Constantin Barcaroiu

Constantin Barcaroiu (24 ianuarie 1895, Bucureşti - 21 aprilie 1974, Bucureşti) - poet şi prozator. Fiu al unor locuitori, probabil foarte strâmtoraţi, ai periferiei bucureştene, Barcaroiu a urmat cu mari greutăţi şcoala primară şi liceul, apoi s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică, pe care l-a absolvit în 1924.

Actor ambulant aproape un deceniu, în 1934 este redactor la „Cruciada românismului”; publică versuri şi cronici dramatice în nenumărate reviste şi ziare din Bucureşti şi din alte oraşe din ţară, între care „Drumul vremii” (Craiova), „Pasărea albastră”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Litera” (Arad), „Sfarmă-Piatră”, „Flacăra” etc. Câteva strofe îi apar şi în „Universul” şi „Universul literar”.

În 1945, părăsind gazetăria, urcă din nou pe scenă, jucând la diverse atenee populare bucureştene, iar din 1949 este angajat la Teatrul de Stat din Reşiţa, de unde se şi pensionează. Barcaroiu a debutat ca poet în „Epoca” (1922), cu versuri de factură vag minulesciană.

Cel dintâi volum, Florile roşii (1934), incluzând câteva poeme în proză, glosează despre soarta umiliţilor, înduioşarea melodramatică tinde să dea suport unor structuri contrastante, apropiate adesea de pilda religioasă. Barcaroiu foloseşte, frecvent retoric, o imagistică de sursă biblică pentru a sugera paragina spirituală a veacului, condamnată în numele unui creştinism indignat - substratul celei de a doua cărţi, Cetatea mea (1939). Simbolismul întârziat (ploaie autumnală, nevroze, ftizie, solitudine apăsătoare) este pătruns de câte o notă expresionistă (motivul „urletului” revine obsedant).

Un amplu poem, Mama (1948), caută să creeze un simbol al suferinţei şi al resemnării universale şi, pe alocuri, al posibilităţii de regenerare morală, sprijinindu-se şi pe o prozodie zbuciumată şi stranie în manierismul ei. O tentativă de înnoire, de abandonare a tonurilor întunecate şi a imaginilor sumbre, se remarcă în volumul Pe drumuri însorite (1944), însă în versuri descriptive şi grăbite.

Un oarecare renume şi-a dobândit Barcaroiu în epocă prin romanul Periferie (1935), dedicat luptei dintre „două clase” sociale, adică dintre „săraci” şi „bogaţi”, categorii care generează şi un maniheism, inevitabil, al personajelor. Autorul confundă în mod curent principiile creştinismului primitiv cu acelea ale râvnitei societăţi „viitoare”, în care, se presupune, va domni umanitarismul, cam lânced însă, aşa cum îl bănuieşte naratorul.

„Uriaş abator”, marginea Bucureştiului este văzută de Barcaroiu ca un simbol al agoniei lumii în general, precum la Eugen Barbu în Groapa. Din durităţile de limbaj şi violenţele exhibate rămâne însă un tablou de apăsată culoare şi, pe alocuri, de relief.

Opera literară

  • Florile roşii, Bucureşti, 1934;
  • Periferie, Bucureşti, 1935;
  • Frânturi de suflet, Bucureşti, 1935;
  • Cetatea mea, Bucureşti, 1939;
  • Pe drumuri însorite, Bucureşti, 1944;
  • Mama, Bucureşti, 1948.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …