Consolidarea independenţei Ţării Româneşti (1597-1598). Lupta domniei împotriva instaurării regimului boieresc

Anii 1597-1598 au fost ani de luptă ai domniei - cu un succes evident, dar vremelnic - împotriva instaurării regimului boieresc. Obiectivul principal al acestei lupte era anularea tratatului din 1595 - a clauzelor privitoare la situaţia externă şi internă a domniei Ţării Româneşti.

Anularea clauzelor tratatului din 1595

Pasajul din cronică: „Atuncea Batâr Jicmon, deaca văzu pre Mihai Vodă vu atâta vitejie şi cu atâta înţelepciune, slobozit-au Ţara Rumânească cu tot venitul ei, ca să fie iar pre seama lui Mihai vodă” a fost pus de autorul anonim imediat după descrierea campaniei victorioase din toamna anului 1595, nu din pricina succesiunii în timp, ci pentru legătura cauzal-logică dintre aceste evenimente. Consolidarea independenţei Ţării Româneşti - în cadrul confederaţiei anti-otomane - este rezultatul afirmării puterii sale în anii 1594-1596, dar nu a fost realizată decât în urma unei îndelungate lupte.

În tratativele de la Alba Iulia, duse la sfârşitul anului 1596 - între Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory - se vădise clar incapacitatea acestuia din urmă de a menţine clauzele tratatului. Legăturile prin reprezentanţi proprii-la începutul anului 1597 - cu Poarta otomană şi cu Imperiul habsburgic dovedeau existenţa unei politici externe de sine stătătoare a Ţării Româneşti. Prima manifestare publică a crizei „suzeranităţii” lui Sigismund Bathory se producea în aprilie 1597, când Mihai, încălcând prevederile tratatului, refuza să participe la lucrările dietei. Sigismund încercă să-l abată pe Mihai de la această acţiune prin diferite presiuni: oprirea subsidiilor financiare trimise domnului de către imperiali, retragerea ajutorului militar.

Ca urmare a acestei situaţii, în vara anului 1597, se iveşte chiar un conflict între principele Transilvaniei şi împăratul Rudolf al II-lea, căruia i se cerea insistent să nu intre în raporturi directe cu domnul Ţării Româneşti, fapt din care se făcea o condiţie ultimativă pentru continuarea războiului, într-un raport de provenienţă imperială, se declara clar că această cerere va trebui acceptată, spre a nu i se da lui Sigismund pretextul păcii cu Poarta otomană.

Schimbările care au loc în Transilvania în 1598 - abdicarea, sub presiunea imperialilor, şi întoarcerea în scaun, la cererea nobililor, a lui Sigismund Bathory - au precipitat procesul anulării tratatului de la Alba Iulia, pe care Mihai Viteazul, prin solii săi trimişi la Rudolf al II-lea, îl declara caduc. Titulaturii pe care principele Transilvaniei continua s-o menţină nu-i mai corespundea o realitate obiectivă; consolidarea independenţei Ţării Româneşti înlăuntrul confederaţiei antiotomane era un fapt deplin realizat.

Textul din cronică referitor la „slobozirea” Ţării Româneşti se referă desigur şi la problema clauzelor interne. Acestea nu au fost puse în aplicare cu toată stricteţea niciodată, iar boierimea, faţă de prestigiul sporit al domnului, după şirul de izbânzi militare din 1595-1596, nu avea puterea necesară aplicării riguroase a clauzelor tratatului. Fiind vorba însă de includerea într-un tratat interstatal a reglementării unui raport de forţe interne, anularea clauzelor trebuia să se manifeste, în primul rând, nu prin modificarea punctelor din tratat, ci prin schimbarea acestui raport de forţe de către însăşi acţiunea politică domnească.

Înlăturarea practică a clauzelor interne s-a realizat treptat, printr-o luptă surdă şi neîntreruptă. Astfel, despre „consiliul celor 12” nu se poate vorbi decât în ce priveşte divanul din 13 aprilie 1596, în care a fost reformată organizarea interioară a mănăstirilor; în restul domniei, divanul pomenit în finalul hrisoavelor este cel obişnuit, de 8 dregători şi foarte rar de 10.

O anumită stabilitate a divanului de asemenea nu trebuie să înşele; ea nu e o dovadă a tutelei boiereşti, deoarece şi după mai 1595 figurează între dregători cei mai credincioşi partizani ai domnului. Divanul devine cu adevărat stabil abia după schimbările în componenţa sa din toamna anului 1596, când, odată cu sfărâmarea conspiraţiei logofătului Chisar, domnia intra într-o etapă de întărire netă a autorităţii sale.

În ce priveşte clauza referitoare la interzicerea pentru greci de a ocupa dregătorii, ea nu va fi decât parţial respectată, deoarece banul Mihalcea (grec, pe numele său Caragea) - unul dintre cei mai credincioşi sfetnici ai lui Mihai - figurează ca dregător în divan, iar după 1599 va fi locţiitorul lui Mihai în Transilvania. Şi mai puţin respectată a fost clauza care interzicea achiziţionarea de moşii de către străini, astfel de achiziţionări continuând să fie înregistrate de hrisoave. O singură clauză a fost menţinută şi aplicată cu stricteţe: aducerea înapoi, cu forţa, a şerbilor fugiţi.

Toate acestea arată că lupta nu a avut drept obiectiv anularea tuturor clauzelor, ci mai ales a celor care ştirbeau autoritatea domnească. Din această cauză, când mai târziu Mihai Viteazul dădea solilor săi la împăratul directive ca „să poată da şi milui pre cine va vrea cu ocine şi cu sate şi cui va da de moşie, să-i fie moşie, şi care va ieşi vinovaţi, au neameş, au boier, au sărac, toţi să se judece, cum îl va ajunge legea aşa să piară”, acest vehement protest contra regimului nobiliar nu trebuie înţeles ca simpla dorinţă a anulării clauzelor interne ale tratatului de la Alba Iulia, ci mai de grabă ca dorinţa înlocuirii clauzelor anulate, cu altele contrarii, printr-un alt tratat.

În lupta pentru anularea tratatului ca statut politic al regimului boieresc, în preajma evenimentelor din 1599, domnia se manifesta încă odată - conform caracterului ei de clasă - ca expresie a generalităţii de interese a clasei conducătoare, ca forţa capabilă încă - şi evoluţia lucrurilor va arăta că doar puţină vreme - să asigure această generalitate de interese.

Opoziţia boierească

Chiar dacă nu a luat forme violente, această luptă s-a desfăşurat în condiţiile unui conflict acut cu o puternică grupare politică boierească, care considera că numai ea reprezenta cu adevărat interesele generale ale clasei. Forma specifică a acestei opoziţii era solidaritatea de interese cu „suzeranitatea” lui Bathory.

Scrisoarea lui Mihai Viteazul către împăratul Rudolf al II-lea din 1598, în care spune: „pentru că au fost întotdeauna uniţi şi înţeleşi întru totul cu Ardealul... (boierii) nu cred că, despărţită de Ardeal, Ţara Românească poate să rămână singură sub protecţia creştinătăţii”, nu trebuie înţeleasă numai ca dorinţă a unirii Transilvaniei cu Ţara Românească, ci şi ca dovadă a înţelegerii existente; tot timpul între marea boierime şi Sigismund Bathory, înţelegere al cărei fundament era desigur tratatul de la Alba Iulia, din 20 mai 1595.

Pe lângă activitatea grupării boiereşti turcofile - refugiată în Moldova, dar întreţinând legături cu elemente din ţară, dovadă conspiraţia logofătului Chisar - politica domnească se lovea în această perioadă de opoziţia surdă, dar persistentă, a grupării politice boiereşti înţelese cu Sigismund Bathory, împotriva căreia, din cauza platformei ei antiotomane şi de aparentă „credinţă” faţă de domn, mijloacele de luptă nu puteau fi ale violenţei făţişe.

Faţă în faţă cu această facţiune, domnia se apără şi atacă, constituindu-şi o grupare boierească proprie, ale cărei căpetenii ocupau principalele funcţii în divan. Membrii acestei grupări erau răsplătiţi cu donaţii de moşii din domeniul domnesc, mai ales dintre cele confiscate de la boierii vinovaţi de „hiclenie” - formulă care vădeşte şi intensitatea şi mijloacele luptei. Gruparea boierească a domniei nu era constituită însă numai din mari boieri: o anumită importanţă pe care o capătă în vremea lui Mihai Viteazul boierimea locală - pomenită mai frecvent în actele de cancelarie - poate fi o indicaţie despre baza mai largă a grupării politice domneşti.

Sprijinită pe această grupare, domnia întreprinde lupta pentru salvarea statului feudal domnesc, voind, în acest fel, să demonstreze că războiul antiotoman putea fi purtat cu succes numai în condiţiile împiedicării regimului boieresc de a deveni regimul politic al statului feudal. Caracterul ascuţit al conflictului reiese şi din faptul că, în desfăşurarea luptei, fiecare grupare politică acţiona ca purtătoare de cuvânt a unei anumite linii de politică externă.

Datorită stării de spirit general antiotomane, gruparea filoturcă nu-şi putea afişa public platforma politică reală; din această cauză ea acţionează în numele Poloniei. Mulţi dintre boieri sunt sprijinitorii politicii „ardelene”, iar Mihai Viteazul, în chip firesc, al celei „imperiale”. Din această cauză, evoluţia politică internă şi cea externă - în desfăşurarea războiului - erau atât de indisolubil legate.

Situaţia politică din Moldova şi Transilvania

Moldova era integrată în sistemul politic al coroanei polone. Unii boieri ai Moldovei participau la lucrările dietei polone, ca reprezentanţi ai unei ţări dependente de coroana polonă, iar alţii se bucurau de „indigenatul” polon, fiind cetăţeni propriu-zişi ai Poloniei, la cererea domnului Moldovei.

Domnia Moldovei era obligată la unele contribuţii băneşti faţă de coroana polonă şi la informaţii amănunţite cu privire la mersul evenimentelor militare şi politice din jurul Moldovei, ceea ce fusese în trecut unul din rosturile principale ale domniei în raport cu Poarta otomană. În consecinţă, bunele raporturi ale Poloniei cu Poarta făceau ca acelaşi fel de raporturi să fie întreţinute şi de Moldova, care participă, între altele, la reprimarea prin-cipalelor forţe militare antiotomane din Răsărit, detaşamentele căzăceşti.

Unitatea de acţiune moldo-polonă apărea însă şi mai evidentă în ce priveşte relaţiile cu Ţara Românească. Nu se poate vorbi în acest caz numai de sprijinirea de către Ieremia Movilă a planurilor - care apar acum - de integrare a Ţării Româneşti în sistemul polon, ci, mai cu seamă, de solidaritatea a două regimuri politice asemănătoare împotriva unei politici care se înfăţişa tot mai mult ca duşmană a regimului nobiliar-boieresc. Cererile repetate de intervenţie polonă - prin Ieremia Movilă - ale boierilor munteni din 1598 nu erau îndreptate împotriva unei domnii, ci împotriva unui regim politic.

Revendicarea unui domn moldovean, cu precizarea că boierii munteni şi moldoveni sunt „de acelaşi neam şi aceeaşi limbă” - atestare internă a conştiinţei unităţii de neam şi de limbă - plângerile repetate în legătură cu drepturile boiereşti lezate - toate acestea nu se adresau întâmplător Poloniei prin Ieremia Movilă; se revendica în acest fel sprijinul a două regimuri politice solidare de către partizanii instaurării unui regim politic similar; spre deosebire de Buzeşti şi de boierii munteni din jurul domnului, boierii care se adresau Poloniei erau de părere că trăinicia acestui regim nu era garantată decât de restaurarea-limitată - a dominaţiei otomane.

Aşa se explică ostilitatea crescândă a boierimii moldovene - în frunte cu Ieremia Movilă - şi a Poloniei faţă de regimul lui Mihai Viteazul, într-o perioadă în care nu se poate vorbi de intenţii agresive împotriva Moldovei sau Poloniei din partea acestuia. Şi din această cauză era firesc ca toate solicitările imperialilor la adresa domnului Moldovei, pentru a se împăca cu cel al Ţării Româneşti, să fi fost în chip sistematic respinse.

Situaţia politică din Transilvania

Încă de la începutul anului 1597, situaţia din Transilvania era confuză din cauza politicii şovăitoare practicate de Sigismund Bathory şi a atitudinii de expectativă a imperialilor faţă de el. Hotărârea de a abdica - ca un fel de recunoaştere a neputinţei de a face faţă situaţiei - devenise clară încă din martie 1597, în timpul tratativelor de la Praga.

La sfârşitul anului, în convorbirile sale cu Sigismund, Mihai Viteazul şi-a dat seama că nu mai poate conta pe acesta în lupta sa împotriva turcilor, astfel că a primit cu satisfacţie ştirea abdicării principelui Transilvaniei - în martie 1598 - şi a numirii, în calitate de guvernator, a lui Maximilian, fratele împăratului Rudolf al II-lea.

Emisarii imperiali însărcinaţi cu preluarea Transilvaniei lucrau în strânsă legătură cu Mihai Viteazul. Una dintre cele mai importante măsuri menite să consolideze stăpânirea habsburgică în Transilvania a fost condamnarea la moarte şi executarea lui Ştefan Josika, fost cancelar al lui Sigismund Bathory, care plănuia să se înscăuneze principe cu ajutor polon şi turc şi să-l scoată pe Mihai Viteazul din domnia Ţării Româneşti.

Între timp, se producea însă o nouă schimbare. La 20 august 1598, Sigismund Bathory se întorcea în ţară şi era proclamat din nou principe al Transilvaniei. În aceste împrejurări, atitudinea lui Mihai Viteazul începea să devină alta în raport cu Transilvania. Sigismund Bathory, compromis ca om politic, înceta să mai fie un partener primejdios, mai ales după ce, prin tratatul cu imperialii, Mihai îşi asigurase deplina libertate de mişcare.

Din această cauză, el începu să-l sprijine pe principele Transilvaniei să reia firul colaborării militare - prin ajutoare directe în împrejurările asedierii Oradiei de către turci, în septembrie 1598 - şi, folosind trecerea sa pe lângă curtea imperială de la Praga, să încerce chiar o acţiune de apărare a lui Sigismund Bathory. În felul acesta, caracterul relaţiilor dintre Ţara Românească şi Transilvania - în 1597-1598 - era adânc influenţat de schimbările din această ţară şi însemna de fapt consolidarea independenţei Ţării Româneşti în cadrul coaliţiei antiotomane.

Întărirea legăturilor cu Imperiul habsburgic . Tratatul de alianţă din 1598

Consolidarea independenţei Ţării Româneşti e învederată, în mare măsură, de caracterul pe care îl îmbracă întărirea continuă a legăturilor cu Imperiul habsburgic. Faima din ce m ce mai mare a victoriilor româneşti a făcut, de bună seamă, ca în planurile politice ale curţii de la Praga factorul românesc să ocupe un loc din ce în ce mai important, în acelaşi timp, instabilitatea situaţiei politice din Transilvania a făcut ca Mihai Viteazul să dorească soluţionarea, fie chiar şi prin imperiali, a crizei care luase naştere în Transilvania. Din această cauză, întărirea legăturilor cu Imperiul mergea paralel cu slăbirea legăturilor de subordonare faţă de Sigismund Bathory.

În ianuarie 1597, o solie condusă de banul Mihalcea obţinea promisiunea unor importante subsidii pentru întreţinerea unei armate permanente de mercenari. Subsidiile începeau să fie plătite efectiv - cu unele amânări - din iulie 1597, pentru circa 4.000 de mercenari înzestraţi cu arme de foc; se asigurau în acest fel mijloacele de finanţare necesare prezenţei unei forţe militare puternice la Dunărea de Jos, dependente exclusiv de domnie şi de curtea de la Praga. Cu toate greutăţile pe care Sigismund Bathory - ca şi în anii anteriori - le punea în calea acestor legături directe, din ianuarie 1598 o reprezentanţă imperială funcţiona cu unele întreruperi la Târgovişte.

Condiţiile puse de imperiali în ce priveşte acordarea ajutorului financiar: comanda personală a lui Mihai Viteazul, organizarea unei campanii peste Dunăre, provocarea de diversiuni pe teritoriul Imperiului Otoman, arată încrederea ce exista atunci în talentul militar şi organizatoric al marelui domn. Acest lucru se vede şi din îmbărbătarea şi elogiile cu care îl copleşea pe Mihai papa Clement al VIII-lea.

Încununarea acestei situaţii a fost încheierea - la 9 mai 1598, la Târgovişte - â tratatului de alianţă cu imperialii. Acest tratat prevedea colaborarea politică şi militară în războiul antiotoman, întreţinerea unui efectiv permanent de mercenari pe socoteala imperialilor şi mai ales consfinţea caracterul independent şi ereditar al domniei. În acest fel, tratatul de la Târgovişte anula şi înlocuia tratatul de la Alba Iulia, punând capăt definitiv valabilităţii acestuia.

Acţiunea politică şi militară pentru o pace favorabilă cu turcii

Acordând lui Mihai - în urma înfrângerilor suferite - steagul de domnie la sfârşitul anului 1596, Poarta otomană încheia de fapt armistiţiul cu Tara Românească. Perioada anilor 1597-1598 este caracterizată, în acest sens, de o intensă acţiune diplomatică, în vederea transformării armistiţiului într-o pace favorabilă şi stabilă cu Imperiul Otoman. Negocierile lui Mihai în această direcţie au fost în cea mai mare parte cunoscute de aliaţii săi şi uneori întreprinse în comun cu Sigismund Bathory. Problema păcii nu interesa numai Ţara Românească şi Transilvania; ea a fost, adesea, în aceşti ani, obiectul unor dezbateri furtunoase în divanul otoman.

În vederea obţinerii păcii, a fost folosită o gamă variată de mijloace diplomatice şi militare. Mihai Viteazul a folosit larg - pe baza cunoaşterii relaţiilor turco-tătare - disensiunile dintre han şi sultan, adâncindu-le nu numai în scopul - atins în parte - al ieşirii tătarilor din război, ci chiar în acela al atragerii lor în coaliţia antiotomană.

În primele luni ale anului 1597, Mihai a mijlocit şi participat la negocierile de pace dintre Transilvania şi Imperiul Otoman. O mediaţie importantă - cerută de Poartă - a fost cea a patriarhilor de Constantinopol şi Alexandria. Din corespondenţa lor cu domnul Ţării Româneşti reiese că, în ce priveşte încheierea păcii, Mihai Viteazul înţelegea să plătească tribut, dar pentru rest să nu cedeze nimic: nici o fărâmă din independenţa ţării, niciuna din cetăţile cucerite - „doreşte ca turcii să preia tributul, dar pentru rest să fie lăsat în pace”.

Poziţia lui Mihai Viteazul era atât de fermă încât, în martie 1598, turcii au fost nevoiţi să cedeze din pretenţiile lor şi să accepte în principiu pacea, în condiţiile fixate de negociatorii Ţării Româneşti. La aceasta a contribuit şi colaborarea militară cu răsculaţii sârbi şi bulgari, întrucât „sârbii şi bulgarii ţineau cu Mihai şi aşteptau cu nerăbdare să-l vadă trecând la dânşii, ca să se închine lui”.

Aceştia sunt anii când începe să se desfăşoare, sub oblăduirea lui Mihai Viteazul, acţiunea pentru o răscoală generală a Bulgariei, întreprinsă de Dionisie Rally, mitropolit de Târnovo. Cu ajutorul acestei colaborări militare şi prin presiunea trupelor româneşti, Mihai Viteazul permanentiza în teritoriile de la sudul Dunării o anumită stare de nesiguranţă şi instabilitate. Încheierea tratatului a fost grăbită de acţiunea ofensivă de mare amploare din octombrie 1598.

Pentru a veni în ajutorul aliaţilor, asediaţi greu în Oradea, trupele româneşti au atacat prin surprindere şi au distrus o armată turcească lângă Nicopole, după care au nimicit cetatea Nicopole, au trecut prin foc şi sabie tot ţinutul până la Balcani şi apoi, tot prin surprindere, au nimicit două armate turceşti lângă Vidin şi lângă Cladova. Cronica internă ne dă data precisă pentru încheierea păcii: 6 octombrie 1598. Fapt este că, după aceste evenimente, la Dunăre a fost linişte aproape deplină, excepţie făcând incursiunile obişnuite ale bandelor neregulate, şi că, la sfârşitul anului 1598, condiţiile lui Mihai Viteazul erau incluse în condiţiile preliminare ale păcii turco-austriece, care va eşua însă.

Ca atare, la sfârşitul anului 1598 şi la începutul anului 1599, Ţara Românească nu era numai un stat cu independenţa consolidată, ci o forţă politică şi militară de care cele două mari puteri antagoniste - Imperiul habsburgic şi Imperiul Otoman - trebuiau să ţină seama în ce priveşte desfăşurarea ulterioară a războiului, o forţă politică şi militară în stare să extindă considerabil sfera acţiunii sale.

Check Also

Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, …

De la Unire spre Independenţă

Deceniul premergător momentului istoric al proclamării independenţei s-a înscris, ca şi cei şapte ani de …

Comerţul în Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Piaţa internă Adâncirea diviziunii sociale a muncii, creşterea producţiei meşteşugurilor, a atelierelor de cooperaţie capitalista …

Meşteşugurile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie şi adâncirea diviziunii sociale a muncii au dat posibilitate meşteşugarilor să …

Premise istorice ale redobândirii independenţei poporului român

Este o caracteristică a istoriei poporului român străduinţa de a asigura o dezvoltare liberă alcătuirilor …