Constantin Noica

Constantin Noica (24 iulie 1909, Vităneşti, judeţul Teleorman - 4 decembrie 1987, Sibiu) - filosof, poet, eseist, publicist şi traducător. Este fiul Clemenţei (născută Casassovici) şi al lui Grigore Noica, moşier. Cursurile gimnaziale, urmate la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti (1920-1924), sunt continuate la secţia modernă a Liceului „Spiru Haret” (1924-1928). Fiind printre cei dintâi elevi ai gimnaziului, alături de Arşavir Acterian şi Barbu Brezianu, Noica are lecturi literare bogate şi dovedeşte înclinaţii spre beletristică.

În decembrie 1927 debutează în „Vlăstarul”, revista elevilor de la Liceul „Spiru Haret”, cu poemul în proză O poveste. Mai publică în lunile următoare câteva articole, patru poezii (dintre care una, cu titlul Meşterul Manole, este dedicată lui Lucian Blaga), iar la recomandarea lui Ion Barbu (care i-a fost profesor câtva timp) în „Viaţa literară” a lui I. Valerian i se tipăreşte poezia Învierea (dedicată unui coleg, Radu Sighireanu). Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi optează pentru specializarea în filosofie.

„Ariditatea” studiilor filosofice este reechilibrată prin activitatea publicistică la „Ultima oră”, unde colaborează de la înfiinţarea cotidianului (decembrie 1928) la pagina culturală, îngrijită de Petru Comarnescu. Aici studentul Noica publică numeroase eseuri, cronici, note, interviuri - despre viaţa culturală curentă, îndeosebi despre cea literară. Este momentul când începe să semneze şi în „Vremea”, mai ales „notaţii”, însă şi eseuri sau cronici. Iar dintre proiectele de publicaţii ale „tânărei generaţii” se realizează pentru început „caietele semestriale de sinteză naţională în cadrul secolului XX”, intitulate „Acţiune şi reacţiune” (două numere, 1929, 1930), scoase împreună cu Petru Comarnescu, Ionel Jianu etc.

În 1931 susţine examenul de licenţă cu teza Problema lucrului în sine la Kant, acesta fiind filosoful sub semnul căruia stă din 1928 până în 1940. După ce în vara anului 1931 audiază lecţii la Liga Naţiunilor din Geneva, unde obţinuse o bursă, e încorporat militar la o unitate de vânători de munte din Sinaia. Este o vreme de suspendare publicistică, între noiembrie 1931 şi octombrie 1932, când face totuşi un pas înspre „Revista de filosofie”, cu o cronică despre Tudor Vianu şi alta despre Immanuel Kant. În toamna lui 1932 va intra ca bibliotecar la Seminarul de istoria filosofiei al lui P.P. Negulescu.

Concomitent începe studii universitare de matematică şi de filosofie clasică, în vederea adâncirii filosofiei ştiinţei şi a istoriei filosofiei. Nu promovează decât primul an la Facultatea de Matematică, dar revine la activitatea publicistică, scriind la „Rampa” şi la „Credinţa” (din decembrie 1933 până în decembrie 1934), şi participă la activitatea Asociaţiei de arte, litere şi filosofie Criterion. La începutul lui 1934 este atras împreună cu alţi tineri (Ioan I. Cantacuzino, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl) în comitetul de redacţie al revistei „Convorbiri literare”, în paginile căreia tipăreşte câteva cronici şi două necrologuri; dar grupul va demisiona în bloc la sfârşitul lui iunie.

Anul 1934 marchează şi debutul editorial al lui Noica, cu Mathesis sau Bucuriile simple - lucrare tipărită la propunerea Comitetului pentru premierea tinerilor scriitori needitaţi; este şi anul când refuză un post de asistent la catedra lui P.P. Negulescu şi când se orientează mai hotărât către activitatea filosofică. Retras la Sinaia, meditează la cărţi filosofice, tălmăceşte lucrări din Descartes şi din Kant, iar pentru a se întreţine face traduceri literare, singur ori în colaborare cu soţia sa, Wendy Muston. Acum îi apar Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), De Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului (1937) şi Viaţa şi filosofia lui Rene Descartes (1937). în 1938 pleacă pentru studii de specializare la Paris cu o bursă oferită de Institutul Francez de înalte Studii din România. Revenit în ţară în 1939, îşi susţine în 1940 doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea Schiţă pentru istoria lui „cum e cu putinţă ceva nou”.

Din toamna lui 1938 până în toamna lui 1940 se avântă în activitatea politică naţionalistă de dreapta şi în septembrie şi octombrie 1940 colaborează la „Buna Vestire” cu articole ideologice deschis în favoarea legionarilor. O experienţă publicistică personală este gazeta „ Adsum”, scoasă la Sinaia în august 1940, în număr unic şi cu texte scrise doar de el. Spre sfârşitul anului e angajat referent la Institutul Româno-Ger-man din Berlin (director, Sextil Puşcariu). Ca referent (până în 1943), mijloceşte relaţii interculturale, ţine conferinţe, publică traduceri de broşuri, scrie câteva studii intitulate Filosofia politică a Germaniei de azi ori plănuieşte o lucrare de prezentare, pentru lumea germană, a spiritualităţii româneşti, proiect din care s-au materializat Pagini despre sufletul românesc (1944).

În anii războiului, la Bucureşti, participă deosebit de activ la întemeierea Asociaţiei Filosofice „Prietenii lui Nae Ionescu”, la îngrijirea anuarului „Izvoare de filosofie” (1942-1943) şi la editarea a patru cursuri universitare predate de Nae Ionescu. Tot acum se înscrie la un concurs pentru ocuparea unei conferinţe de filosofie a culturii la Universitatea. Respins la examen în februarie 1944, prin jocuri de culise (fapt pentru care Lucian Blaga, singurul care preda în ţară filosofia culturii, îşi prezintă demisia din comisie), Noica se va retrage la moşia de la Chiriacu, unde va rămâne din toamna lui 1944 până în primăvara lui 1949. În 1946 cere Tribunalului Poporului să fie judecat pentru articolele scrise în toamna lui ’40, dar cererea este clasată.

În 1947 publică un studiu despre Goethe - după ce în anii războiului se orientase tot mai mult către Platon (voia să scrie o monografie despre filosoful grec) şi către Hegel (din care traduce şi tipăreşte o lucrare). Întrucât în 1938 tatăl îi cedase cincizeci de hectare ca să se poată întreţine, iar după moartea acestuia îl moşteneşte, în 1949 este arestat, expropriat şi i se stabileşte domiciliul obligatoriu în alt judeţ decât cel în care se afla moşia. Alege Câmpulung, unde se va afla până în toamna lui 1958. Aici meditează şi scrie Încercare asupra filosofiei tradiţionale (1950), Anti-Goethe (1952) şi povesteşte în scris Fenomenologia spiritului a lui Hegel (manuscris trimis clandestin în străinătate şi tipărit la Paris în 1962). Se întreţine din lecţii particulare. Divorţează de englezoaica Wendy Muston (căsătorie din care s-au născut Dinu, în 1942, viitor diacon călugăr într-o mănăstire ortodoxă din Londra, şi Dina, în 1944, viitoare stewardesă, care în 1955 se stabileşte în Marea Britanie împreună cu mama ei) şi se recăsătoreşte în 1952 cu Mariana Nicolaide, cu care va rămâne până la sfârşitul vieţii.

Arestat în decembrie 1958 şi învinuit, cum va menţiona el însuşi, pentru „1. ascultare de posturi de radio străine şi comentarii duşmănoase; 2. răspândirea lucrărilor mele în manuscris şi a cărţilor primite de la Emil Cioran şi Mircea Eliade; 3. preconizarea unei schimbări a regimului”, este judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Eliberat în august 1964, i se oferă să aleagă între expatriere şi rămânerea în ţară. Alege să rămână în ţară şi peste un an este încadrat cercetător la Centrul de Logică al Academiei, unde se ocupă cu istoria logicii, exegeza greacă a aristotelismului şi traduce scrieri ale lui Teofil Coridaleu în limba franceză. Se pensionează în 1975 şi se stabileşte la Păltiniş, de unde revine în Bucureşti cu diverse prilejuri.

Perioada 1964-1987 cuprinde anii când Noica îşi dă măsura personalităţii creatoare. Îşi formulează un sistem filosofic original, publică studii, eseuri de filosofie a culturii, se deschide spre spiritualitatea românească, cu deosebire către câteva culmi reprezentative din perspectiva sistemului de gândire, şi către limbajul filosofic românesc, face traduceri din Platon şi contribuie - alături de Petru Creţia - la realizarea ediţiei de Opere ale filosofului Ideei, militează, în scris şi organizatoric, pentru tipărirea manuscriselor lui Mihai Eminescu, reia proiectul unei şcoli filosofice, încolţit în anii războiului, şi este mentor pentru mai mulţi tineri, dintre care în prim-plan se află Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger şi alţi câţiva, independent unul de altul, precum Alexandru Surdu, Vasile Dem. Zamfirescu etc. „Mi-am trăit viaţa în idee, fără rest” - se dezvăluie adâncindu-se în sine, autorul.

Ideea cu care a început aventura „cărturărească” a lui Noica este cea de mathesis universalis şi către sfârşitul vieţii a ajuns la ideea „devenirii întru fiinţă” În Mathesis sau Bucuriile simple, pe urmele lui Blaise Pascal, care distingea între spiritul de geometrie şi cel de fineţe, cu alte cuvinte între spiritul ştiinţific şi cel literar-artistic, autorul nuanţează distincţia spre a o prelungi etic şi a întemeia speculativ ideea „bucuriilor simple”, a simplităţii şi a modestiei, cu corolarul excesului în puţin, pentru a înfăptui un ideal etic pe care l-a urmărit întreaga viaţă: „să apropiu viaţa de idee, s-o modific pe ea în sensul ideii”. La începutul anilor ’30, Noica s-a avântat înspre critica culturală, îndeosebi spre cea literară, cu însemnări despre Tudor Arghezi, Eugen Goga, Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, George Bacovia şi mulţi alţii - adunate mult mai târziu în Semnele Minerva (1994) şi în Între suflet şi spirit (I-II, 1996) - de care se delimitează prin Mathesis...

Unui lustru al speculativului, cu Concepte deschise...şi cu De Caelo, îi succedă un respiro raţionalist şi literar în marginea lui Descartes, apoi adâncirea într-o temă sugerată de Kant: „cum e cu putinţă ceva nou”, în finalul lucrării de doctorat despărţindu-se de filosoful care îl „confiscase” în adolescenţă, spre a se orienta către ideile lui Platon şi ale lui Hegel, pentru ca mai târziu să-şi găsească terra mirabilis în sufletul poporului român şi în „sentimentul românesc al fiinţei”. Terenul era pregătit de despărţirea de nefilosoficul din Goethe - nu de spiritul goethean, cum ar sugera titlul iniţial, Anti-Goethe - iar după suspendarea forţată din viaţa culturală din anii ’60, prin buna deschidere către subsolul arhaic al limbii române, pentru a scoate la suprafaţă şi a reactualiza semnificaţiile pierdute întru o nouă „rostire filosofică românească”.

Poate că se ştie mai puţin că în ultimii 2 ani de închisoare, când i se pun la îndemână câteva cărţi filosofice, hârtie şi creion, Noica evadează în meditaţie către sistemele lui Platon, Aristotel şi Kant - pe care le povesteşte şi le trimite în scris ca Douăzeci şi şapte trepte ale realului (lucrarea se va tipări în 1969). Deşi fusese condamnat pentru că întreţinea corespondenţă cu străinătatea, curând după ce se află „afară”, în noua realitate socială, cea socialistă, cumintele necuminţit reia corespondenţa cu străinătatea - de data aceasta doar cu fiica sa, Dina, căreia îi trimite, nici mai mult, nici mai puţin, tocmai „amintiri din casa morţii”, intitulate Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (publicate postum, în 1990). În paginile lor autorul transfigurează literar victoria fostului deţinut asupra împrejurărilor din exterior şi găsirea căii către „necesitatea lăuntrică”. Odată înţeleasă „necesitatea lăuntrică”, cărturarul începe încă o „povestire”, pe înţelesul tuturor, a hegelienei Fenomenologii a spiritului (în „România literară”), se deschide către straturile adânci ale câtorva cuvinte româneşti, se străduieşte, într-un mod exemplar, să pună la îndemâna tineretului chipul lui Eminescu aflat în manuscrisele de la Biblioteca Academiei Române.

Studiile se succedă într-un ritm impresionant: Lumea culturii şi Eminescu, Un miracol al culturii româneşti, Un simplu caiet, Margini şi nemargini ale limbii, Despre geniu, Un uomo universale, Marginalii la un vers, Eminescu şi nefiinţa. El vrea să probeze că „omul deplin al culturii române” - cu expresia fericită a lui N. Iorga - este şi un mare pedagog al neamului şi că el oferă un model de cărturar pentru tineretul în formare. Dă şi câteva comentarii în marginea creaţiei eminesciene, sub exigenţă filosofică, despre „infinit şi infinire”, haos şi neant, câmpurile fiinţei, arhei, cât şi o interpretare filosofică a Luceafărului, prin prisma conceptelor de general şi particular, conform modelului ontologic şi logic I-D-G (Individual-Determinaţii-General).

Pentru câţiva ani Noica se afundă în limba veche românească, reciteşte cronicile, cărţile de cult, omiliile şi didahiile şi aduce la suprafaţă semnificaţii originare, arhetipale, pierdute ori ignorate. Până la aşezarea într-o carte, studiile tipărite în „Revista de filosofie” şi mai ales eseurile din „Ateneu”, „Steaua” şi îndeosebi serialele Viaţă şi societate în rostirea românească şi Creaţie şi frumos în rostirea românească, desfăşurate în „România literară” (octombrie 1968 - noiembrie 1969) atrag atenţia atât asupra unui gânditor original, necunoscut de generaţia tânără, cât şi asupra înţelesurilor spre care trimite meditaţia lui. Rostirea filosofică românească (1970) vorbeşte cu o stilistică inconfundabilă - şi care va începe să fie imitată - despre şinele şi sinea, ciclul fiinţei, cel al devenirii (aici intră şi Infinit şi infinire la Eminescu ori Îndoita infinire la Brâncuşi), ciclul rânduielii şi, cu o mare pondere, despre viaţă şi societate.

Dacă „ciclurile” sunt predominant filosofice, partea ultimă poartă către un spaţiu privilegiat la Noica, „partea noastră de cer”, a românilor din comunitatea, comunicarea şi cuminecarea cotidiană şi seculară. Aici se glosează împrejurul unor cuvinte ori expresii uitate, de regulă, cu seninătate şi condamnabilă nepăsare: Mă paşte gândul!, A da drumul, Se cade, nu se cade, Minte şi smintire, Nebun şi netot, Ba nu, Discurs despre Nefârtate, Împeliţatul, Hotărăşte-mă, pune-mi hotare, Individul care nu e ins etc. În Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973) autorul porneşte de la clasica distincţie eminesciană privitoare la limba de drumul mare, pentru tot românul, şi cea de-acasă, căci „acasă, la dânsa, limba românească este o bună gospodină şi are multe de toate” (Eminescu). Partea de-acasă „este şi aceasta o comoară, adică poartă cu ea bunuri şi frumuseţi care sclipesc pentru toţi”, va spune acum eseistul.

Dacă „un cuvânt e un arbore”, pentru un „arbore” specific românesc trebuie să dăm seamă lumii, şi astfel unui anume cuvânt, care nu se găseşte în alte limbi, îi este consacrată Introducerea la dor. De aici pornind, se continuă cu „ispitire”, prelungit în „iscusire”, către „iscusirile fiinţei româneşti” şi „iscusirile verbului românesc”. Din verb, Noica ajunge la Brâncuşi şi apoi la Eminescu; trece prin lamură, făptură, lucru şi lucrare, săvârşire şi desăvârşire, pune în lumină neutralitatea lui „spre”, care dă depărtările, şi apropierea (şi aproprierea) lui „către”, pentru a reveni la „dorul” cu care pornise la drum. Revenirea este pentru despărţire, pentru înălţarea din ea şi această înălţare este, totodată, „despărţire de cuvinte”: „Poţi lua un cuvânt şi pleca în lume cu el.

Am ales pe Întru şi întruchipare, prin care se încheie ciclul cuvintelor despre creaţie şi frumos, spre a ne putea despărţi de cuvinte.” „Despărţirea de cuvinte” este una de tip dialectic sau de tipul lui „ba nu”, este însoţirea cu ele, cu limba, cu unul dintre cei „trei mari gânditori români”, pentru a explora şi a înstăpâni „sentimentul românesc al fiinţei”. De la cuvinte, de la acelea care se rostuiesc în „rostirea filosofică românească” şi produc „creaţie şi frumos în rostirea românească”, se înaintează către vedenie, viziune, mentalitate, către „modulaţii româneşti ale fiinţei”. Cea care face mijlocirea este întrebarea, care aduce suspendarea şi regenerarea, inversiunea, cu oglindirea, negaţia ca îndoială, nedeterminarea ca deschidere către o lume viitoare, caracterul indirect şi „încărcarea”, sporirea lumii (pentru domeniul gnoseologiei semnificativ este conceptul „cunoaştere spornică”) cu posibilul.

Din „orizontul întrebării”, cu cele şase modalităţi ale ei, se conturează şase situaţii ale fiinţei, pe care originalitatea limbii române le aduce pe lume în şase modalităţi ale verbului a fi: n-a fost să fie, era să fie, va fi fiind, ar fi să fie, este să fie şi a fost să fie. Ele sunt, în viziunea filosofului, modalităţi ale limbii române care exprimă situaţii ontologice, altfel zis, modulaţii româneşti ale fiinţei. Aventura speculativă a sentimentului românesc continuă cu „sentimentul fiinţei”, cu „raţiunea fiinţei”, unde ilustrarea se face cu poemul eminescian Luceafărul şi cu basmul Tinereţe fără bătrâneţe...

În Modelul cultural european (1993) autorul pune în joc „morfologia culturii” dimensionată prin substantiv, adjectiv, adverb, numeral, conjuncţie şi ajunge la „timpul cel blând al culturii europene”. Importantă este această atitudine târzie faţă de „era conjuncţiei”, atitudine expusă în Prefaţă, subintitulată Scrisoare către un intelectual din Occident. Cu diverse prilejuri Noica a comentat creaţia literară a unor importanţi ori mai puţin importanţi scriitori români. În afara preocupării speciale de a se facsimila „caietele” eminesciene şi a interpretării arheilor ori a Luceafărului, el mai are câte o însemnare, o cronică sau un eseu despre Cantemir, Hasdeu, Maiorescu, Blaga, Mircea Eliade şi alţi câţiva. În valorizarea acestora este o evoluţie de la o simplă prezentare pentru cititorul unui cotidian sau al unei reviste culturale la o interpretare în funcţie de propria-i viziune estetică şi filosofică. Eseistul tinde frecvent să ilustreze printr-un scriitor sau printr-un filosof o idee din sistemul propriu de gândire.

Aşa este abordată interpretarea basmului Tinereţe fără bătrâneţe... şi tot din anii ’70, „buna desprindere” de „spiritul Mioriţei” - care şi-ar fi avut locul în Sentimentul românesc al fiinţei: „Cine are în faţă-i modulaţiile fiinţei nu mai poate face sufletului românesc nedreptatea să-l înţeleagă printr-o singură tonalitate, cea a Mioriţei, cu resemnarea ei în faţa morţii. Mioriţa poate fi o reuşită unică a creaţiei noastre folclorice, dar nu şi măsura unică pentru sensibilitatea filosofică a unui suflet căruia a fi şi a nu fi îi apar nespus mai bine orchestrate”, căci „feeria fiinţei, la noi, spune astfel mai mult decât gravitatea fiinţei, sumbră şi apăsătoare, a mai tuturor ontologiilor. Iar o asemenea feerie este cu totul alta decât feeria, sumară şi doar artistică, a Mioriţei, ca să intrăm în ordine cu noi înşine”.

Opera literară

  • Mathesis sau Bucuriile simple, Bucureşti, 1934;
  • Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant, Bucureşti, 1936;
  • De Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, Bucureşti, 1937;
  • Viaţa şi filosofia lui Rene Descartes, Bucureşti, 1937;
  • Schiţă pentru istoria lui „cum e cu putinţă ceva nou”, Bucureşti, 1940;
  • Două introduceri şi o trecere spre idealism, Bucureşti, 1943;
  • Jurnal filosofic, Bucureşti, 1944;
  • Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, 1944;
  • „Fenomenologia spiritului” de G.W.F. Hegel, istorisită de Paris, 1962;
  • Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Bucureşti, 1969;
  • Eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri, în Platon Lysis, Bucureşti, 1969;
  • Rostirea filosofică românească, Bucureşti, 1970;
  • Creaţie şi frumos în rostirea românească, Bucureşti, 1973;
  • Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Bucureşti, 1975;
  • Hippias Minor, Hippias Maior, Ion, Euthyphron, Lysis, Menon, Phaidon, Phaidros, în Platon, Opere, II, Bucureşti, 1976, IV, Bucureşti, 1983;
  • Despărţirea de Goethe, Bucureşti, 1976;
  • Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, 1978;
  • Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti, 1978;
  • Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel, Bucureşti, 1980;
  • Devenirea întru fiinţă, vol. I: Încercare asupra filosofiei tradiţionale; vol. II: Tratat de ontologie, Bucureşti, 1981;
  • Trei introduceri la „Devenirea întru fiinţă”, Bucureşti, 1984;
  • Scrisori despre logica lui Hermes, Bucureşti, 1986;
  • Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, 1987;
  • De dignitate Europae, Bucureşti, 1988;
  • Istoricitate şi eternitate, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1989;
  • Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Bucureşti, 1990;
  • Jurnal de idei, ediţie îngrijită de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Sorin Vieru, Bucureşti, 1990;
  • Eseuri de duminică, Bucureşti, 1992;
  • Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1992;
  • Introducere la miracolul eminescian, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1992;
  • Carte de înţelepciune, Bucureşti, 1993;
  • Modelul cultural european, Bucureşti, 1993;
  • Semnele Minerva, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, 1994;
  • The Cantemir Model in Our Culture - Modelul Cantemir în cultura noastră, ediţie bilingvă, traducere de Bogdan Ştefănescu, Bucureşti, 1995;
  • Poeme, prefaţă de Nae Antonescu, Piatra Neamţ, 1995;
  • Între suflet şi spirit, I-II, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, 1996;
  • Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecţii despre burghezie şi ţărănime, Bucureşti, 1997;
  • Devenirea întru fiinţă. Scrisori despre logica lui Hermes, introducere de Sorin Lavric, Bucureşti, 1998;
  • Echilibrul spiritual, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Diaconu, Bucureşti, 1998;
  • 21 de conferinţe radiofonice, Bucureşti, 2000;
  • Moartea omului de mâine. Publicistică, vol. III, ediţie de Marin Bucur, 2003;
  • Despre lăutărism, 2007.

Ediţii

  • Mihai Eminescu, Lecturi kantiene. Traduceri din „Critica raţiunii pure”, cu două fragmente de Titu Maiorescu, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Alexandru Surdu);
  • Athanase Joja, Istoria gândirii antice, Bucureşti, 1980 (în colaborare).

Traduceri

  • H.G. Wells, Omul invizibil, Bucureşti, 1935;
  • Rene Descartes, Regulae ad directionem ingenti, Braşov, 1935, Meditationes de prima philosophia, Bucureşti, 1937;
  • Immanuel Kant, Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile, Bucureşti, 1936;
  • Dean Farrar, St. Winifred sau Şcoala şi lumea ei, Bucureşti, 1937;
  • Ordin E. Dunlap Jr., Marconi. Omul şi invenţia lui, Bucureşti, 1941;
  • Stuart Cloete, Caravana morţii, Bucureşti, 1943 (în colaborare);
  • Franz-Otto Werde, Furnalul american, Bucureşti, 1943;
  • Porphyrius, Isagoga, Bucureşti, 1966;
  • Platon, Dialoguri, Bucureşti, 1968;
  • Porfir, Dexip, Ammonius, Comentarii la „Categoriile” lui Aristotel, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1968;
  • Theophile Corydalee, Oeuvres philosophique, I-II, Bucureşti, 1970-1973;
  • Stephanus, Ammonius, Comentarii la tratatul „Despre interpretare” al lui Aristotel, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1971;
  • Aristotel, Parva naturalia, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Şerban Mironescu);
  • Fragmentele presocraticilor, I, Iaşi, 1974 (în colaborare cu Simina Noica);
  • Augustin, De Magistro, introducere de Lucia Wald, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Mihai Rădulescu).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …