Consolidarea poziţiei internaţionale a Ţării Româneşti (1364-1386)

În a doua jumătate a veacului al XIV-lea, în întreg sud-estul european procesul fărâmiţării feudale este în plină desfăşurare. În Peninsula Balcanică statele mari - Imperiul bizantin, Serbia, Bulgaria - se desfac în stătuleţe învrăjbite între ele, împărţite, la rândul lor, în numeroase despotate şi cnezate aproape autonome. În condiţiile economiei naturale şi a consolidării privilegiilor imunităţii, clasa stăpânitoare lupta pentru slăbirea autorităţii puterii centrale. Destrămarea Imperiului bizantin, a statelor sârbesc şi bulgar, a căror întindere şi bogăţie asigurau suveranilor lor o putere deosebită, a fost opera acestei clase, îndrumată în toate acţiunile ei politice de interesele centrifuge, ce decurgeau direct din condiţiile ei materiale de viaţă.

Rolul pe care îl joacă Ţara Românească la mijlocul veacului al XIV-lea în desfăşurarea evenimentelor din Peninsula Balcanică dovedeşte o creştere a prestigiului ei pe plan internaţional. Vladislav-Vlaicu (1364 - circa 1377), urmaşul lui Nicolae Alexandru, ridică şi mai mult poziţia ţării sale în cadrul acestor raporturi. Începând cu deceniile şase-şapte ale veacului al XIV-lea, forţele de producţie marchează o însemnată dezvoltare.

Izvoarele vorbesc despre creşterea populaţiei, despre un „mare popor”, „aproape nenumărat”, fapt care a dus - după documentele vremii - la înfiinţarea unei a doua mitropolii a Ţării Româneşti, una având drept reşedinţă Argeşul, alta Severinul. Reala prosperitate a Ţării Româneşti în această vreme este mărturisită de dezvoltarea comerţului extern, de fastul clasei stăpânitoare, ca şi de amestecul eficient al ţării în rosturile statelor balcanice şi în organizarea unei apărări împotriva turcilor.

În 1368, Vladislav-Vlaicu confirmă braşovenilor un privilegiu comercial mai vechi, arătând astfel că statul pe care-l conducea încuraja activitatea unor negustori dinafară hotarelor. Cumpărarea unor excedente ale produselor marilor domenii feudale din Ţara Românească şi vânzarea aci a unor mărfuri de lux nu este prea extinsă. Totuşi, prin taxele vamale, domnia obţine venituri mai mari decât în vremea lui Basarab sau Nicolae Alexandru. Moneda care pare să fi circulat cu mai multă intensitate în această vreme este perperul, care imita hiperperperul bizantin, dar avea o valoare mai mică. Spre sfârşitul domniei, Vladislav-Vlaicu bate monede proprii, marcând şi în acest fel independenţa statului său şi dezvoltarea economică la care se ajunsese.

Prosperitatea economică a ţării a dus la întărirea poziţiei sale politice, îndeosebi în rezolvarea problemelor balcanice. De la anumite proiecte vagi, Vladislav-Vlaicu va trece la acţiuni concrete, la intervenţii militare, terminate cu succese hotărâtoare pentru dezvoltarea politică ulterioară a ţării; ele vor transforma, în favoarea Ţării Româneşti, raporturile cu statele vecine. În acest timp, şi în regatul maghiar forţele de fărâmiţare feudală căutau să împiedice realizarea măsurilor luate de regele Ludovic, pentru întărirea autorităţii centrale, ameninţând să pricinuiască o gravă criză internă. Pentru a frâna tendinţele centrifuge ale marilor feudali, Ludovic caută să devieze cursul presiunii acestora şi să-l îndrume înspre acţiuni de politică externă, spre războaie de cuceriri.

Sprijinit de papalitate, Ludovic începe unele acţiuni de cotropire a teritoriilor popoarelor balcanice, împotriva locuitorilor statelor ale căror căpetenii se gândeau la sprijinirea „opoziţiei ortodoxe” din Bizanţ, prin alcătuirea unei coaliţii balcanice puternice, având de scop alungarea turcilor din Europa. Bătăliile înverşunate şi întreaga activitate diplomatică dintre 1365 şi 1371 sunt dominate de contradicţiile din Imperiul bizantin, dintre aşa-zişii „unionişti” (cei ce doreau unirea cu biserica apuseană) - ajutaţi de papă, de angevini şi, în general, de catolici - pe de o parte, şi „opoziţia ortodoxă” - numită astfel deoarece conducerea o avea patriarhul din Constantinopol - ajutată de statele balcanice şi, îndeosebi, de Ţara Românească, pe de altă parte.

La începutul anului 1365, în scopul impunerii suzeranităţii sale, Ludovic plănuieşte un război împotriva Ţării Româneşti. Pretenţia regelui este păstrată în textul unei declaraţii, în care se arată că domnul Ţării Româneşti s-a făcut vinovat de nesocotirea îndatoririlor sale de vasalitate, ca şi predecesorul său, înscăunându-se fără consimţământul regelui şi purtând un titlu pe care şi-l arogase cu de la sine putere părintele său; este vorba de titlul de samodârjeţ, cu semnificaţia politică de domn al unui stat de sine stătător.

Fie că Vladislav-Vlaicu a cerut confirmarea în scaun, fie că Ludovic I a fost silit să renunţe la acest gând, fapt sigur este că el nu mai atacă Ţara Românească, ci se îndreaptă împotriva Bulgariei. În acest timp, taratul bulgar se despărţise în trei state: taratul de Târnovo, cel de Vidin şi despotatul dobrogean. Între aceste state se purtau uneori chiar lupte. În condiţiile creşterii forţelor de fărâmiţare feudală, la baza acestor lupte se afla întărirea continuă a marilor domenii, unităţi aproape autonome de producţie economică şi de organizare social-politică, răspândite pe întreg teritoriul Peninsulei.

În iunie 1365, Ludovic atacă Vidinul, unde stăpânea Sraţimir, fiul ţarului de la Târnovo, Alexandru, şi cumnat al lui Vlaicu. Statul vidinean este cucerit şi dat apoi unora dintre cei mai agresivi baroni ai regatului maghiar. În acest timp, izbucneşte o violentă criză de durată, menită să prefacă raporturile Ţării Româneşti cu Ungaria şi cu alte state. Ea a fost pregătită de unele procese, ce se vor desfăşura paralel. Mai întâi, întărirea poziţiei Ţării Româneşti, ca bază materială a rolului pe care-l va pretinde Vlaicu; puterea reală a ţării nu mai corespundea stării anterioare, de supunere faţă de un alt stat.

Apoi, procesul de fărâmiţare feudală care se desfăşura în Ungaria, unde contradicţiile dintre nobili şi rege nu mai puteau fi stăvilite prin mijloace simpliste de felul ocupării Vidinului şi unde adversarii puterii centrale se întăriseră mult. În al treilea rând, amestecul direct al lui Vladislav-Vlaicu în rezolvarea problemelor balcanice ridică împotriva sa un nou duşman, papalitatea. În faţa încercărilor de convertire forţată la catolicism a populaţiei din Peninsula Balcanică, „opoziţia ortodoxă” caută ajutoare. La curtea lui Vladislav-Vlaicu, trimişii patriarhului găsesc înţelegere, domnul român promiţând ajutor locuitorilor din Vidin, împotriva acţiunilor sălbatice ale franciscanilor.

Ludovic află de amestecul vasalului său în treburi ce priveau noua sa cucerire şi consideră că problema nu poate fi tranşată decât prin război. La sfârşitul anului 1368, din cauza relaţiilor domnului român cu „opoziţia ortodoxă” şi a îndemnurilor papei către Ludovic, acesta îşi începe campania împotriva Ţării Româneşti. Cu o parte a armatei vine însuşi regele spre Severin, iar alta, condusă de voievodul Transilvaniei, trece Carpaţii şi se îndreaptă spre Cetatea Dâmboviţei. Pârcălabul cetăţii, Dragomir, îi iese în cale şi, în urma unei lupte victorioase, oastea regală este pusă pe fugă, iar conducătorul ei ucis. Regele nu a putut nici el să intre în ţară şi s-a retras. După această luptă, chemat de locuitorii din Vidin, Vlaicu trece Dunărea şi ocupă oraşul, sfărâmând forţele ce stăruiau pentru catolicism.

Domnul Ţării Româneşti şi-a dat seama că ameninţătoarea primejdie otomană nu trebuie să-l găsească singur şi cu forţe duşmane în spatele său. De aceea, în august 1369, se încheie un tratat de pace între Vladislav-Vlaicu şi Ludovic, acesta recunoscând fiinţa politică de sine stătătoare a Ţării Româneşti, precum şi titlul lui Vlaicu, iar domnul român acceptând să fie vasal al lui Ludovic, care-i concede două feude în Transilvania, Făgăraşul şi Amlaşul. La Vidin este reînscăunat Sraţimir, pe garanţia lui Vlaicu.

În acest timp, ţarul de la Târnovo, Alexandru, încearcă să refacă unitatea statului bulgar cu ajutorul turcilor. La cererea lui, turcii atacă pe neaşteptate Vidinul, trec chiar Dunărea şi încep să prade în Ţara Românească. Atunci se petrec evenimentele relatate de domnul român în diploma prin care răsplătea, trei ani mai târziu, slujbele nobilului Ladislau de Dobca. „Am poruncit - scrie Vlaicu - să se ridice o oaste puternică împotriva necredincioşilor turci şi a împăratului de la Târnovo… Ladislau de Dobca… năvălind cu noi şi cu oastea noastră, s-a luptat vitejeşte împotriva prea cruzilor şi necredincioşilor turci şi a împăratului de la Târnovo, săvârşind acolo isprăvi ostăşeşti prea strălucite şi vrednice de cinste…”. Turcii sunt respinşi peste fluviu şi siliţi să renunţe la Vidin. Astfel, cea dintâi incursiune otomană pe teritoriul de la nordul Dunării, cunoscută până acum de istoriografie, coincide cu prima victorie românească asupra acestor noi forţe de cotropire a ţării (noiembrie-decembrie 1369).

Ca urmare a acestor evenimente din 1368-1369, prestigiul Ţării Româneşti creşte tot mai mult. Se manifestă acum semnele unei acţiuni balcanice de mai mare amploare, îndreptate atât împotriva turcilor, cât şi a sprijinitorilor lor din Bizanţ şi din Apus, acţiune în care lui Vladislav-Vlaicu i se acordă un rol important, în această vreme, el este chemat de ierarhii persecutaţi ai bisericii ortodoxe din nordul Peninsulei Balcanice, acum vine, atras de faima domnului român, Nicodim, organizatorul vieţii monastice în Ţara Românească, şi tot în această vreme patriarhia din Constantiopol rezolvă în favoarea lui Vlaicu un conflict al acestuia cu călugării unei mănăstiri de la Athos, fapt care dovedeşte nevoia pe care o avea „opoziţia ortodoxă” de ajutorul său. Mai însemnat decât acestea este faptul că tot acum cneazul Macedoniei, Uglieşa, începând pregătirea unei acţiuni antiotomane, intră în legătură cu Vladislav-Vlaicu, considerând Ţara Românească principala forţă politico-militară în stare să ia asupra sa rosturile organizării, în bune condiţii, a unei asemenea importante expediţii.

Domnul român se asociază străduinţelor unor stăpânitori balcanici mai clarvăzători - cnejii sârbi Uglieşa şi Vucaşin - de a ocupa bazele de plecare din Europa ale sultanului Murad, pentru a împiedica astfel campania pe care acesta o pregătea. Dar şi acest efort deosebit a fost paralizat - spune un raport raguzan din ajunul bătăliei - „de nestăvilita creştere a dezbinării cnejilor”. În timp ce în apusul Peninsulei continuă luptele feudale, iar în Bulgaria se manifestă o rezervă, favorabilă, în fond, forţelor otomane, aristocraţia anarhică a Bizanţului făurea planuri de atac, chiar sub ochii turcilor, a teritoriilor stăpânite de Uglieşa.

În aceste condiţii, s-a dat, la 26 septembrie 1371, bătălia istorică de la Cirmen, pe râul Mariţa. Oastea creştină - în rândurile căreia se aflau şi contingente româneşti, trimise de Vlaicu, dar pe care majoritatea feudalilor din sudul Dunării au refuzat s-o ajute - este surprinsă de unul din comandanţii lui Murad şi, într-un atac de noapte, complet nimicită. Cu această înfrângere, se sting nădejdile de organizare a unei cruciade balcanice şi se deschid larg, în faţa oştilor otomane, porţile întregii Peninsule.

Datorită condiţiilor de fărâmiţare feudală, nici unul din stăpânitorii politici ai vremii nu a fost în măsură să organizeze cooperarea eficace a forţelor existente, contra lui Murad, care, după bătălia de pe râul Mariţa, a lansat o chemare, analoagă cu cea a sultanului Urcan, azapilor şi achingiilor de pe întreg teritoriul Asiei Mici, făgăduindu-le pradă şi pământuri (timaruri) în Peninsula Balcanică. Aceste cete prădalnice răspund chemării, aruncându-se asupra întregii Peninsule şi devastând cumplit totul în calea lor.

În 1372-1374, pe căile deschise de acţiunile de pradă şi pustiire, urmează ofensiva lui Murad de anexare a unor întinse teritorii din Peninsula Balcanică, prefăcute în timaruri pentru spahiii săi. Hotarele micului său teritoriu din 1371 sunt împinse mult spre miazănoapte, răsărit şi apus, cuprinzând întreaga Tracie, cea mai mare parte din Macedonia, depăşind în unele puncte Balcanii. În faţa oştilor turceşti, dintre adversarii de la Cirmen, mai rămânea Vladislav-Vlaicu neînvins încă. În cursul ofensivei din 1374, Murad se decisese să atace şi Ţara Românească, dar a fost împiedicat de răzvrătirea fiului său, care, împreună cu un fiu al împăratului bizantin, se ridicase cu pretenţii de a-şi înlocui tatăl.

După 1374, contradicţiile feudale din Peninsula Balcanică se accentuează. Cneazul Lazăr caută să reunească ţinuturile foste ale statului lui Ştefan Duşan, ducând necurmate lupte, de la Adriatica şi până la Dunăre, fără vreun succes deosebit. În schimb, se creau condiţii pentru adâncirea învrăjbirii numeroşilor stăpânitori sârbi şi macedoneni, fapt care a uşurat sarcinile militare ale cotropitorilor turci. În Bulgaria, după moartea ţarului Alexandru (1371), fiul său, Şişman, continuă politica de ostilitate faţă de Sraţimir şi Dobrotici, conducătorii celorlalte două formaţiuni statale.

După 1371, procesul fărâmiţării se manifestă destul de puternic şi în Ţara Românească, astfel încât Vladislav-Vlaicu îi face faţă cu destulă greutate. Pentru a preîntâmpina destrămarea statului său, el recurge - se pare - la împărţirea lui în două, asociindu-şi la domnie pe fratele său Radu, căruia îi lăsa probabil Oltenia, păstrându-şi pentru sine Muntenia, precum şi conducerea supremă a statului.

Încercarea lui Vladislav-Vlaicu nu a putut însă frâna pe deplin dezvoltarea tendinţelor centrifuge ale boierimii. În 1374, o parte din marii boieri fug la regele Ungariei Ludovic, căruia - pentru a-i obţine ajutorul împotriva domnului român - îi duc vestea că acesta s-ar fi aliat cu turcii. Ştirea aceasta - provenind de la nişte duşmani ai lui Vladislav-Vlaicu, pusă în comparaţie cu politica sa consecvent antiotomană de până atunci, precum şi cu faptul că Murad plănuise tocmai acum o expediţie împotriva sa - nu este de luat în consideraţie.

Instigat de boierii fugari, Ludovic porneşte un război împotriva lui Vlaicu, de la care smulge, în 1375, cetatea Severinului, dar nu pentru multă vreme, căci, în 1376-1377, românii o recuceresc. Cu prilejul acestor lupte, se pare că şi-a găsit sfârşitul Vladislav-Vlaicu, urmându-i la tron fratele şi asociatul său, Radu I (circa 1377 - circa 1384). Războiul continuă, fără vreun rezultat hotărâtor, dar cu răsunet până în lumea apuseană. În legătură cu acest război, au rămas unele ştiri despre felul de luptă al oştirilor Ţării Româneşti.

O cronică a timpului vorbeşte despre zece mii de cavaleri, îmbrăcaţi în armuri, cumpărate din Veneţia. Deşi cifra pare mult exagerată, folosirea armurilor de către boierii din Ţara Românească este confirmată şi de alte izvoare; ea oglindeşte posibilităţile acestora de a-şi comanda armament la Veneţia, ceea ce dovedeşte cât de însemnate erau acum mijloacele economice şi, pe baza lor, puterea militară a marilor boieri din Ţara Românească.

În condiţii destul de neclare, în anii imediat următori, se restabilesc raporturile politice, dacă nu de colaborare, de neutralitate şi de oarecare bunăvoinţă reciprocă, între Ungaria şi Ţara Românească. Perioada dintre 1378 şi 1386, caracterizată prin concesiuni reciproce, este întreruptă uneori de conflicte. Profitând de anarhia politică reizbucnită în Ungaria după moartea lui Ludovic (1382), Dan I, urmaşul lui Radu, a atacat Mehadia, cu gândul recuceririi unor teritorii din jurul Severinului, însă fără vreun succes mai de seamă. O adevărată alianţă între Ţara Românească şi Ungaria s-a restabilit de-abia în 1394-1395, sub imperiul ameninţării turceşti.

În raporturile cu popoarele balcanice, politica urmaşilor lui Vladislav-Vlaicu, anume a lui Radu I şi a fiului şi asociatului său la domnie, Dan, nu s-a deosebit de aceea a celorlalţi conducători ai statelor balcanice. Atât Radu cât şi Dan au dus acţiuni politico-militare în sudul Dunării, pentru cotropirea unor teritorii ale taratului de Târnovo. Dan I, în special, a purtat un lung război în contra lui Şişman, cucerind unele cetăţi din dreapta Dunării, dar în cele din urmă şi-a găsit moartea în luptă. Aceste războaie între cele două state au contribuit indirect la consolidarea poziţiei turcilor în Peninsula Balcanică şi le-au înlesnit condiţii pentru o largă ofensivă care, de altfel, a şi pornit în 1383.

Check Also

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …

Domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească

Anii 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, au deschis o nouă pagină în …

Intensificarea exploatării ţărănimii în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

În ceea ce priveşte relaţiile de producţie, a doua jumătate a veacului al XVI-lea se …

Raporturile Ţării Româneşti cu Moldova, Polonia şi Ungaria în timpul lui Mircea cel Bătrân

Pentru a lupta cu succes împotriva primejdiei otomane, Mircea cel Bătrân a căutat să întreţină …