Constantin Dobrogeanu-Gherea

Constantin Dobrogeanu-Gherea (21 mai 1855, Slavianka, Ucraina - 7 mai 1920, Bucureşti) - critic şi teoretician literar. Provine dintr-o familie de mici negustori evrei, purtând iniţial numele Solomon Katz. A făcut şcoala primară în târguşorul natal, iar gimnaziul la Ekaterinoslav. În 1872, pleacă la Harkov, unde îşi pregăteşte bacalaureatul şi devine student audient al Facultăţii de Ştiinţe. Intrând în cercurile narodnice studenţeşti, participă la acţiunile acestora şi cutreieră satele făcând propagandă revoluţionară printre ţărani.

Urmărit mereu de poliţia ţaristă, în martie 1875, trece graniţa Rusiei şi se stabileşte la Iaşi. În aprilie, pleacă în Elveţia, unde se aflau numeroşi revoluţionari ruşi emigraţi, în mai e din nou la Iaşi, luând parte la activitatea primelor cercuri de studenţi şi intelectuali cu orientare socialistă. Se căsătoreşte cu Sofia Parcevska, tânăra familie stabilindu-se apoi în Bucureşti (1876). Aici lucrează într-un atelier de arămărie şi participă la întemeierea primelor cercuri socialiste.

În timpul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, este depistat de poliţia ţaristă care însoţea trupele ruseşti, mai târziu fiind răpit şi transportat în Rusia. Purtat dintr-o închisoare în alta, este încarcerat, în cele din urmă, în faimoasa fortăreaţă Petropavlovsk, motiv de exaltată mândrie pentru tânărul „nihilist”. Este deportat în localitatea Mezen, lângă Oceanul Îngheţat de Nord, de unde evadează curând şi, după un ocol uriaş, prin Norvegia, Anglia, Franţa, Austria, în septembrie 1879 ajunge din nou în România. Peste mulţi ani, episodul răpirii şi evadării va fi evocat în Amintiri din trecutul depărtat (1916), care dovedeşte talentul autorului pentru proza memorialistică.

După reîntoarcere, participă la organizarea cercurilor socialiste şi la editarea primelor publicaţii româneşti de orientare socialistă: „Besarabia” (1879), „România viitoare” (1880) şi, îndeosebi, revista „Contemporanul” (1881). Odată cu concesionarea restaurantului gării Ploieşti (1882), situaţia materială a familiei sale se îmbunătăţeşte radical. Dobrogeanu-Gherea a avut trei copii: Ştefania, pianistă, căsătorită cu criticul Paul Zarifopol, Alexandru, militant socialist şi comunist, şi Ion, estetician şi filosof.

În 1890, primeşte în mod oficial „împământenirea”. Dobrogeanu-Gherea a debutat în publicistica politică în 1883, sub pseudo­nimul Caiu Grachu, cu Un răspuns d-lui prim-ministru han C. Brătianu, apărut în „Emanciparea”. În „Revista socială”, „Drepturile omului”, „Munca”, „Critica socială”, „Democraţia socială”, „Lumea nouă”, „Lumea nouă literară şi ştiinţifică”, „Socialismul”, semnând cu numele său, cu iniţiale sau cu pseudonime (I. Vasiliu, Spartacus, Grachu), a colaborat cu articole de popularizare, privind marxismul, mişcarea munci­torească internaţională sau politica internă şi externă a României.

În repetate rânduri, s-a aflat printre delegaţii Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România la congrese şi consfătuiri internaţionale. Era, de altfel, şi princi­palul autor al programului partidului înfiinţat în 1893, al cărui membru de seamă a rămas şi după reînfiinţarea sa, în 1910. Odată cu intrarea României în război, pleacă în Elveţia, de unde se întoarce în 1919, nu cu mult timp înainte de a muri. Printr-o îndelungată şi substanţială activitate publicistică, Dobrogeanu-Gherea a fost, la sfârşitul secolului trecut, principalul propagator al marxismului şi al ideilor socialiste în România.

Karl Marx şi economiştii noştri (1884), Robia şi socialismul, Ce vor socialiştii români (1886), Anarhism şi socialism (1887), Concepţia materialistă a istoriei (1892) şi Din ideile fundamentale ale socialismului ştiinţific (1906) cuprind expuneri ample ale materialismului, ale cărui principii sunt prezentate şi exemplificate totdeauna în com­paraţie cu diferite curente ideologice sau filosofice opuse ori divergente (idealismul metafizic, anarhismul, nihilismul, poporanismul). De cele mai multe ori, articolele au un ton polemic, iar atitudinea e a unui propagandist care încearcă să expună cât mai accesibil, cu numeroase exemple concrete şi analogii, chestiuni abstracte şi complicate.

În Neoiobăgia (1910) şi Socialismul în ţările înapoiate (1911), autorul aplică propria înţelegere a marxismului Ia analiza structurilor sociale autohtone, propunând câteva teze şi concluzii astăzi în bună parte perimate, dar importante pentru istoria sociologiei româneşti.

Articolele de critică literară, care încep să apară din 1885 în „Contemporanul”, vor fi adunate în trei volume de Studii critice, între 1890 şi 1897. Dobrogeanu-Gherea a scos şi o revistă literară, „Literatură şi ştiinţă”, din care n-au apărut decât două volume (1893 şi 1894). Cu articole pe teme literare, a mai colaborat la „Românul”, „Săptămâna ilustrată”, „Lumea nouă”, „Lumea nouă ştiinţifică şi literară”, „Adevărul”, „Evenimentul literar”, „Almanahul social-democrat” şi „Gazeta săteanului”.

În critica şi estetica românească, Dobrogeanu-Gherea aduce, pentru prima dată, o perspectivă socială asupra artei, desprinsă din determinismul lui H. Taine, din ideologia democraţilor revoluţionari ruşi şi din cea marxistă, încercând să fundamenteze o nouă viziune asupra artei şi literaturii. Deşi a adoptat de la început o atitudine polemică faţă de Titu Maiorescu şi orientarea juni­mistă, criticul a avut în vedere, pe lângă perspectiva sociolo­gică asupra artei, şi criteriul estetic, maiorescian, relaţie subliniată mai ales în ultima fază a activităţii sale.

În primele studii (Personalitatea şi morala în artă, 1886; Asupra criticei, 1887; Tendenţionismul şi tezismul în artă, 1887), arta este privită ca un „product”, determinat de talent şi de mediul social şi natural din care artistul provine. Între artă şi realitate, între artist şi societate, există relaţii sensibile de cauză-efect. Literatura, ca expresie a vieţii sociale, reprezintă reflexul unei epoci, al unei societăţi, dar, la rândul ei, influenţează această societate.

Din relaţia artă-societate, înfăţişată la început prin determinări rigide, mecaniciste, Dobrogeanu-Gherea va pune în evidenţă moralitatea artei, susţinută, mai ales, prin combaterea, excesivă, a teoriei lui Maiorescu despre impersonalitatea în artă. El crede că „înălţimea morală” a operei este condiţionată (relaţie abordată, uneori, prea simplist) de moralitatea autorului, de unde datoria artistului de a fi o conştiinţă a epocii, un „artist-cetăţean”, implicat direct în toate acţiunile politice, sociale, naţionale ale contemporanilor. Menirea artei şi înălţimea ei morală se află în legătură cu viaţa, cu gândurile, pasiunile şi suferinţele oamenilor. Literatura trebuie să exprime modul de a gândi şi de a simţi al unui popor şi al unei epoci. Importanţa acordată forţei educative şi moralizatoare a literaturii explică şi interesul pentru studiul influenţei operei literare asupra cititorului.

Disputa dintre Dobrogeanu-Gherea şi Titu Maiorescu (începută cu articolul Către d-nul Maiorescu; în volum: Personalitatea şi morala în artă), fără a prezenta o importanţă deosebită în sine, în ciuda ecoului copleşitor din publicistica vremii, s-a iscat din confrun­tarea, subterană, între două moduri diferite de a considera arta. Asimilând criteriul estetic promovat de junimişti, Dobrogeanu-Gherea îl integrează unei concepţii estetice deterministe şi sociologice, continuând, prin unele principii, programul ideologilor paşoptişti. În privinţa moralităţii artei, opoziţia sa faţă de Maiorescu a părut multă vreme ireductibilă, fără a fi în fapt.

Dobrogeanu-Gherea nu a înţeles că, vorbind despre „înălţarea impersonală” (termen, totuşi, ambiguu), Maiorescu se referea la ridicarea artistului deasupra accidentalului, pentru realizarea ficţiunii artistice, în afara oricărei preocupări de moralizare sau de propagare a unor idei (Dobrogeanu-Gherea a revenit asupra termenului în litigiu, definindu-l - în Leconte de Lisle şi poezia contimporană - într-un fel apropiat, în esenţă, de înţelesul maiorescian). Mai târziu el va considera că opusă cu adevărat direcţiei maioresciene este numai teoria artei „moralist-patriotice”, tezistă aşadar. Concepţia lui merge spre „sinteza superioară” care, lăsând deplină libertate creatorului, nu neglijează nici elementul moral şi social al artei (în sensul ridicării artistului la înalte idealuri sociale), nici influenţa sa asupra cititorului. Explicaţiile cauzale privind geneza şi rolul artei preocupă în cel mai înalt grad pe teoretician. Orice manifestare artistică este condi­ţionată de structura fizică, nervoasă şi sufletească a artistului, care, la rândul lui, este un produs al mediului natural şi al împrejurărilor sociale.

Un mare poet receptează cu maximum de intensitate problemele epocii şi le dă o expresie artistică determinată de „temperamentul” şi „psihicul” său, de unde şi prezenţa „tendinţei”, ca semn al personalităţii lui. Inevitabil, deci, orice operă are o tendinţă socială, morală sau politică. Ea este implicită, de aceea opusă „tezei”, care, impusă din afară, este străină operei de artă. Într-o atare viziune, ce atribuie artei o menire importantă în viaţa socială, nu putea fi vorba nicidecum de supremaţia formei, pe care teoreticianul o subordonează „adâncimii simţirii”.

La imaginea romantică a poetului profet şi tribun, Dobrogeanu-Gherea adaugă imaginea „artistului-cetăţean”, a poetului de geniu, angajat în viaţa cetăţii. Exemplele ilustre, prezentate pe larg în Artiştii-cetăţeni (1894), sunt numeroase: Lessing, Schiller, Heine, Diderot, Voltaire, Rousseau, Hugo, Shelley, Byron, Burns, Alfieri, Leopardi, Mickiewicz, Puşkin, Lermontov, Şevcenko şi Petofi.

Din nevoia de a reformula, pe alte baze, principiile critice moderne (sau „ştiinţifice”, cum le-a numit el), Dobrogeanu-Gherea a impus un nou concept de critică. O primă expunere a ideilor sale este făcută în Asupra criticei (în „Contemporanul”, 1887, apare cu titlul Critica criticei). El respinge de la bun început critica literară curentă, căreia îi reproşează superficialitatea, caracte­rul parazitar, tendinţa spre apologie sau denigrare, spiritul de gaşcă literară sau politică, exclusivismul şi, mai ales, absenţa unui crez literar şi artistic.

Orientării reprezentate de Maio­rescu, numită aici „critica judecătorească”, i se recunosc mari merite istorice, în promovarea valorilor şi în respingerea nulităţilor din literatură, dar faza acestei critici este considerată încheiată, depăşită definitiv de noile cerinţe ale evoluţiei culturii, filosofiei şi esteticii. În centrul activităţii criticii, în înţelesul modern, se aşează opera literară, un „organism” căruia criticul trebuie să-i dea o explicaţie cauzală, să-i justifice apariţia, raportând-o la creatorul ei (temperament, psihic, biografie) şi la mediul social. Urmează apoi analiza estetică a operei, adică a puterii ei de sugestie şi a mijloacelor de realizare.

Criticul nu este dator să se preocupe de toate aceste aspecte, însă Dobrogeanu-Gherea propune o perspectivă „totală” asupra literaturii, într-o încercare de a îmbina critica biografică şi psihologică cu cea sociologică, deterministă şi, abia în ultimul rând, cu cea estetică şi stilistică. Accentul cade pe explicarea sociologică, având ca principale obiective relaţiile dintre literatură şi mediu, idealurile sociale şi morale ale artistului. Este o critică de explicaţie şi analiză, vizând cercetarea resorturilor operei. În primele studii se supralicitează aspectul scientist al metodei, prin exces de clasificări şi prin detaşarea ideologiei de cuprinsul operei.

Odată cu aspectul social, teoreticianul insistă asupra determinării istorice a operei. A neglijat, însă, tradiţia literară, istoria literară, ca element de explicare cauzală a fenomenului literar. Înscrierea operei într-o serie istorico-literară, înainte de a fi plasată în context social, nu se regăseşte printre preocupările lui principale. El este conştient că metoda pe care o promovează se află la începuturile ei, că dificultăţile sunt mari, riscul de a simplifica, de a exagera sau de a greşi fiind greu de evitat. A atras atenţia asupra pericolului fetişizării noii metode, asupra aplicării dogmatice, nediferenţiate a unor principii generale, deşi el însuşi nu a putut ocoli totdeauna interpretările rigide sau explicaţiile simpliste.

În Materialismul economic şi literatura (1895), progresul în acest sens este evident. Dobrogeanu-Gherea distinge acum mai multe straturi, „elemente”, ale creaţiei literare: „partea estetică în general”, „partea atât de importantă, personală, specială fiecărui artist” şi partea socială. Numai ultima s-ar afla într-o legătură cauzală cu structura economică a societăţii. Va reveni, pe larg, asupra principiilor criticii moderne în D. Panu asupra criticei şi literaturii (1896), polemizând cu George Panu pe marginea suitei de articole apărute în „Epoca literară” sub titlul Critica şi literatura (1896). Păstrând liniile principale de orientare, concepţia sa asupra criticii apare, în această ultimă fază a activităţii, sensibil îmbogăţită. Orizontul s-a lărgit: pornind de la operă şi autor, critica poate studia şi explica marile curente literare, ajungând la sinteze de filosofia istoriei şi a artei.

Dincolo de obiectivele şi fundamentul ştiinţific al criticii, Dobrogeanu-Gherea distinge acum partea estetică a disciplinei, considerată un gen literar independent. Critica „reînviază” într-un fel propriu opera de artă, este expresia unei perso­nalităţi intelectuale şi artistice. De aceea, criticul „se naşte”, el trebuie să aibă nu numai o vastă cultură, ci şi o vocaţie înnăscută. Critica cere intuiţie şi gust, chiar inspiraţie. Re­constituirea universului operei literare trebuie să fie însoţită de judecata de valoare, considerată numai o treaptă în realizarea sintezei critice - lucrare ştiinţifică şi artistică în acelaşi timp.

Principalele studii teoretice ale lui Dobrogeanu-Gherea au un caracter pole­mic, fiind legate de o confruntare de opinii cu esteticienii şi criticii literari de altă orientare: cu Titu Maiorescu în Asupra criticei şi Asupra esteticei metafizice şi ştiinţifice, cu I.N. Roman în Tendenţionismul şi tezismul în artă, cu Gheorghe Bogdan-Duică în Asupra criticei metafizice şi a celei ştiinţifice, cu A. Philippide în Idealurile sociale şi arta, în sfârşit, cu G. Panu în D. Panu asupra criticei şi literaturii. A preferat forma polemică pentru că o considera accesibilă unui cerc mai larg de cititori nespecialişti şi mai potrivită pentru a pune în evidenţă propriile puncte de vedere în probleme estetice şi literare. Pentru el polemica însemna o confruntare pe terenul ideilor, uneori foarte tăioasă, care nu excludea, însă, respectul pentru persoana adversaru­lui; dimpotrivă, preopinentul trebuia convins, convertit. Tonul e volubil, degajat şi ironic, expunerea, adesea prolixă, plină de digresiuni, pilde şi analogii. Pasiunea ideilor, vioiciunea argumentării, verva incitantă a polemistului dau articolelor efervescenţă intelectuală.

Cele dintâi articole de critică literară propriu-zisă au caracter polemic, respingând producţii literare fără valoare, imagini falsificate ale realităţii, ca, de pildă, nuvela lui I. Brociner Sanda (în D-l Brociner ca descriitor al vieţii ţărăneşti, 1885) sau romanul lui Duiliu Zamfirescu În faţa vieţii (în Pesimistul de la Soleni, 1886). Scrierile sunt ridiculizate prin rezumarea ironică, afectând interesul, şi prin mimarea mali­ţioasă a stilului autorului. Cu totul altă structură au studiile dedicate marilor scriitori, dar a căror consacrare era încă „în mişcare”. Aplicându-şi metoda şi principiile critice la literatura română, Dobrogeanu-Gherea a realizat primele studii monografice asupra operei lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale şi George Coşbuc. Studiul despre Mihai Eminescu (Eminescu, 1887) reprezintă cea dintâi încercare de analiză a creaţiei poetului având ca principală ţintă desprinderea semnificaţiei sociale a operei: tendinţe şi idealuri morale şi sociale, explicarea psihologică şi socială a pesimismului poetului, definirea temperamentului artistic şi a temelor caracteristice (critica socială, erotica, poezia naturii, idealizarea trecutului).

În dezacord cu Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea vede în poet o natură idealistă, optimistă, pesimismul liricii sale nefiind decât o rezultantă a mediului social, a ideologiei conservatoare şi a influenţelor filosofiei lui Schopenhauer. Contradicţia dintre cele două „suflete” ale poetului - cel optimist şi cel pesimist - ar explica contradicţiile descoperite în poezie. Recunoscând valoarea artistică excepţională a liricii eminesciene, criticul încearcă să dovedească, totuşi, că idealul social, moral şi erotic al poetului este contestabil, ceea ce ar înrâuri nefavorabil poezia însăşi. Analiza sociologică a acestor idealuri, izolată de rostul lor poetic, se arată în cele din urmă inadecvată, coborând până la comentariul vulgarizator (ca în însemnările referitoare la poemul Luceafărul).

Despre George Coşbuc Dobrogeanu-Gherea a scris, în 1897, un studiu amplu (Poetul ţărănimii), care a însemnat consacrarea poetului ca valoare de primă mărime în literatura română. Mijloacele de analiză au evoluat aici, devenind mai subtile. Mai receptiv la lirismul lui Coşbuc decât la cel eminescian, criticul reconstituie universul „poetului ţărănimii”, văzându-l ca pe o vastă epopee a unei comunităţi etnice şi sociale, cu tradiţii, ritualuri şi mituri specifice, cu o străveche şi imuabilă concepţie de viaţă. Expli­caţiile de ordin social reprezintă numai punctul de plecare, studiul dezvoltându-se ca o remarcabilă introducere în lumea poeziei lui Coşbuc, sub latura tematică. Pentru a marca originalitatea lui Coşbuc, se apelează, cu mai multă aplicaţie decât în studiile anterioare, la analiza procedeelor stilistice, a imaginilor poetice specifice - toate aduse în discuţie pentru a sublinia evoluţia artistică a poetului, consecinţă a modificărilor afective generate de schimbarea mediului social. Gustul lui Dobrogeanu-Gherea în poezie e, totuşi, incert, fapt uşor de observat îndeosebi în studiul despre Vlahuţă (A. Vlahuţă, 1890).

Atras de versifi­carea retorică şi discursivă a unor idealuri sociale pe care le preţuia, el exaltă calitatea unor pastişe epigonic-eminesciene, puse mai presus de valoarea modelului. Lui I.L. Caragiale, de care îl lega şi o mare prietenie, criticul i-a închinat un studiu (I.L. Caragiale, 1890) şi câteva articole substanţiale: Caragiale fluierat (1885), „Făclia de Paşte”, Criticii noştri şi „Năpasta” (1891). Aspectul de satiră socială este cel care i-a atras, în pri­mul rând, interesul. Comediile lui Caragiale sunt pentru el un prilej de a analiza societatea românească, cu tipurile sociale reprezentative, aşa cum se reflectă în operă. Cele mai multe observaţii vor fi, deci, de natură sociologică. Sunt puse în evidenţă anomaliile rezultate din introducerea „formelor” occidentale peste un „fond” autohton cu totul nepregătit pentru înnoiri. „Neajunsurile” semnalate de critic în comediile lui Caragiale (lipsa adâncimii psihologice, a unui ideal social înalt, amoralismul) sunt, de fapt, neajunsurile interpretării sociologizante.

Analize amănunţite, vădind fineţe şi spirit de observaţie în revelarea psihologiei eroilor, cuprind articolele despre O făclie de Paşte şi, îndeosebi, despre Năpasta, privită ca o dramă psihologică, cu eroi verosimili. Valabilitatea interpretărilor realizate de Dobrogeanu-Gherea, îndeosebi aceea asupra lui Eminescu, a fost deseori contestată, cel puţin pe unele laturi. Explicaţiile cauzale discutabile, moralismul, insuficienţa receptării artistice a poeziei eminesciene, opacitatea faţă de semnificaţia general umană a comediilor lui Caragiale au erodat, în timp, valoarea acestor interpretări. Ele au fost însă primele modele de analiză coerentă, superioară, a creaţiei marilor scriitori, primele încercări de a deduce din opera lor o viziune artistică asupra lumii, de a considera capodoperele literaturii române din perspectiva marilor probleme ale vieţii sociale. Preocuparea de a pune în valoare semnificaţia unor opere se însoţeşte permanent cu încercarea de a le integra într-o arie mai largă de tendinţe şi curente literare din mişcarea artistică românească şi europeană. Eminescu, Vlahuţă, Delavrancea devin reprezentativi pentru „decepţionismul” care ar fi cuprins literatura română, odată cu destrămarea iluziilor paşoptiste (Decepţionismul în literatura română, 1887).

Idealurile sociale generoase şi literatura militantă au fost înlocuite, datorită noilor factori sociali, cu pesimismul artiştilor şi indiferenţa publicului (Cauza pesimismului în literatură şi viaţă, 1891, Asupra mişcării literare şi ştiinţifice, 1893). De ase­menea, anomaliile societăţii burgheze devin tot atâtea pricini ale pesimismului. Din studierea a ceea ce consideră a fi noua poziţie socială a intelectualilor în România, Dobrogeanu-Gherea dezvoltă teoria apariţiei „proletarilor intelectuali” şi a „artiştilor proletari culţi”, încercând să caracterizeze global literatura produsă de această categorie de creatori, reprezentată în primul rând de Eminescu (Artiştii proletari culţi, 1894). Tentativa de a grupa pe mai toţi scriitorii (chiar şi Maiorescu e socotit proletar intelectual prin origine) sub semnul unor trăsături comune este neconvingătoare, prin exces de generalizare, iar termenul „proletar intelectual” e mai mult o metaforă, care nu acoperă o realitate socială.

Dobrogeanu-Gherea a fost un critic al literaturii contemporane lui. Scri­itorii paşoptişti sunt elogiaţi pentru militantismul lor, dar niciodată analizaţi. Din tradiţia literară românească a reţinut cu adevărat numai valoarea poeziei populare, de a cărei impor­tanţă pentru evoluţia literaturii culte era pe deplin convins. În privinţa grupării junimiste, atitudinea lui este diferenţiată: apreciindu-i meritele în lupta pentru limba literară şi pentru promovarea valorii estetice a operelor, recunoscând, nu o dată, rolul lui Titu Maiorescu, respinge ideologia politică a curentului, considerată cauza pentru care junimismul nu s-a transformat într-o amplă mişcare literar-artistică (Idealurile sociale şi arta).

În schimb, pe discipolii lui Maiorescu (P.P. Negulescu, Dumitru Evolceanu, Mihail Dragomirescu) îi trata de sus, ca pe nişte „critici volintiri”. E de remarcat că prozatorii şi poeţii adunaţi în jurul revistei „Contemporanul” sunt menţionaţi, uneori elogios, cu epitete încurajatoare, numai în articole de sinteză, dar, cu excepţia lui O. Carp, rareori supraapreciaţi. Deşi se grupau, ideologic, sub acelaşi steag, criticul n-a făcut în privinţa lor concesii sub raportul exigenţei artistice. Pentru lărgirea orizontului şi sporirea valorică a literaturii române, vedea necesare orientarea scriitorilor spre temele esenţiale, vitale, de rezonanţă socială şi sincronizarea lor cu marile literaturi europene. În scopul educării estetice a publicului, el cerea un program de traduceri din literatura universală. Un ciclu de articole se ocupă de însemnătatea traducerilor, de dificultăţile legate de selecţia şi de posibilitatea realizării unor tălmăciri artistice în limba română.

A pus în circulaţie, în publicistica românească, numele lui Emile Zola, Gustave Flaubert, Guy de Maupassant şi ale scriitorilor ruşi, care devin, mai ales datorită lui, familiare cititorilor români. A scris cu înţelegere şi căldură despre Dostoievski (1885) şi Turgheniev („Generaţia nouă” de Turgheniev, 1891), a tradus el însuşi din A.N. Ostrovski (Furtuna, 1911), iar lui Taras Şevcenko i-a dedicat o evocare poematică.

Interesat de marile curente literare, a scris, în 1888, Ceva despre clasicism şi romantism, o încercare de definire a celor două curente şi temperamente artistice, pornind de la sintezele lui Hippolyte Taine şi Heinrich Heine. Realismul romancierilor din secolul al XIX-lea, numit spre sfârşitul secolului „naturalism”, rămâne cel mai apropiat de gustul şi preferinţele sale (O problemă literară, 1895, Ţăranul în literatură, 1897), dar n-a rămas opac nici la poezia franceză, parnasiană şi simbolistă (Tendinţele literaturei franceze actuale, Leconte de Lisle). Baudelaire nu-i era nici el necunoscut, dar rigorismul moral al criticului accepta cu greu imaginile şocante ale poetului francez.

De o şcoală gheristă, în istoria criticii româneşti, se poate vorbi numai în ceea ce priveşte continuarea direcţiei socio­logice pe care Dobrogeanu-Gherea o inaugurează. Sub aspectul criticii explicative şi deterministe, influenţa lui e uşor de detectat în activitatea lui Raicu Ionescu-Rion, George Panu, Garabet Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Henric Sanielevici şi Mihai Ralea. Studiile lui critice au introdus un nou mod de a scrie despre autori şi opere, întemeiat pe îmbinarea analizei cu sinteza, pe argumentarea pasionată şi ingenioasă, susţinută de o puţin comună vervă polemică.

Opera literară

  • Studii critice, vol. I, ediţiile I-II, Bucureşti, 1890; vol. II-III, Bucureşti, 1891-1897; ediţia III, vol. I-III, Bucureşti, 1923, vol. IV-V, ediţie îngrijită de Barbu Lăzăreanu, Bucureşti, 1925-1927; ediţie îngrijită şi introducere de George Ivaşcu, Bucureşti, 1967; ediţie îngrijită şi prefaţă de Zigu Ornea, I-II, Bucureşti, 1976;
  • Concepţia materialistă a istoriei, Bucureşti, 1892;
  • Neoiobăgia, Bucureşti, 1910;
  • Din trecutul depărtat, Bucureşti, 1910; ediţia (Amintiri din trecutul depărtat), Bucureşti, 1916;
  • Scrieri social-politice, ediţie îngrijită şi introducere de Damian Hurezeanu, Bucureşti, 1968;
  • Corespondenţă, ediţie îngrijită de I. Ardeleanu şi N. Sorin, Bucureşti, 1972;
  • Asupra criticei, ediţie îngrijită şi postfaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1973;
  • Opere complete, I-VIII, Bucureşti, 1976-1983.

Traduceri

  • A.N. Ostrovski, Furtuna, Bucureşti, 1911.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …