Constantin Brâncovanul, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa la genul epic, specia literară baladă populară

Constantin Brâncovanul este o baladă istorică, de factură populară, care relatează sfârşitul domnitorului român, rămas în memoria colectivă pentru demnitatea cu care s-a jertfit în numele credinţei sale. El a fost ucis de către turci, împreună cu fiii săi, în 1714.

Titlul

Titlul evidenţiază intenţia autorului anonim de a atrage atenţia asupra unei atitudini morale de excepţie întruchipate de domnitorul Constantin Brâncoveanu.

Fiind o operă epică, întâlnim un narator, acţiune şi personaje, iar întâmplările sunt povestite într-o anumită succesiune, constituindu-se în momente ale subiectului.

Expoziţiunea

Expoziţiunea cuprinde numele personajului principal, Constantin Brâncovanul, şi două trăsături ale acestuia, exprimate în mod direct: „Boier vechi şi domn creştin”.

Intriga

Intriga o constituie îngrijorarea sultanului care hotărăşte moartea domnitorului român, deoarece acesta fusese pârât la Poartă că strângea averi ce ar fi putut aduce autonomia Ţării Româneşti.

Desfăşurarea acţiunii

Soarta domnitorului este pecetluită „într-o joi de dimineaţă”, când, uitându-se pe fereastră, vede că palatul este înconjurat de turci. Îşi cheamă copiii şi, prin cuvinte ferme, îi pregăteşte de luptă. Totul este zadarnic, deoarece sunt repede făcuţi prizonieri şi duşi la Istanbul, în faţa sultanului. În dialogul cu domnul român, sultanul îi cere acestuia să-şi lepede credinţa ca semn al supunerii.

Răspunsul domnitorului este plin de diplomaţie şi demonstrează credinţa lui în Dumnezeu. El consideră că mărirea este trecătoare - „De-am fost mare pe pământ / Cată acum să vezi ce sunt”, iar faptele oamenilor numai Dumnezeu are dreptul să le judece: „De-am fost bun, rău la domnie, / Dumnezeu singur o ştie”.

Vasile Alecsandri

Replica sultanului este plină de răutate şi dispreţ, el nu acceptă „vorbe viclene” şi-l ameninţă cu moartea, împreună cu fiii săi, dacă nu se va supune. Credinţa în destin şi în Dumnezeu sunt mai puternice decât frică în faţa morţii şi Brâncovanul refuză categoric lepădarea de credinţa strămoşească.

Deşi, la porunca sultanului sunt decapitaţi pe rând primii doi fii, domnitorul român, a cărui suferinţă era imensă - „Brâncovanul greu ofta / Şi din suflet cuvânta: / - Doamne, fie-n voia ta!” -, nu acceptă supunerea nici când sultanul, care „se minuna”, îşi reînnoieşte propunerea. Exprimându-şi din nou credinţa în Dumnezeu: „Mare-i Domnul Dumnezeu / Creştin bun m-am născut eu, / Creştin bun a muri vreu”, Brâncovanul asistă neputincios la moartea ultimului său fiu.

Punctul culminant

Răpus de suferinţă,”... el se-ntuneca, / Inima-i se despica, / Pe copii se arunca, / îi bocea, îi săruta” şi „turbat” de furie îi blesteamă pe „tâlharii păgâni”: „Să vă ştergeţi pre pământ [...]. Să n-aveţi loc de-ngropat, / Nici copii de sărutat”.

Deznodământul

Răzbunarea turcilor este cumplită: „Trupu-i de piele jupea, / Pielea cu paie-o împlea, / Prin noroi o tăvălea”.

În chinurile morţii, Brâncovanul li se adresează duşmanilor în cuvinte grele şi nu uită să le amintească, plin de mândrie, că şi-a păstrat credinţa până la ultima suflare: „Să ştiţi c-au murit creştin / Brâncovanu Constantin”.

Ca în orice balada, personajele au însuşiri ieşite din comun şi sunt construite în antiteză. Ele reprezintă din punct de vedere moral extremele, constituindu-se astfel în personaje pozitive sau negative, deoarece pentru creatorul popular nu există cale de mijloc.

Constantin Brâncovanul

Constantin Brâncovanul este personajul principal - apare în toate momentele subiectului - pozitiv şi este pus în situaţii limită.

Calităţile pe care le va dovedi pe tot parcursul baladei sunt sintetizate în versurile de la începutul baladei - „Boier vechi şi domn creştin” - care definesc originea aleasă şi credinţa în Dumnezeu.

Portretul fizic

Portretul fizic al domnitorului este sumar, schiţat numai prin două epitete - „faţa blândă şi „barba albă”, deoarece intenţia creatorului popular a fost aceea de a evidenţia însuşirile morale de excepţie ale personajului. Gestul de a se închina dimineaţa la icoane întăreşte ideea credinţei pentru care se jertfeşte domnitorul român.

Hotărât, atunci când vede turci în curtea palatului se pregăteşte de apărare, mobilizându-şi fiii prin verbe la imperativ. Prins şi dus la Istanbul nu acceptă propunerea sultanului de a renunţa la credinţa sa şi alege moartea sa şi a fiilor săi în schimbul lepădării de credinţa strămoşească. Chiar dacă apariţia călăilor este impresionantă, domnitorul are tăria de caracter de a nu se supune.

Ca în orice baladă, tensiunea creşte de la un moment la altul şi atinge un punct de mare intensitate prin relatarea amănunţită a scenei sacrificării copilului mijlociu. Portretul acestuia, creionat prin detalii - epitete - sugerează gingăşia şi nevinovăţia: „cu păr neted şi gălbui”, având şi rolul de a evidenţia ferocitatea sultanului.

Repetiţia vorbelor domnitorului: „Doamne! Fie-n voia ta!” sugerează durerea care sfâşia sufletul tatălui, a cărui singură consolare era credinţa în Dumnezeu. Deşi sultanul, înainte de a-i ucide ultimul fiu, îi repetă propunerea, nestrămutat în hotărârea sa, Brâncovanul încearcă să-şi îmbărbăteze fiul înaintea morţii, amintindu-i că numai sacrificându-se va primi răsplata divină.

Scena decapitării ultimului fiu

Scena decapitării ultimului fiu amplifică tragismul baladei. Folosirea epitetelor alăturate unor substantive diminutivale - „blândul copilaş”, „dragul tatei fecioraş” - au darul de a exprima suferinţa domnitorului, care creştea o dată cu fiecare sacrificiu.

El îşi exprimă durerea, adresându-se lui Dumnezeu, iar poetul anonim o redă prin versurile: „Brâncovanul greu ofta / Şi din gură cuvânta”, „Brâncovanul greu ofta / Şi din suflet cuvânta”, „Brâncovanul greu ofta / Şi cu lacrimi cuvânta”.

După moartea ultimului fiu, durerea sa maximă este redată prin metafora „inima-i se despica”, urmată de o serie de gesturi disperate, evidenţiate printr-o înşiruire de verbe: „se arunca”, „bocea”, „săruta”.

Demnitatea

Demnitatea pe care o dovedeşte Constantin Brâncovanul este sugerată şi de faptul că acesta, deşi se afla în situaţie limită, nu se adresează cu nici o formulă umilă sultanului, ci, în final, după moartea copiilor, îşi exprimă ura: „tâlhari păgâni, „feciori de câini”. El însuşi, în chinurile morţii, îşi susţine credinţa.

Pe parcursul întregii balade, Constantin Brâncovanul se dovedeşte un personaj excepţional, ale cărui însuşiri morale se subordonează credinţei în Dumnezeu. În antiteză cu Brâncovanul, este sultanul care întruchipează răul. Puterea îl dezumanizează şi face din el un tiran feroce, care asistă impasibil la crimele pe care le ordonase.

La întâlnirea cu Brâncovanul, sultanul, supărat pe domnitorul român, i se adresează cu formula dispreţuitoare „Brâncovene Constantin / Boier vechi, ghiaur hain”, apoi, impresionat de tăria de caracter a domnitorului, înainte de a ordona omorârea ultimului fiu, îi repetă propunerea, iar formula de adresare reflectă consideraţie: „Brâncovan Constantin / Boier vechi şi domn creştin”.

Când îşi dau seama că nimic nu poate îngenunchea voinţa lui Brâncovanu, turcii îşi exprimă ura şi verbal: „Ghiaur vechi, ghiaur hain”. Sultanul reprezintă stăpânul orgolios, însetat de putere, capabil de orice cruzime atunci când poruncile nu-i sunt ascultate.

Arta creatorului popular

Arta creatorului popular se manifestă prin îmbinarea modurilor de expunere. Predomină naraţiunea, prin care sunt relatate întâmplările într-o gradare ascendentă. Descrierea ocupă puţin loc în baladă, ea fiind folosită doar pentru a prezenta trăsăturile fiilor de domn, evidenţiind dragostea tatălui şi atitudinea plină de compasiune a autorului. Dialogul are rol preponderent în caracterizarea celor două personaje care se confruntă moral, Constantin Brâncovanul şi sultanul.

Fiind o creaţie populară, la nivel lexical se remarcă numeroase elemente de oralitate: construcţii interogative - „Adevăr e c-ai chitit / Pân a nu fi mazilit / Să desparţi a ta domnie / De a noastră-mpărăţie?” -; construcţii exclamative - „Doamne! Fie-n voia ta!”; substantive în vocativ şi interjecţii - „Alelei! tâlhari păgâni! Alei...”, regionalisme şi arhaisme.

Balada este săracă în figuri de stil, fapt explicabil prin intenţia autorului de a reda senzaţionalul întâmplărilor şi a accentua frământările sufleteşti ale personajului, cu scopul de a impresiona şi a imprima în memoria colectivă o întâmplare deosebită şi un personaj excepţional din trecutul istoric al ţării.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …