Constituţiile României

Constituţia este o creaţie a epocii moderne, prima Constituţie adoptată fiind cea americană în anul 1787. În România, intrată într-un rapid proces de modernizare în secolul al XIX-lea. prima Constituţie a fost adoptată în anul 1866. Aceasta venea după alte reglementări cu caracter constituţional care au stat la baza organizării Principatelor Române: Regulamentele Organice (1831-1832), Convenţia de la Paris (1858) şi Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864).

Constituţia din 1866

Constituţia din 1866 a stat la baza organizării politico-statale a României moderne. Având drept model Constituţia belgiană, una din cele mai democratice din vremea respectivă, ea proclama principii de drept impuse de Revoluţia franceză: „drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului”, „suveranitatea naţională”, „separarea puterilor în stat”, „responsabilitatea miniştrilor” etc. Deşi la momentul adoptării Constituţiei România se afla sub suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a Marilor Puteri, Constituţia reprezenta un act de independenţă, nemenţionând dependenţa faţă de Imperiul Otoman.

Deşi nu este exprimat direct caracterul suveran al statului român el se regăseşte într-o serie de prevederi:

  • Art. 1. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România.
  • Art. 123. (...) nici o trupă străină nu va putea fi admisă în serviciul statului, nici ocupa teritoriul României, nici trece prin el, decât în puterea unei anumite legi.

Suveranitatea poporului este stipulată la articolul 31 care afirmă că „toate puterile statului emană de la naţiune” care o poate exercita „numai prin delegaţiune”, aplicând astfel principiul reprezentativităţii. În comparaţie cu regimul Convenţiei de la Paris, cel instaurat prin Constituţia din 1866 era mai democratic, însă conservatorii impuseseră diverse limitări mai ales cele privind drepturile electorale. Conform Constituţiei dreptul de a vota îl aveau numai cei care obţineau un anumit venit (vot censitar). Electoratul era împărţit în trei colegii pentru Senat şi patru pentru Adunarea Deputaţilor.

Censul pentru alegerea în Senat fiind foarte ridicat (un venit anual de 800 galbeni) a făcut ca această Cameră să fie dominată de moşieri. Pentru primele două colegii ale Adunării Deputaţilor se cerea un cens destul de ridicat fiind dominate tot de moşieri. Colegiul al treilea era al orăşenilor cu venituri mai mici (comercianţi, industriaşi etc.).

În colegiul al patrulea erau cuprinşi „toţi cei care plătesc o dare către stat cât de mică”, fiind de fapt colegiul ţărănimii care, spre deosebire de primele trei colegii, îşi exprima voturile prin delegaţi. Erau şi unele categorii scutite de regula censului, deci puteau vota fără a face dovada unui anumit venit: cei aparţinând profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului. Ţărănimea care reprezenta 80% din populaţie, nu avea drept de vot direct, iar femeile erau lipsite de acest drept.

În anul 1884, în timpul guvernării liberale care reprezenta interesele burgheziei, are loc o modificare a Constituţiei, în sensul reducerii colegiilor electorale de la 3 la 2 pentru Senat şi de la 4 la 3 pentru Adunarea Deputaţilor. Această modificare nu a dus la o creştere semnificativă a numărului alegătorilor.

Constituţia din anul 1923

Constituţia din 1923 a fost cel mai important act legislativ, care a stat la baza edificiului politic şi instituţional al României după Marea Unire. Transformările intervenite în societatea românească după unirea din 1918 au făcut imperios necesar adoptarea unei noi Constituţii. A fost un act fundamental cu un pronunţat caracter democratic.

Principiul suveranităţii naţionale este consfinţit în articolul 33 care prevedea că „puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în constituţiunea de faţă.” Legislaţia electorală introducea dreptul de vot pentru toţi cetăţenii. La articolul 64 se prevedea: „Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de cetăţenii români majori, prin vot universal, egal direct, obligatoriu şi secret”.

Se exceptau de la dreptul de vot femeile, magistraţii şi militarii de carieră iar la articolul 6 se spunea că „(...) legi speciale, votate cu majoritatea de două treimi, vor determina condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor civile (...)”. Constituţia din anul 1923, prin prevederile sale, a fost un act fundamental cu un pronunţat caracter democratic care a stat la baza dezvoltării ţării în perioada interbelică.

Constituţia din anul 1938

Constituţia din 1938 a fost elaborată după ce regele Carol al II-lea a instaurat regimul monarhiei autoritare. Pentru a oficializa noul regim a fost elaborat un nou act fundamental, care a fost promulgat la 27 februarie 1938. Prin prevederile sale poziţia monarhului s-a întărit considerabil. Formal noua Constituţie menţinea principiul suveranităţii poporului. În articolul 29 se spunea: „Toate puterile statului emană de la naţiunea română (...)”.

În realitate noua lege fundamentală a privilegiat puterea regală deoarece la articolul 30 îl proclama pe rege „capul statului”. Se aduceau importante modificări legislaţiei electorale. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor era ridicat la 30 de ani şi era numai pentru ştiutorii de carte. Pe de altă parte se acorda, prin noua Constituţie, pentru prima dată în România, dreptul de vot pentru femei nefiind însă eligibile. Prin toate aceste modificări scădea numărul alegătorilor de la 4,6 milioane în anul 1937, la 2 milioane în anul 1939.

După 23 august 1944 s-a revenit la Constituţia din 1923. Majoritatea forţelor politice interne au susţinut necesitatea revenirii ţării la cadrul democratic, dar înţelegerile secrete dintre marile puteri au decis soarta României. Ţara noastră a fost ocupată de Armata Roşie care a devenit garantul instaurării noului regim de inspiraţie sovietică. Puterea a fost preluată de comunişti iar la 30 decembrie 1947 monarhia a fost îndepărtată proclamându-se Republica Populară Română.

Constituţia a fost adoptată în aprilie 1948 şi era menită să legitimeze noul regim. Încă din primul articol se consfinţea noua formă de guvernământ: „Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent şi suveran.” Spre deosebire de constituţiile anterioare, această lege fundamentală introducea în definirea statului termenii de „popular, independent şi suveran”. O asemenea precizare avea un caracter propagandistic, în condiţiile în care România era, practic, o ţară ocupată de sovietici.

În Constituţie erau prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi se proclama egalitatea în faţa legii. Dreptul de a alege îl aveau toţi cetăţenii (bărbaţi şi femei de la 18 ani), iar cel de a fi ales de la 23 ani. Se acordau pentru prima dată, prin Constituţie drepturi depline femeilor. În articolul 3 se proclama principiul suveranităţii poporului: „În Republica Populară Română întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului”.

Ea conţinea şi o serie de restricţii pe plan politic. Astfel nu aveau drept de vot”persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi politice şi nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii (art. 18). Pe baza acestei prevederi au fost privaţi de drepturi politice numeroşi cetăţeni, adversari ai regimului puşi sub acuzaţia că desfăşoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă Uniunii Sovietice.

Constituţia din 1948 avea un titlu special - nemaiîntâlnit la celelalte legi fundamentale, intitulat: „Structura social-economică” în care se preciza: „În Republica Populară Română mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţiilor cooperatiste sau particulare, persoane fizice sau juridice (art. 5). Această prevedere deschidea calea naţionalizărilor. La scurt timp după adoptarea acestei Constituţii regimul a elaborat o altă lege fundamentală, în anul 1952, care trebuia să consfinţească noile schimbări.

Principiul suveranităţii naţionale este înlocuit cu o nouă formulă: „Baza puterii populare în R.P. Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare” (art. 2) şi la articolul 4: „În R.P. Română puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate (...)”. Noua Constituţie menţionează noile forme de proprietate, sistemul planificat al economiei, monopolul statului asupra comerţului, rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român. În ce priveşte drepturile electorale, sunt menţinute cele din Constituţia precedentă, cât şi restricţiile referitoare la acest drept.

O dată cu preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu este adoptată o nouă Constituţie (1965). În articolul 1 era inserată noua denumire a statului Republica Socialistă România, iar la articolul 3 se prevedea: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. Suveranitatea poporului era exercitată prin intermediul Marii Adunări Naţionale ai cărei membrii erau aleşi prin vot universal, direct, egal şi secret de către toţi cetăţenii de la vârsta de 18 ani. Nu mai sunt prevăzute restricţii în exercitarea drepturilor politice. În Constituţie sunt prevăzute drepturi precum: libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi demonstraţiilor, dar că nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi interesului celor ce muncesc (art. 29).

După evenimentele din 1989, când regimul comunist a fost abolit, societatea românească a evoluat spre democraţie. În noiembrie 1991 Parlamentul a adoptat noua Constituţie care a fost supusă unui referendum la 8 decembrie 1991. În articolul 1 se subliniază: „România este un stat se drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. Principiul suveranităţii naţionale este menţionat în articolul 2: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”.

Constituţia, pe lângă faptul că reintroduce principiile de bază ale funcţionării statului democratic, prevede o serie de drepturi noi: libertatea circulaţiei (art. 25), iniţiativa legislativă a electoratului (art. 73). Dreptul de vot este asigurat tuturor cetăţenilor cu vârsta de 18 ani şi este „universal, egal şi direct, secret şi liber exprimat” (art. 59). Constituţia a fost modificată şi completată în anul 2003. Cele şapte constituţii care au stat la baza organizării sistemului politico instituţional al României reflectă diverse stadii de dezvoltare socială, economică şi politică a statului timp de circa 140 de ani.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …