Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct Transilvania şi Ungaria. Încă de la sfârşitul secolului precedent, probabil în 1395, un detaşament turcesc a întreprins cea dintâi incursiune în Transilvania, prin pasul Bran, în Ţara Bârsei, unde i s-a împotrivit o oaste recrutată în parte dintre localnici.

Timp de aproape un sfert de veac nu se înregistrează alte atacuri turceşti în Transilvania. Le punea stavilă, în primul rând, rezistenţa poporului din Ţara Românească, sub conducerea lui Mircea cel Bătrân. După moartea lui Mircea, luptele feudale din Ţara Românească au lăsat drum liber trecerii turcilor peste Dunăre şi de aci în Transilvania.

E probabil că forţele turceşti care-l sprijiniseră pe Radu Praznaglava în lupta cu Mihail sunt aceleaşi care, în septembrie 1420, invadează partea de sud-est a Transilvaniei, învingând o oaste transilvăneană, sub comanda voievodului Nicolae Csaki. Lupta a avut loc la „Poarta de Fier”. După două zile, turcii ard Orăştia şi apoi se retrag, ducând cu ei un mare număr de robi din Ţara Haţegului şi din scaunul Orăştiei. În acelaşi timp, sunt indicii şi despre prădăciuni turceşti în părţile Banatului.

În aprilie 1421, o incursiune asemănătoare se abate asupra Braşovului şi împrejurimilor sale. Pustiirile provocate au fost atât de grave, încât regele Sigismund de Luxemburg a scutit de dări oraşul şi câteva localităţi învecinate, pe timp de 10 ani. Apare evidentă, prin urmare, legătura dintre situaţia Transilvaniei şi evenimentele politice din Ţara Românească, posibilitatea apărării hotarelor ei prin rezistenţa opusă turcilor de locuitorii Ţării Româneşti. Aşa se explică eforturile lui Sigismund de Luxemburg de a-şi asigura, în deceniul al treilea al veacului, un aliat temeinic în Ţara Românească, în persoana lui Dan al II-lea, în scopul protejării hotarelor sudice ale Transilvaniei de invaziile otomane.

După 1431, când în Ţara Românească domnea Alexandru Aldea, problema respingerii atacurilor turceşti asupra Transilvaniei devine acută. Incursiunile otomane se repetă în vara anului 1432, în Ţara Bârsei, iar în 1438 este devastat întreg sudul Transilvaniei, din Haţeg până în Ţara Bârsei. Cu această ocazie, a fost prădat Sebeşul şi asediat Sibiul, fără a putea fi cucerit. Această expediţie - condusă de însuşi sultanul Murad al II-lea - s-a desfăşurat prin iunie-iulie 1438, pricinuind grele suferinţe populaţiei din Transilvania. Au fost duşi în robie circa 30-40.000 oameni; unele sate au suferit pierderi atât de mari în locuitori şi bunuri, încât se vor resimţi până către sfârşitul veacului al XV-lea.

În toamna anului 1438, turcii au săvârşit o nouă invazie în secuime. Deşi de scurtă durată, ea s-a soldat cu ducerea în robie a altor zeci de mii de locuitori. Aceste incursiuni reprezentau o mare primejdie pentru regiunile atinse de ele. De aceea, organizarea luptei împotriva expansiunii otomane era necesară în interesul maselor ţărăneşti - ameninţate cu jaful şi robia - al orăşenimii - prejudiciată în activitatea ei economică de nesiguranţa creată de incursiunile turceşti - şi chiar al nobilimii - interesată în menţinerea dominaţiei sale de clasă.

Pentru o organizare cu adevărat eficace a apărării împotriva pericolului otoman era necesară întărirea puterii centrale, frânarea anarhiei feudale; marea nobilime se declara însă cu hotărâre împotriva acestei politici. Exponentul cel mai de seamă al politicii de frânare a anarhiei feudale, de întărire a autorităţii centrale a statului, în vederea organizării apărării ţării, a fost Iancu de Hunedoara.

După rezultatele cercetărilor mai recente, Iancu de Hunedoara era originar dintr-o familie de cnezi români hunedoreni. Tatăl lui se numea Voicu şi ajunsese „oştean al curţii regelui”, adică un curtean de categorie mijlocie. Pentru meritele sale militare, a fost înnobilat de regele Sigismund de Luxemburg. Cu acest prilej, regele i-a dăruit, în 1409, castelul şi importantul domeniu al Hunedoarei.

Rămâne însă posibilă şi o altă versiune - aflată în majoritatea izvoarelor narative, începând cu cronicarul Ioan Thuroczi, din a doua jumătate a veacului al XV-lea - potrivit căreia familia lui Iancu ar fi de origine boierească, din Ţara Românească. Ea s-ar fi strămutat în Transilvania, în vremea regelui Sigismund de Luxemburg, la o dată neprecizată de izvoare.

În tinereţe, Iancu de Hunedoara a îndeplinit diferite slujbe militare, în serviciul lui Sigismund de Luxemburg, pe care l-a însoţit şi în Italia, cu ocazia călătoriei acestuia în vederea încoronării sale ca împărat. Cu un grup de oaste, a rămas câtva timp în serviciul ducelui Milanului, pentru ca apoi, în 1434, tot în suita lui Sigismund, să se afle scurtă vreme la Basel, unde se desfăşurau lucrările unui îndelungat şi important conciliu al bisericii catolice. În anii următori, participă la unele lupte din Boemia, împotriva husiţilor.

În aceste peregrinări, la care îl obligase slujba sa ostăşească, Iancu de Hunedoara a dobândit o temeinică experienţă militară, atât în timpul petrecut în Italia, cât şi în campania din Boemia, care i-a atras cu siguranţă atenţia asupra valorii militare a elementelor populare şi asupra tacticii de luptă a husiţilor. Şi-a câştigat, de asemenea, o oarecare avere; la sfârşitul acestor ani, îl găsim în fruntea unor detaşamente de 50-100 de ostaşi, întreţinuţi pe cheltuială proprie.

Totodată, e în măsură să împrumute lui Sigismund o apreciabilă sumă de bani, pentru care regele îi dă ca zălog nişte moşii. Aceşti bani, precum şi recompensele primite pentru meritele sale militare, sub forma daniilor regale de moşii, au pus bazele întinselor domenii ale lui Iancu, care ajunge, pe la 1.450, unul din cei mai mari proprietari feudali din regatul maghiar, fiind stăpânul unor domenii în întindere de circa 5 milioane de jugăre. Prin dobândirea unor atât de imense proprietăţi, Iancu s-a ridicat în rândurile nobilimii mari.

În anul 1438, i s-a încredinţat prima demnitate mai importantă, aceea de ban al Severinului, pe care a deţinut-o împreună cu fratele său Ioan. În această calitate, el a avut misiunea grea de a organiza apărarea unuia din ţinuturile cele mai direct ameninţate de atacurile turceşti. În timpul luptelor pentru tron din Ungaria, între partizanii regelui minor, Ladislau, şi cei ai regelui Poloniei, Vladislav, Iancu de Hunedoara s-a distins în calitate de comandant al oştirilor acestuia din urmă şi, drept urmare, a fost înălţat în demnitatea de voievod al Transilvaniei, pe care o ocupă efectiv în primăvara anului 1441.

În noua sa calitate, Iancu de Hunedoara s-a preocupat în mod deosebit de organizarea apărării ţării. În acest scop, el a luat măsuri energice pentru frânarea anarhiei feudale, mergând până la pedepsirea nobililor cu confiscarea moşiilor şi impunându-le respectarea obligaţiilor militare. De asemenea, s-a ocupat de întărirea oştirii, prin organizarea militară a „slujitorilor”, elemente din mica nobilime şi din rândurile cnezilor din Hunedoara şi Banat.

Măsurile luate de Iancu de Hunedoara erau cu atât mai necesare cu. cât evenimentele petrecute în 1442 în Ţara Românească puneau în mare primejdie Transilvania. În martie 1442, o oaste turcească, sub conducerea lui Mezid, begul din Vidin, a năvălit în Transilvania, surprinzând nepregătită armata lui Iancu. În faţa primejdiei, acesta a luat o măsură excepţională: ridicarea generală la oaste.

După cum spune cronicarul Bonfini, Iancu de Hunedoara „a adunat ostaşi din sate şi oraşe, a poruncit secuilor să ia armele şi tuturor, săteni şi orăşeni, le-a impus, prin decret public, să slujească în oaste, spre mântuirea comună”. Întreaga semnificaţie a acestei măsuri reiese din faptul că Iancu recurgea la ea abia la patru ani după ce se stinsese flacăra marii răscoale ţărăneşti de la Bobâlna. Cu toate acestea, el nu şovăie să facă apel la masele populare, iar acestea l-au ajutat, în vederea respingerii primejdiei cotropirii otomane.

Până la adunarea oştirilor, Iancu de Hunedoara înfruntă pe Mezid-beg lângă Alba Iulia, la Sântimbru, în ziua de 18 martie 1442, dar a fost înfrânt şi a trebuit să se retragă în cetate. Turcii s-au împrăştiat după pradă, pe valea Mureşului, retrăgându-se apoi în direcţia Sibiului. Între timp, cu forţele proaspete care îi soseau din tot cuprinsul Transilvaniei, Iancu atacă din nou pe turci, la 22 martie, repurtând o strălucită victorie, care costă viaţa lui Mezid-beg şi a fiului acestuia. Izvoarele narative fixează această bătălie tot într-un loc numit „Poarta de Fier”, ceea ce a făcut pe mulţi istorici să considere că atât atacul cât şi retragerea turcilor ar fi avut loc, şi de astă dată, tot prin vestul Transilvaniei. E mai probabil, însă, că lupta s-a dat undeva între Alba Iulia şi Sibiu.

După victoria asupra lui Mezid-beg, apare pentru întâia dată la lumină rolul activ pe care l-a jucat Iancu de Hunedoara şi în conducerea politică a ţărilor române de la sud şi est de Carpaţi, pe care a încercat să le unească în lupta împotriva pericolului otoman. Oştirile sale pătrund în Ţara Românească, contribuind la înscăunarea lui Basarab. Aceasta a prilejuit din partea sultanului organizarea unei mari expediţii de pedepsire, sub conducerea beglerbegului Rumeliei, Sehabedin. Oastea lui Iancu trecu munţii în ajutorul oştirii Ţării Româneşti, obţinând, în septembrie 1442, pe râul Ialomiţa, o mare victorie, care marchează începutul campaniilor ofensive ale lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor.

Lupta s-a dat „în locuri muntoase şi strâmte”, ceea ce pare să indice cursul superior al Ialomiţei. În mâinile învingătorilor a căzut o pradă uriaşă, compusă din steaguri, corturi, circa 5.000 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe şi alte lucruri, încât se spunea - desigur cu exagerare - că toţi locuitorii Ţării Româneşti ajunseseră bogaţi. Un sangiac-bei şi patru begi au căzut pe câmpul de luptă. Sehabedin a scăpat cu fuga, dar pentru înfrângerea suferită a fost destituit de sultan din înalta sa demnitate.

Victoria de pe Ialomiţa a coincis cu o puternică ridicare antiotomană a populaţiei Ţării Româneşti. Bonfini spune că „parte dintre fugari (turci), rătăcind prin păduri, poieni şi câmpii, au murit de foame, iar parte au fost ucişi de românii în mâinile cărora au căzut”. După alungarea turcilor din Ţara Românească, Iancu de Hunedoara a pătruns în sudul Dunării, într-o scurtă incursiune. El a atacat Vidinul, fără să-l cucerească, întorcându-se prin Serbia.

Victoria de pe Ialomiţa a impus pentru întâia dată numele lui Iancu de Hunedoara atenţiei întregii Europe, care începe să vadă în el pe cel mai potrivit conducător al luptei pentru eliberarea popoarelor subjugate din Balcani şi pentru alungarea turcilor din Europa. Renasc planurile unor coaliţii europene în vederea realizării acestui scop. Veneţienii celebrează victoria printr-o procesiune solemnă în piaţa San Marco, la care participă şi dogele. Turcii înşişi, impresionaţi de înfrângere, se vor arăta pe viitor mai dispuşi la pace. Ţara Românească se alătură mai trainic alianţei cu Transilvania, al cărei promotor era Iancu.

Urmarea acestui moment important din istoria luptelor antiotomane de sub conducerea lui Iancu a fost organizarea expediţiei din Balcani, aşa-numita „campanie lungă”, din toamna şi iarna anului 1443. Ea este legată şi de propaganda pe plan european a unei „cruciade” împotriva turcilor, prin care papalitatea urmărea să concretizeze rezultatele mai mult formale ale conciliului de la Florenţa, din 1439, unde împăratul bizantin Ioan al VlII-lea Paleologul şi câţiva reprezentanţi ai bisericii răsăritene acceptaseră unirea cu biserica apuseană.

Prima chemare la organizarea unei atare expediţii se înregistrează la 1 ianuarie 1443, deci la scurtă vreme după ce victoria lui Iancu în Ţara Românească deschisese posibilitatea unor campanii ofensive, în vedere a alungării turcilor din Europa. În acest scop, au loc tratative cu Polonia, Burgundia, Veneţia şi Aragonul. Asediul Constantinopolului de către turci, în 1442, deşi nereuşit, a contribuit şi el la această febrilă pregătire diplomatică a campaniei. Diferitele contradicţii politice dintre statele europene au redus însă foarte mult proporţiile ajutorului promis iniţial.

Deşi Iancu de Hunedoara îşi asigurase alianţa despotului sârb Gheorghe Brancovici, el s-a văzut constrâns până la urmă să se sprijine în primul rând pe forţele proprii. Oraşele din Transilvania - îndeosebi Braşovul - i-au furnizat, la cererea sa, importante cantităţi de pulbere şi echipament de război. Oastea lui Iancu, însumând circa 35.000 de oameni, se compunea din trupele sale de slujitori şi cnezi transilvăneni, din mercenari şi chiar din iobagi, precum şi dintr-un contingent din Ţara Românească.

Campania s-a desfăşurat pornind de la Dunăre, pe valea Moravei, în direcţia Niş, Sofia, ajungând până la localitatea Zlatiţa, la răsărit de acest din urmă oraş. În cursul acestei campanii, oastea condusă de Iancu de Hunedoara a obţinut şase victorii, atât în cursul înaintării, cât şi în timpul retragerii. În victoriile dobândite cu acest prilej, un rol important l-au jucat detaşamentele de oaste recrutate din păturile populare, îndeosebi ale românilor din Transilvania şi Banat, conduse de cnezii lor. Numeroase danii prin care asemenea cnezi sunt înnobilaţi, ca recunoaştere a meritelor lor militare, dovedesc acest fapt.

Masele populare din Balcani au sprijinit expediţia condusă de Iancu de Hunedoara. Într-o scrisoare din noiembrie 1443, acesta arăta că, până în acel moment, oastea sa nu trebuise să consume nimic din alimentele aduse, deoarece populaţia locală - sârbi, bulgari, albanezi - întâmpina armata cu daruri şi diferite lucruri. Asprimea iernii, greutăţile terenului muntos al Balcanilor şi concentrarea tot mai considerabilă de forţe turceşti, conduse de însuşi sultanul Murad al II-lea, au determinat oprirea înaintării şi retragerea.

„Campania cea lungă” a pus în pericol cuceririle otomane din Europa, în notele sale cronologice, Karl Marx consideră că „din vremea lui Timur, nu i-a mai ameninţat pe turci o asemenea primejdie... Ienicerii şi spahiii lui Murad au fost în mare parte nimiciţi în această campanie”. Sultanul însuşi recunoştea, în toamna anului 1443, că „ungurii şi românii uniţi sunt o mare putere”.

Succesul obţinut în campania cea lungă determină o nouă propagandă de cruciadă, în scopul alungării turcilor din Europa. Regele Ungariei şi nobilii din jurul său - încrezători în promisiunile de ajutor pe care le făcea legatul papal în Ungaria, cardinalul Giulio Cesarini - se arătau grăbiţi să plece la luptă. Iancu de Hunedoara nu împărtăşea graba plecării într-o nouă expediţie.

Oştean experimentat şi precaut, el înţelegea că, după eforturile depuse în campania din Balcani, oastea sa avea nevoie de o perioadă mai lungă de refacere şi pregătire, în promisiunile de ajutor ale Apusului el nu credea prea mult. Conta în primul rând pe forţele locale, îndeosebi ale celor trei ţări române, singurele care, sub imperiul primejdiei permanente şi grave, puteau oferi garanţia unei colaborări militare eficace.

Într-adevăr, până la urmă, s-a văzut că din promisiunile de ajutor nu s-a realizat decât trimiterea mai multor galere veneţiene, burgunde şi raguzane în Bosfor şi Dardanele, care ar fi trebuit să împiedice trecerea pe malul european a trupelor turceşti, angajate într-o campanie în Anatolia. Turcii oferiseră condiţii de pace avantajoase, pe care Iancu socotea oportun să le accepte. Presiunea lui Cesarini şi a anturajului regal determină însă ruperea tratatului încheiat cu turcii la Seghedin (iulie 1444) şi reînceperea războiului.

Oastea lui Iancu înainta de data aceasta pe malul drept al Dunării, pentru a face joncţiunea, la Nicopole, cu oastea Ţării Româneşti, condusă de Vlad Dracul. Pe baza experienţei din iarna precedentă, Iancu voia să evite, în înaintarea spre Constantinopol, terenul accidentat şi greu de străbătut al Balcanilor, ocolind pe la răsărit acest lanţ de munţi.

Vlad Dracul, venit la Nicopole în întâmpinarea lui Iancu, văzând cât de slabă ca număr şi organizare era oastea acestuia, nu a participat personal la expediţie. El a declarat că sultanul pleacă chiar la vânătoare cu mai mulţi ostaşi decât are regele Ungariei. De aceea, el a trecut fiului său comanda corpului de oaste promis. Oastea Ţării Româneşti s-a distins în câteva rânduri, în înaintarea către ţărmul Mării Negre, la atacarea unor cetăţi întărite de turci.

Între timp, însă, flota aliată nu-şi îndeplinise misiunea. Beneficiind, pe cât se pare, de concursul unor corăbii ale genovezilor, rivalii Veneţiei, sultanul Murad al II-lea a reuşit să-şi treacă toată oştirea din Asia Mică în Peninsula Balcanică şi, cu forţe incomparabil mai mari decât ale regelui Ungariei, îl întâmpină lângă Varna, la 10 noiembrie 1444.

În această mare bătălie, în care - după cum spune contemporanul Andrea del Palatio - Iancu a comandat „oastea valahilor” - adică trupele sale transilvănene, compuse în mare parte din români, precum şi pe cele din Ţara Românească - turcii au repurtat victoria, pe care talentul militar şi vitejia lui Iancu nu au putut-o evita. Uciderea în luptă a regelui Vladislav a demoralizat oastea creştină. Străduinţele lui Iancu primeau astfel o grea lovitură, fără a fi însă compromise.

Cele trei ţări române continuă a fi unite în lupta împotriva turcilor. Chiar în cursul desfăşurării acestei campanii, Iancu întăreşte, la 20 septembrie 1444, moşiile mănăstirii Tismana din cuprinsul Ţării Româneşti. E o dovadă că persoana şi politica sa erau considerate de călugării de la Tismana drept o garanţie a continuităţii şi stabilităţii politice în Ţara Românească, în opoziţie cu desele schimbări de domnie de aci. În toamna anului 1445, Iancu de Hunedoara a întreprins o nouă expediţie pe Dunăre, cu sprijinul unei mici flote burgunde şi papale. Armata sa a fost întărită cu 5-6.000 de oşteni, conduşi de Vlad Dracul. În cursul acestei campanii, a fost recucerită cetatea Giurgiu.

Moartea regelui Vladislav al Ungariei şi Poloniei a redeschis posibilităţi largi tendinţelor anarhice ale marii nobilimi. Strălucitele merite militare pe care şi le câştigase Iancu de Hunedoara îi asiguraseră un atare prestigiu încât marele conducător de oşti a fost ales guvernator al Ungariei de către dieta ţării, întrunită, în iunie 1446, la Rakos, lângă Buda, având să conducă regatul până la majoratul regelui Ladislau Postumul. Cu ocazia aceasta, a ieşit în evidenţă puternicul sprijin de care se bucura Iancu de Hunedoara în rândurile nobilimii mijlocii şi mici. Reprezentanţii acesteia în dietă au impus prin aclamaţii alegerea sa, silind marea nobilime, ostilă lui Iancu, să accepte, fără alte formalităţi obişnuite, proclamarea acestuia ca guvernator.

Şi în calitate de guvernator al Ungariei, Iancu de Hunedoara şi-a concentrat eforturile în scopul înlăturării primejdiei otomane. La începutul anului 1447, încearcă să strângă legăturile sale cu Ţara Românească şi Moldova, urmărind o coordonare a politicii acestora cu politica sa, pentru organizarea unei rezistenţe comune împotriva turcilor.

Semnificativ în acest sens este un act din 1447, în care, pe lângă titlurile sale obişnuite, Iancu îl poartă şi pe acela de „voievod al Ţării Româneşti”. Deoarece Vlad Dracul încheiase pace cu turcii, Iancu de Hunedoara sprijină împotriva sa, în ianuarie 1447, pe Vladislav-Dan. Încercarea sa de a pune în fruntea Ţării Româneşti un domn ostil turcilor nu a reuşit, deoarece, încă din august 1447, Vladislav-Dan se afla în bune relaţii cu begii turci de la Dunăre şi căuta să ducă o politică de echilibru între Ungaria şi Imperiul otoman.

Cu toate acestea, necesitatea legăturilor strânse dintre Transilvania şi Ţara Românească a făcut ca, într-o bună parte a domniei lui, Vladislav-Dan să se încadreze în sistemul politic unitar al ţărilor române pe care tindea să-l realizeze Iancu de Hunedoara. Turcii înşişi continuau să-l considere pe Iancu ca pe o autoritate suprapusă aceleia a lui Vladislav-Dan.

Aceasta rezultă din faptul că prin pacea din 13 aprilie 1452 - deşi încheiată după un şir de victorii otomane - sultanul recunoaşte totuşi lui Iancu, ca drepturi câştigate, „slujbele, ascultarea şi supunerea” domnului Ţării Româneşti. În Moldova, Iancu de Hunedoara a întreţinut relaţii strânse cu Petru al II-lea - care i-a cedat Chilia - şi Bogdan al II-lea. În timpul domniei acestuia din urmă, cele două ţări româneşti se socoteau „ca una singură”. În 1453 Alexandrei vodă îl numea pe Iancu „protector” al său.

Ca guvernator al Ungariei, activitatea lui Iancu de Hunedoara - dominată de necesitatea organizării luptei antiotomane - are şi o importantă latură internă. El a depus eforturi considerabile pentru înlăturarea anarhiei feudale şi apărarea hotarelor. A luat măsuri cu caracter economic, de administrare a veniturilor regale, în scopul întăririi unităţilor militare formate din ostaşi mercenari. De asemenea, a protejat întrucâtva interesele comerciale ale orăşenimii, a cărei activitate constituia o resursă în vederea dotării oştilor cu echipament şi armament. A autorizat întărirea zidurilor ce împrejmuiau Sibiul şi Braşovul. Datorită lui au fost redate clujenilor vechile privilegii, desfiinţate ca pedeapsă pentru participarea lor la răscoala de la Bobâlna.

Iancu de Hunedoara s-a preocupat - într-o măsură mai mică, însă - şi de limitarea abuzurilor săvârşite de nobili în exploatarea ţărănimii, probabil cu scopul de a preveni repetarea unor noi mişcări ţărăneşti. În mai multe rânduri, hotărârile luate de dietă - influenţată de autoritatea sa - recomandă respectarea dreptului de liberă strămutare a ţăranului, în condiţiile obişnuite, plătindu-şi în prealabil darea pe pământ (terragium).

El a acordat o mare atenţie sporirii veniturilor moşiilor proprii, ce constituiau o bază a puterii sale. Printre altele, a încurajat mineritul pe domeniul Hunedoarei şi în jurul localităţilor Baia Mare şi Baia Sprie, care intraseră de asemenea în posesia sa. Prin cămăraşii ocnelor, a luat măsuri de a se spori plata tăietorilor de sare din Maramureş şi de la Dej. Nicicând, până la sfârşitul veacului al XV-lea, tăietorii de sare nu au avut o retribuţie mai bună decât în vremea guvernării sale.

Iancu întreprinde toate aceste acţiuni în vederea organizării unei noi campanii antiotomane, în care el se baza acum şi pe posibilitatea colaborării militare cu poporul albanez, care, în acest timp, dădea turcilor grele lovituri, sub conducerea lui Scanderbeg. El conta, de asemenea, pe un sprijin de câteva mii de ostaşi din partea Ţării Româneşti. În cursul pregătirii acestei campanii, a ieşit încă odată în evidenţă caracterul popular al armatei şi al tacticii militare a lui Iancu de Hunedoara.

Deşi suferise unele insuccese în perioada anilor 1444-1447, Iancu se hotărăşte, totuşi, pentru o acţiune ofensivă de mari proporţii, dincolo de hotarele regatului Ungariei. O asemenea expediţie - la care marea nobilime, invocând limitele obligaţiei sale militare, nu vroia să participe - nu se putea susţine decât cu trupe de mercenari şi de „slujitori”, ultimii subordonaţi direct, în ordinea ierarhiei vasalice, lui Iancu de Hunedoara. În rândurile slujitorilor existau numeroase elemente cneziale şi ţărăneşti.

Iancu de Hunedoara şi-a adaptat în chip strălucit tactica sa de luptă cerinţelor pe care le impunea caracterul popular al armatei şi al acţiunii sale ofensive. El şi-a întemeiat planul de luptă şi de deplasare a armatei nu atât pe cavalerie - armă prin excelenţă nobiliară - cât pe pedestrimea transportată cu ajutorul căruţelor, care, după metoda răspândită cu puţin înainte de husiţi, puteau servi şi ca centură improvizată de apărare, în contra repezilor şarje de cavalerie ale spahiilor. Totodată, Iancu s-a adaptat şi cerinţelor tehnicii de luptă celei mai înaintate a vremii, întărindu-şi considerabil artileria, datorită sprijinului activ al orăşenimii, al meşteşugarilor din oraşele transilvănene îndeosebi, cărora le adresează numeroase şi urgente comenzi de tunuri, ghiulele, pulbere etc.

În septembrie 1448, cu o armată de circa 22.000 de ostaşi, Iancu porni în campanie, pe valea Moravei, spre Niş, iar de aici se îndreptă către Macedonia, intenţionând să se unească cu forţele lui Scanderbeg şi să ajungă - în prima fază a expediţiei - până la Salonic, iar de aici - într-o a doua fază a operaţiunii - să înainteze către Constantinopol. Şi în cursul acestei campanii, în trecerea prin Serbia, oastea lui Iancu s-a bucurat de sprijinul populaţiei. În schimb, despotul sârb Gheorghe Brancovici, care încheiase pace cu turcii, a refuzat să-l ajute. Mai mult încă, el a înştiinţat pe sultan despre mişcările armatei lui Iancu.

Cu forţe de câteva ori mai mari, turcii îl atacară pe Iancu la Kossovopolje, în acelaşi loc unde se dăduse bătălia din 1389. Lupta a ţinut trei zile (17-19 octombrie 1448). Cu toate că tactica populară, a întăriturii de căruţe, folosită de Iancu, s-a dovedit de o mare valoare, permiţându-i să reziste atacurilor otomane, până la urmă superioritatea numerică a turcilor a făcut ca victoria să încline de partea acestora.

Prin durata ei, prin rolul jucat de artilerie, prin felul manevrelor executate de cele două oştiri şi prin numărul mare de ostaşi aruncaţi în luptă de ambele părţi, bătălia de la Kossovopolje, din anul 1448, poate fi considerată una din primele operaţiuni militare de tip modern, în opoziţie cu tactica de luptă feudală. Odată cu această înfrângere, încetează faza războaielor ofensive împotriva turcilor, Iancu de Hunedoara fiind constrâns la o luptă de apărare.

Faptul acesta s-a datorat şi împrejurărilor interne din Ungaria şi Transilvania, împăcându-se destul de greu cu regimul autoritar şi cu tendinţele de centralizare reprezentate de Iancu de Hunedoara, marea nobilime a profitat de acest ultim eşec al său pentru a-i submina autoritatea. Una din manevrele folosite în acest scop a fost aducerea pe tron a regelui Ladislau, deşi încă nevârstnic, determinând astfel încetarea misiunii lui Iancu de guvernator al ţării. Grupul marilor nobili, în frunte cu familia Cillei, dobândeşte o puternică influenţă pe lângă tânărul rege şi pune astfel în umbră, din punct de vedere politic, pe Iancu. Nu-i putea fi însă smuls prestigiul său militar, care-l menţine în fruntea oştirilor regatului, în calitate de căpitan suprem.

În aceşti ani, în care dificultăţile interne l-au împiedicat să continue acţiunile sale militare, Iancu de Hunedoara a dus o intensă activitate diplomatică, pentru preîntâmpinarea primejdiei otomane. La 20 noiembrie 1451 s-a ajuns la un armistiţiu cu turcii, întărit prin pacea pe trei ani, încheiată la Adrianopol, în aprilie 1452, prin care sultanul promitea să înceteze atacurile asupra Ţării Româneşti, Transilvaniei, Ungariei, Serbiei şi Ragusei şi să nu ridice noi întărituri de-a lungul Dunării. Tratatul a fost confirmat de noul sultan, Mahomed al II-lea.

Această pace nu a fost considerată durabilă de către Iancu. Experienţa sa îndelungată de ostaş şi om politic nu-i mai îngăduia nici o iluzie asupra intenţiilor cotropitoare ale turcilor. Aşa se explică acţiunea sa diplomatică la Constantinopol, curând după încheierea tratatului amintit. În toamna anului 1452, au sosit la curtea bizantină, pe mare, trimişi din partea lui Iancu, care promiteau Bizanţului ajutor militar şi schiţau planul unei colaborări pentru despresurarea Constantinopolului.

Oferta a fost respinsă de împăratul Bizanţului, deoarece cuprindea condiţia cedării temporare a unor cetăţi lui Iancu. În primăvara anului 1453, împăratul Bizanţului, ameninţat de asediul început de turci asupra capitalei, a revenit asupra refuzului său. În urma acestui fapt, se pare că o nouă solie a lui Iancu a mers în tabăra sultanului, punându-i în vedere să înceteze asediul Constantinopolului şi ameninţându-l cu denunţarea tratatului din anul precedent.

În anul 1456, sultanul Mahomed al II-lea - care, în 1453, prin cucerirea Constantinopolului, consolidase stăpânirea otomană în Europa - a organizat o mare expediţie împotriva regatului maghiar, începând prin a asedia cetatea Belgrad, cheia strategică ce deschidea drumul spre Câmpia Ungariei. În luptele din jurul Belgradului, din iulie 1456, a apărut mai vădit ca ori-când caracterul profund popular al luptei de apărare împotriva turcilor. Oastea lui Iancu a fost întărită printr-un număr mare de luptători, veniţi sub steagul său atât din Ungaria, cât şi din alte ţări.

„Cruciada” la care chema din nou în acele momente în special călugărul franciscan Ioan de Capistrano s-a transformat într-un adevărat război popular, susţinut de masele largi nu din considerente religioase, ci din necesitatea apărării existenţei lor. Temându-se de cursul ce l-ar fi putut lua evenimentele, nobilii au încercat să pună piedici spontanei mobilizări a maselor, refuzând să dea arme, mijloace de transport şi călăuze detaşamentelor populare. Nici acest fapt nu a putut stăvili entuziasmul popular.

Mărturiile contemporane notează trecerea prin oraşele din Europa centrală a acestor cete, alcătuite din meseriaşi şi oameni săraci, care se îndreptau pe jos spre Belgrad. Autorul uneia din aceste mărturii se întreba: „Unde este Imperiul roman, care întotdeauna s-a luptat cu toţi barbarii?... Unde este regele francez, care vrea să se intituleze rege prea creştin? Unde sunt regii Angliei,Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Cehiei, Poloniei? Ţărani neînarmaţi, potcovari, croitori, meseriaşi merg în fruntea armatelor...”.

După unele izvoare, numărul acestor elemente populare ar fi atins cifra de 60.000 de oameni; altele - probabil mai apropiate de adevăr - dau numărul de cel puţin 27.000. Când această oştire se apropia de Belgrad, comandantul garnizoanei, privind-o din înălţimea zidurilor cetăţii, spunea că: Niciodată n-ar fi crezut, dacă n-ar fi văzut cu ochii lui, că în Ungaria este atâta popor, care se adună ca zăpada mânată de viscol... Mişcarea aceasta, care a cuprins Transilvania, Ungaria, Polonia, Cehia şi Germania, ilustrează solidaritatea popoarelor împotriva agresiunii şi invaziei turceşti, peste indiferenţa sau chiar ostilitatea claselor dominante. Sultanul dispunea de o oştire, apreciată de unii contemporani între 100.000 şi 200.000 de oameni. El a înconjurat Belgradul şi a început asediul propriu-zis în ziua de 4 iulie 1456.

Iancu de Hunedoara a reuşit să facă o spărtură în cercul asediatorilor, datorită victoriei pe care flota sa a obţinut-o, la 14 iulie, pe Dunăre, asupra flotei turceşti. El a izbutit, pe această cale, să strecoare însemnate întărituri în cetate. Cu ajutorul trupelor populare - care au luptat cu o însufleţire deosebită - Iancu de Hunedoara a dobândit o strălucită victorie, în zilele de 21 şi 22 iulie. Asaltul general dezlănţuit de turci în prima zi a fost respins cu preţul unor mari eforturi, pricinuind, în acelaşi timp, oastei turceşti mari pierderi şi o oarecare demoralizare.

A doua zi, după unele hărţuieli, unităţile populare au atacat pe turci din proprie iniţiativă, obţinând succese locale însemnate. Iancu a folosit acest moment favorabil şi a dezlănţuit la rându-i atacul general şi concentric asupra taberei turceşti. Armata otomană, în frunte cu sultanul Mahomed al II-lea, s-a retras în dezordine, lăsând o pradă bogată în mâinile învingătorilor. În timp ce întreaga Europă sărbătorea această mare biruinţă, Iancu de Hunedoara murea de ciumă, în tabăra de lângă Belgrad, la Zemun, în ziua de 11 august 1456.

Sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, lupta antiotomană a înregistrat mari succese care, împreună cu cele repurtate de Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, au întârziat cu peste o jumătate de secol pătrunderea turcilor în Europa centrală. Această luptă a avut un larg caracter popular, atât prin participarea maselor ţărăneşti, cât şi prin colaborarea popoarelor din sud-estul continentului la acest mare efort de apărare împotriva cotropirii otomane, ce reprezenta o formă din cele mai grele ale opresiunii şi exploatării feudale.

Prin punerea talentului său militar şi de om politic în slujba acestei cauze juste, Iancu de Hunedoara se ridică în rândurile personalităţilor de seamă din istoria României şi din istoria universală. El a fost primul conducător de stat care, pentru a face faţă primejdiei otomane, a încercat să creeze un sistem politic bazat pe strângerea legăturilor dintre cele trei ţări române, determinate de dezvoltarea relaţiilor lor economice şi de interesele comune ale apărării lor împotriva turcilor.

Check Also

Oraşele din ţările române în anii 1848-1864

Oraşele şi târgurile s-au dezvoltat necontenit în anii 1848-1864. S-a accentuat diferenţierea lor de sate, …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Stratificarea ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Politica social-economică a statului feudal, a nobilimii şi a bisericii catolice, dezvoltarea relaţiilor băneşti şi …

Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …