost reactivate vechile partide politice şi, de asemenea, a apărut un număr mare de partide noi care s-au confruntat în primele alegeri libere fixate pe data de 20 mai 1990.

Dezbaterea a fost tensionată în condiţiile lipsei de experienţă politică. S-a contestat legitimitatea anumitor partide sau grupări politice şi dreptul unor persoane de a candida la funcţia de preşedinte. De fapt, în aceste două luni, s-au conturat cele două forţe specifice democraţiei: puterea, reprezentată atunci de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională şi opoziţia, având în frunte fostele partide istorice: Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢCD).

Evoluţia spre un sistem democratic a trecut prin momente dificile, precum conflictul etnic de la Târgu-Mureş, din martie 1990, sau evenimentele de la Bucureşti din 13-15 iunie 1990, care au alterat atmosfera politică internă şi au afectat credibilitatea externă a României. Alegerile din 20 mai 1990, primele alegeri libere din istoria postbelică a României, au fost câştigate de Frontul Salvării Naţionale, care şi-a asigurat o majoritate confortabilă în Parlament, iar liderul acestei formaţiuni politice, Ion Iliescu, a devenit primul preşedinte al României după decembrie 1989.

Adoptarea Constituţiei

Parlamentul ales în mai 1990, format din Camera Deputaţilor şi Senat s-a transformat în Adunare Constituantă având drept obiectiv adoptarea noii Constituţii. Procesul de elaborare a Legii Fundamentale precum şi dezbaterea în Reprezentanţa Naţională au durat peste un an. Multe dintre articolele Legii Fundamentale au constituit subiect de polemică între putere şi opoziţie, precum şi subiect de dezbatere publică prin intermediul mass-media. Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată printr-un referendum la 8 decembrie 1991, Constituţia României reglementează funcţionarea statului de drept. Acesta are ca principiu fundamental separarea puterilor în stat: executivă, legislativă, judecătorească.

Preşedintele ţării exercită, alături de guvern, puterea executivă. El veghează la respectarea Constituţiei, exercită medierea între puterile statului. Este ales prin vot universal, egal, direct şi secret pentru un mandat de patru ani. Are prerogative legate de numirea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, poate să dizolve, în anumite condiţii, Parlamentul, este comandantul forţelor armate, încheie tratate, poate organiza referendumuri, promulgă legile şi emite decrete care trebuie contrasemnate de primul-ministru.

Guvernul exercită conducerea administraţiei şi asigură realizarea politicii interne şi externe a statului; este responsabil în faţa Parlamentului. Parlamentul, unica autoritate legislativă a ţării, format din Camera Deputăţiilor şi Senat, este ales prin vot universal la un interval de patru ani. Exercită controlul asupra Guvernului, are dreptul de autoconducere, de interpelare şi anchetă.

Puterea judecătorească este deţinută de instituţiile juridice. Judecătorii sunt inamovibili şi nu pot avea alte funcţii, cu excepţia acelora de profesori universitari. Potrivit Constituţiei, România este un stat naţional unitar, suveran şi independent. Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă, iar statul o ocroteşte. Constituţia acordă libertăţile şi drepturile cetăţeneşti.

Viaţa politică

Începând din 1990, s-au conturat pe plan intern două forţe politice, care s-au confruntat în vederea obţinerii puterii şi pentru impunerea propriei căi de evoluţie a societăţii româneşti. Frontul Salvării Naţionale, care a preluat puterea în decembrie 1989, a guvernat ţara şi după alegerile din mai 1990. A fost o formaţiune eterogenă în care s-au reunit personalităţi din diverse orientări şi convingeri politice care luptaseră împotriva regimului Ceauşescu sau în timpul revoluţiei. Această formaţiune s-a scindat în 1992 în două partide. O grupare condusă de Ion Iliescu a înfiinţat un partid nou, numit ulterior Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR); a doua grupare, al cărei lider a fost Petre Roman, s-a numit Partidul Democrat.

Principalele probleme cu care s-au confruntat toate guvernele post-decembriste au fost cele legate de democratizarea reală a societăţii, restructurarea economiei, privatizarea acesteia şi, pe aceste baze, crearea economiei de piaţă. Declaraţia-program a guvernului condus de Petre Roman, guvern rezultat după alegerile din 20 mai 1990, insistă pe restructurarea şi privatizarea industriei, pe reforme care să favorizeze trecerea la economia de piaţă, liberalizarea preţurilor etc.

Pe plan legislativ au fost adoptate, în anii 1990-1996, o serie de legi importante care au pus bazele unei noi economii: legea fondului funciar, care a restabilit dreptul de proprietate al ţărănimii, legea caselor naţionalizate, legea privatizării etc. Procesul restructurării s-a dovedit însă deosebit de dificil. Programele destul de ambiţioase s-au lovit, în procesul de aplicare, de multiple greutăţi determinate de lipsa experienţei, de menţinerea unor vechi mentalităţi, de lipsa de responsabilitate a clasei politice româneşti.

Ce-a de-a doua forţă politică conturată în această perioadă a fost Convenţia Democrată, care a reunit forţele politice de dreapta, între care PNŢCD, PNL etc. Constituirea opoziţiei a fost dificilă. Pe de o parte partidele „istorice” au acţionat separat, iar pe de altă parte a existat o reacţie de respingere din partea populaţiei, care îşi formase o imagine negativă despre aceste partide. S-au vehiculat lozinci precum: „vin moşierii!”, „nu ne vindem ţara!” - aluzie la retrocedarea proprietăţilor funciare şi la procesul de privatizare cu ajutorul investitorilor străini.

De aceea opoziţia nu a reuşit, în 1990, să obţină decât un procent nesemnificativ de voturi. În timp, ea s-a consolidat atât în Parlament cât şi în afara acestuia. Printr-o critică dură la adresa guvernării PDSR, acuzată ca fiind „neocomunistă”, printr-un program electoral care răspundea speranţelor poporului confruntat cu problemele tranziţiei, Convenţia Democrată a obţinut la alegerile din 1996 un număr semnificativ de voturi şi, împreună cu PD şi UDMR, au format guvernul. Alegerile prezidenţiale au fost câştigate de reprezentantul Convenţiei, Emil Constantinescu.

Rezultatul alegerilor din 1996, evidenţiind dorinţa de schimbare resimţită de o parte importantă a populaţiei, a asigurat alternanţa la putere, o regulă existentă în toate regimurile democratice autentice. După alegeri, populaţia ţării, în marea ei majoritate, era favorabilă reformelor interne şi integrării în structurile euro-atlantice. Noua putere rezultată din alegeri a adus modificări legilor proprietăţii, a căutat să accelereze restructurarea şi privatizarea economiei.

Rezultatele acestui proces au fost modeste Negocierile îndelungate pentru formarea guvernului după alegeri, desele confruntări între membrii coaliţiei, şi în special între PNŢCD şi PD. au lăsat impresia că, de fapt, nu există un program autentic, ci mai ales dorinţa de a deţine puterea. În perioada 2001-2004 guvernarea a fost exercitată de PSD iar la sfârşitul lui 2004 alegerile prezidenţiale au fost câştigate de Traian Băsescu care a adus la putere Alianţa DA.

Check Also

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …