Constantin Rădulescu-Motru

Constantin Rădulescu-Motru (2 februarie 1868, Butoieşti, judeţul Mehedinţi - 4 martie 1957, Bucureşti) - filozof, psiholog, dramaturg, eseist, memorialist şi om politic. Este fiul Justinei (născută Butoi) şi al lui Radu Popescu, proprietar şi secretar particular al lui Eufrosin Poteca. Copilului i se va da la naştere numele bunicului său, pandurul Constantin Rădulescu din Cărbuneşti, refugiat, după evenimentele din 1821, la mănăstirea Gura Motrului, unde stareţul Eufrosin Poteca îl pregăteşte pentru misiunea de preot în satul Butoieşti, schimbându-i numele în Popescu.

Rădulescu-Motru începe şcoala în satul natal, după un an intră la Institutul Gustav Arnold din Craiova, unde face şi Liceul „Carol I”, absolvit în 1885, apoi urmează la Bucureşti Facultatea de Drept, absolvită în 1888, şi Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi licenţa în filosofie în 1889. În vara aceluiaşi an, în drum spre Franţa, îl însoţeşte pe Titu Maiorescu, profesorul său, într-o călătorie în Austria, Germania şi Elveţia.

În toamnă se va înscrie la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris, unde nu rămâne decât un an, plecând în Germania să se specializeze în psihologie, după sfatul profesorului său francez, neurologul şi filosoful Jules Soury. Un semestru, în 1890-1891, se află la Munchen, atras de cursurile profesorului Cari Stumpf, dar va pleca la Leipzig, unde va lucra în laboratorul filosofului şi psihologului Wilhelm Wundt şi unde îşi pregăteşte teza de doctorat Zur Entwickelung von Kant’s Theorie der Naturkausalităt, pe care o va susţine în 1893. Se întoarce în ţară şi funcţionează, între 1894 şi 1898, ca bibliotecar al Fundaţiei Universitare „Carol I”.

În 1897 îşi începe şi cariera didactică, fiind numit conferenţiar de istoria filosofiei antice şi estetică la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În 1900 devine docent în psihologie şi istoria filosofiei, fiind numit profesor definitiv abia în 1904, iar în 1906 înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală din ţară. Fondează în 1900 şi conduce până în 1916 „Noua revistă română”, iar după război, „Ideea europeană” (1919-1928). Din 1905 scoate seria „Studii filosofice”, continuată din 1923 de „Revista de filosofie”. În 1910 pune bazele Societăţii de Studii Filosofice, devenită Societatea Română de Filosofie.

Ales în 1923 membru titular al Academiei Române, în iunie 1924 îşi susţine discursul de recepţie Andrei Bărseanu şi naţionalismul, cu un răspuns al lui Dimitrie Gusti. Este preşedinte al secţiunii literare (1931-1935), vicepreşedinte (31 mai 1935 - 3 iunie 1938, 31 mai 1941 - 2 iunie 1944) şi preşedinte al Academiei Române (3 iunie 1938 - 31 mai 1941). În 1948, odată cu reorganizarea forului academic, va fi înlăturat din Academia Republicii Populare Române, fiind repus în drepturi postum, în iulie 1990.

Filosof prin vocaţie, cum îl definea Dimitrie Guşti, Rădulescu-Motru este preocupat de crearea unui sistem propriu, denumit personalismul energetic, pornind de la Kant, dar dezvoltând idei neokantiene. În cartea sa din 1927, Personalismul energetic, scrie că personalitatea este „rezultatul sintetic al evoluţiei prin care a trecut întreaga energie universală”. Realitatea exterioară şi interioară fiind energie, în cursul său de psihologie încerca să depăşească, încă din 1899, vorbind „despre suflet”, dualismul materie-spiritualitate.

Aceste idei le expune şi în lucrarea Puterea sufletească (1908), mai cu seamă în capitolele Afirmarea personalităţii omeneşti în principalele momente ale culturii şi Puterile sociale. Cultura. Autorul insistă asupra relaţiei dintre cultură şi individualitate şi în domeniul psihologiei colective, societatea fiind un organism, iar conştiinţa ei manifestându-se tot în forme individuale. Creaţia şi-o justifică individul în măsura în care contribuie la dezvoltarea bunurilor sufleteşti, la cultura poporului din care face parte.

În studiul Cultura română şi politicianismul (1904), se afirmă peremptoriu: „Dar bucuriile sufleteşti, deşi transformă şi înnobilează activitatea individului, nu nimicesc însă raţiunea de a fi a acestuia, adică individualitatea [...]. Cultura desăvârşită hotărăşte diferenţierea permanentă între popoare; ea este, neîndoios, cea mai înaltă manifestare a individualităţii.” Rădulescu-Motru critică deformările politicianiste ale filosofiei sociale, conform cărora un popor îşi poate împrumuta valorile şi instituţiile, amintind de lumea criticată de I.L. Caragiale. Reiterează critica junimistă, deşi într-un studiu din 1918, Cultură şi vocaţie, îşi nuanţează poziţia, în sensul că nu e împotriva europenizării, ci doar împotriva „importurilor” greşite, care nu ţin seama de „afinităţile” dintre culturi, de permisibilitatea sau respingerea imitaţiei, de vocaţia noastră etnică.

Din perspectiva filosofiei culturii, relaţiile lui Rădulescu-Motru cu literatura apar ca normale. În 1901, sub titlul Cestiuni de estetică, îşi pune întrebarea De ce literatura română e lipsită de actualitate?. Răspunsul s-ar afla în dezinteresul publicului românesc, obişnuit a privi producţiile literare prin prisma culturii apusene. Îndemnul său către cititor era în tonul discuţiilor literare ale începutului de veac XX, acordând literaturii naţionale „actualitatea pe care o merită, fiindcă această actualitate trăieşte în cea mai bună parte a sufletului tău, sufletul naţiunii tale”.

Chiar din prima lui carte, F.W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa (1897), în capitolul Originea tragediei, filosoful român analizează lucrarea lui Friedrich Nietzsche Die Geburt der Tragodie aus dem Geiste der Musik. El explicitează categoriile estetice apolinic şi dionisiac (din îmbinarea cărora, printr-un act al voinţei eline, s-a născut tragedia antică) şi rolul lor în dezvoltarea ulterioară a artelor. Principiile erau ale lui Schopenhauer şi Wagner, pe ultimul repudiindu-l spre sfârşitul vieţii.

Rădulescu-Motru ţine să precizeze în introducere: „Dând publicităţii rezumatul filosofiei lui Nietzsche n-am deloc intenţiunea s-o recomand ca pe o direcţiune sănătoasă a filosofiei contemporane. Sunt departe de a o aproba, necum să doresc a-i face prozeliţi.” Adaugă însă că filosoful este foarte popular în Germania şi cunoscut în Franţa (mai cu seamă sub influenţa lui Georg Brandes), difuzarea ideilor lui şi în România părându-i-se foarte probabilă.

Profeţia se va adeveri, şi Rădulescu-Motru, format în spiritul filosofiei clasice germane, va scoate două noi ediţii (1916, 1921), din care înlătură observaţiile restrictive, iar după război, în 1925, publică un articol intitulat De la Kant la Nietzsche, în care recunoaşte că Nietzsche este totdeauna interesant şi original: „între Kant şi Nietzsche filosofia a înregistrat o mare schimbare. Punctul de vedere al lui Nietzsche nu mai este static, cum era la Kant, sau panlogic, cum era la Hegel, ci evolutiv biologic”. Kant are cultul raţiunii, pe când Nietzsche pe acela al instinctului. El reprezintă personalismul în chipul cel mai radical, conchide autorul, citând lucrarea Also sprach Zarathustra, pe care o consideră „biblia personalismului nietzschean”.

În anii ’30-’40 ai secolului trecut, Rădulescu-Motru va fi tot mai mult preocupat de sintezele sale: Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (1936), Psihologia poporului român (1936) şi Timp şi destin (1940). În 1942 va da Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin, iar după război va publica Morala personalismului energetic (1946) şi va încerca să „împace” două concepte, elaborând Materialismul şi personalismul energetic (1947). În scrierile lui există o simbioză profitabilă între filosofie şi literatură, iar apropierea de opera lui Nietzsche i-a accentuat această tendinţă.

La „Noua revistă română”- unde nu face politică militantă, deşi era un doctrinar conservator - se va înconjura de critici şi scriitori importanţi, cunoscând direct pulsul viu al vieţii literare. în cercul de colaboratori erau Henric Sanielevici, Ovid Densusianu, Mircea Florian, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Ion Petrovici, I.A. Candrea, Lazăr Şăineanu, Simion Florea Marian, Izabela Sadoveanu, Felix Aderca etc. În revistă este promovată poezia modernistă semnată de Ion Vinea, Nicolae Davidescu, Tristan Tzara, George Bacovia, Emil Isac etc. şi sunt publicate fragmente din teatrul lui Mihail Sorbul.

Pe lângă munca de îndrumare, directorul va fi prezent în paginile revistei cu numeroase eseuri, precum Ideile sociale şi arta, Literatură şi patriotism, Jubileul lui Caragiale, Din psihologia ziariştilor noştri: mahalagismul, Ce însemnează Eminescu pentru cultura românească etc. În acest din urmă articol este apreciată poezia lui Eminescu, afirmându-se că influenţa sa asupra generaţiilor ce vor urma „va sta încrustată de-a pururi între podoabele sufletului românesc, cât timp acesta va exista”. Rădulescu-Motru va păstra interesul pentru presă şi după primul război mondial, mai cu seamă prin săptămânalul „Ideea europeană”, realizat cu echipa de la „Noua revistă română”, însă orientat spre cultura europeană.

Spaţiul acordat literaturii propriu-zise este restrâns, dar un loc important îl au eseurile şi anchetele sociale şi literare. Dintre textele semnate de redactorul responsabil al periodicului se reţin Intelectualii, Adevăruri pentru România Mare. Scrisori din mijlocul ţăranilor, Intelectualii şi ţărănimea, Românism - europenism. Spiritul deschis către marile literaturi şi spre curentele literare noi explică prezenţa în paginile publicaţiei a lui Charles Drouhet, cu articolul Cultura franceză în România, sau a lui Tudor Vianu, cu Expresionismul, o estetică nouă.

O relaţie specială are, în cadrul colaborărilor sale la reviste literare, cu I.L. Caragiale. Încă din 1896 trimite ziarului „Epoca”, pentru rubrica „Litere-Arte-Ştiinţă”, coordonată de I.L. Caragiale, un articol critic la adresa lui G.I. Ionnescu-Gion, Un caz de literatură patologică - Marea frescă istorică a Ateneului Român. Cu exemplele oferite aici, Caragiale realizează o parodie ucigătoare în „Epoca literară”, sub titlul Literatura patologică.

Între profesor şi scriitor se stabileşte o frăţească prietenie în timpul campaniei electorale a lui Take Ionescu. Apoi, în „Noua revistă română” se reproduce în 1910 o epistolă în facsimil a dramaturgului, cu nota că piesa Titircă, Sotirescu et Co era aşteptată cu nerăbdare de „elita intelectualilor noştri”. Tot aici apare instantaneul începem!, scris de Caragiale pentru Compania Davila, iar la sărbătorirea a 60 de ani de viată ai scriitorului revista iniţiază o subscripţie naţională pentru marele exilat, pe care însă acesta o refuză politicos într-o scrisoare.

În 1932 filosoful ţine câteva conferinţe radiofonice, printre care Amintiri despre Caragiale şi Caragiale şi filosofia, rămase în manuscris. În spaţiul aceluiaşi interes special se înscrie şi publicarea în „Ideea europeană” a unor Amintiri despre Caragiale de Luca Ion Caragiale. În fine, sunt puţin cunoscute încercările literare ale lui Rădulescu-Motru: comedia într-un act Domnul Luca (1910) şi drama în patru acte Păr de lup (1911). În prima piesă acţiunea se petrece în salonul unui avocat, în centrul ei fiind Luca, om de afaceri, ce poartă discuţii ilare despre „filosofia” afacerilor, iar comicul dintre aparenţă şi esenţă este adeseori reuşit. În Păr de lup acţiunea se petrece în Oltenia, în 1860.

Conflictul se declanşează între Traian, un tânăr întors de la studii din străinătate, numit judecător de noua administraţie a lui Al. I. Cuza, şi tatăl său, boierul Colfescu, care se asociază cu un spoliator al ţăranilor, hangiul Vlaicu. Traian e ajutat de Matei Triteanu, ginerele lui Colfescu, pe care vrea să îl îndoctrineze cu ideile lui Saint-Simon şi să îl transforme într-un „adevărat element de cultură pentru satul nostru atât de înapoiat”. Tânărul judecător îi îndeamnă pe ţărani la răzmeriţă, simţind atavic „părul de lup”. Când răsculaţii se pornesc, Traian este împuşcat de tatăl său. Cu toată calitatea artistică modestă, cele două piese au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, sub directoratul lui Pompiliu Eliade.

Ultima mare realizare a lui Rădulescu-Motru este jurnalul, început în 1943, în ziua când împlinea 75 de ani, şi încheiat în 1952. Intitulat Revizuiri şi adăugiri va fi editat după mai bine de patru decenii (I-VIII, 1996-2001). Paginile sunt un amestec hibrid între memorii şi jurnalul intim. Menţionabile sunt părerile despre Titu Maiorescu, de pildă, dar mult mai interesante se arată însemnările jurnaliere. Există cel puţin trei straturi ale scriiturii.

Primul ar fi dat de evenimentele dramatice la care diaristul a asistat: sfârşitul războiului, ocuparea ţării de către ruşi, abdicarea regelui, comunizarea ţării, încercarea de suprimare a unei părţi a intelectualităţii româneşti; al doilea strat se naşte din consemnarea zvonurilor care circulau în Bucureşti despre evenimentele ce se precipitau, iar al treilea rezultă din încercările savantului de a adăugi şi revizui postulatele propriei filosofii sub asaltul unei noi realităţi. Preţioase sunt şi notaţiile privind familia, formaţia intelectuală a tatălui sub oblăduirea părintească a lui Eufrosin Poteca, ce i-a lăsat, prin testament, cărţi şi acte.

Sub zodia tragicului se înscriu suferinţele morale şi materiale ale lui Rădulescu-Motru în ciuda vicisitudinilor, el are puterea să spere şi să prevadă aproape exact durata epocii comuniste: cel mult 50 de ani. Stilul este sobru, cu un ritm determinat de evenimentele vremii şi marcat de observaţii morale acide, îndeosebi în portretele unor colegi sau în evocările foştilor profesori. Jurnalul sfârşeşte prin a fi citit ca o ficţiune, sau, cum ar spune Eugen Simion, ca „ficţiunea nonficţiunii”.

Opera literară

  • F.W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa, Bucureşti, 1897; ediţie îngrijită şi postfaţă de Marta Petreu, Cluj Napoca, 1997;
  • Gestiuni de estetică. De ce literatura română e lipsită de actualitate?, Bucureşti, 1901;
  • Cultura română şi politicianismul, Bucureşti, 1904;
  • Puterea sufletească, Bucureşti, 1908;
  • Domnul Luca, Bucureşti, 1910;
  • Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, Bucureşti, 1910;
  • Păr de lup, Bucureşti, 1911;
  • Andrei Bârseanul şi naţionalismul, Bucureşti, 1924;
  • Personalismul energetic, Bucureşti, 1927; ediţie îngrijită de George Pienescu, Bucureşti, 1984;
  • Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor, Bucureşti, 1935;
  • Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, Bucureşti, 1936;
  • Psihologia poporului român, Bucureşti, 1936;
  • Catehismul mititel al lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1940;
  • Timp şi destin, Bucureşti, 1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 1997;
  • Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin, Bucureşti, 1942;
  • Din autobiografia lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1943;
  • Morala personalismului energetic, Bucureşti, 1946;
  • Materialismul şi personalismul energetic, Bucureşti, 1947;
  • Mărturisiri, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1990;
  • Etnicul românesc. Naţionalismul, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 1996;
  • Revizuiri şi adăugiri, I-VIII, ediţie îngrijită de Rodica Bichis, Gabriela Dumitrescu şi Stancu Ilin, cu un comentariu de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1996-2001;
  • Dialectica, postfaţă de Gheorghe Vlăduţescu, Bucureşti, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …