Constantin Cuza

Constantin Cuza (8 martie 1924, Iaşi - 12 iunie 1995, Braşov) - poet, prozator, dramaturg şi gazetar. Este fiul Ecaterinei şi al lui Gheorghe Păunescu. Rămas timpuriu orfan de mamă, Cuza fuge de acasă şi este adoptat de pictorul Teodor Cuza, care la scurt timp moare şi el.

Elev bursier al Liceului Militar din Iaşi (1935-1943), urmează apoi Şcoala de Ofiţeri şi, în ultimele luni de război, este trimis pe front. Devine student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde audiază cursurile profesorilor George Călinescu, Tudor Vianu şi Alexandru Rosetti. Îşi ia licenţa în specialităţile limba şi literatura română şi limba şi literatura italiană. Prin concurs, obţine postul de profesor la Colegiul Naţional „Nicolae Filipescu” din Predeal.

Stabilit apoi în Braşov, lucrează ca profesor de limba şi literatura română la Liceul „Andrei Şaguna” (1948-1984). Poartă corespondenţă cu marii săi profesori, îndeosebi cu Tudor Vianu, şi colaborează cu studii de istorie literară, proză, teatru, versuri, cronici de artă şi de spectacol la „Tânărul scriitor”, „Luceafărul de ziuă”, „Karpaten Rundschau”, „Drum nou”, „Astra” şi „Argeş”. Împreună cu profesorii Ion Popescu-Topolog şi Florin Marcu îndrumă apariţia publicaţiei şcolare „Muguri” (1968), iar între 1968 şi 1970 este redactor-şef adjunct al revistei „Astra”.

Debutează, încă student, cu versuri, în ziarul „Naţiunea” (1946), condus de George Călinescu, iar editorial, un sfert de veac mai târziu, cu romanul Inorogul nu moare (1970), urmat de un altul, Prinţul de aur (1971). După 1973 a publicat puţin, doar frag­mente din cărţi ce vor rămâne în manuscris (romanele Absenţe motivate, Anemone, Să ştii să mori frumos, volumul de versuri Postume înviate, memorialul de călătorie Europa pe patru roţi).

Primele două cărţi ale lui Cuza sunt romane istorice. Inorogul nu moare evocă viaţa şi personalitatea lui Dimitrie Cantemir în formula unui sinopsis romanesc, asemănător cu un scenariu de film, remarcabil prin câteva scene lirico-dramatice, dar deficitar sub raport epic.

Superior ca naraţiune primului roman, Prinţul de aur suprapune o acţiune la timpul prezent unei reconstituiri istorice. Figura principală a naraţiunii, domnitorul Constantin Brâncoveanu, apare atât în planul evocării istorice propriu-zise, în episoade cu inflexiuni bala­deşti, cât şi în cel al prezentului, în imaginaţia şi halucinaţiile personajului contemporan (un cercetător), care scrutează, în documente, pe teren şi în propriile-i trăiri, o cale spre a înţelege misterul „prinţului de aur”. Căutarea sfârşeşte în identificare: protagonistul din planul prezentului interiori­zează destinul eroului istoric văzut ca simbol. Compoziţional, romanul este conceput ca un monolog interior, formulă adecvată atâta timp cât nu coboară în idealizare naivă şi în simplă explicitare.

În Capriciu (1972), Cuza exersează o altă formulă, subsumabilă romanului de analiză psihologică, iar Dumnealui şi Eva (1973) e un roman ironic şi umoristic. Scri­itorul reia şi dezvoltă în stil personal romanul (neterminat) Minunile Sfântului Sisoie de George Topârceanu: umanizează perso­najele supranaturale şi prozaizează mitologicul. Cotidianul şi „sacrul” sunt „armonizate” într-o proiecţie bufă, de bună calitate literară, cu episoade pline de vervă, alternând tonul grav cu cel disimulat lejer. Exerciţiul dramaturgului este vizi­bil în aceste pagini, câteva scene fiind alert dialogate.

Singura sa piesă de teatru, Pasagera, publicată în „Astra”, a rămas fără ecou critic. În schimb, scenariul Brâncoveanu, jucat în stagiunea 1967-1968 de o echipă a Teatrului Mic din Bucureşti într-un spectacol montat în cadrul feeric al Palatului Mogoşoaia, a cules binemeritate elogii.

Publicistica lui Cuza vizează, în principal, artele plastice şi teatrul. Eseul-serial, apărut în „Karpaten Rundschau”, despre pictura lui Helfried Weiss, denotă subtilitate şi aplicaţie critică şi estetică, iar cercetarea dedicată Societăţii pentru fond de teatru român, care include şi un studiu mai vechi, Despre opera unui autor dramatic uitat - Teochar Alexi, valorifică numeroase documente inedite, semni­ficative pentru momentele de pionierat în dezvoltarea teatrului românesc din Transilvania. Ca poet, Cuza se prezintă în ţinuta elegiacului, cu delicate pasteluri spiritualizate şi madrigale irizate de sentimentul trecerii inevitabile a timpului.

Opera literară

  • Inorogul nu moare, Bucureşti, 1970;
  • Prinţul de aur, Bucureşti, 1971;
  • Societatea pentru crearea unui fond de teatru roman (în colaborare cu Maria Lambucă), prefaţă de Mircea Mancaş, Braşov, 1971;
  • Capriciu, Bucureşti, 1972;
  • Dumnealui şi Eva, Bucureşti, 1973.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …