Conservatorismul românesc

Originile conservatorismului

Conservatorismul politic din România îşi are obârşia în memoriile boiereşti redactate în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi în prima parte a veacului următor. Convinşi de necesitatea consolidării propriei societăţi, reprezentanţii elitei din această perioadă s-au adresat marilor puteri, Porţii şi îndeosebi Rusiei ţariste. Ei propuneau, între altele, reorganizarea aparatului administrativ şi a visteriei Principatelor.

Aveau în vedere, totodată, o nouă politică economică, şi chiar şi o altă politică culturală. Pentru „siguranţa persoanelor, proprietăţilor şi a onoarei”, se gândeau la o variantă românească a cunoscutului Habeas Corpus Act; un cadru juridic prin care societatea, respectiv statul, prin ordine şi stabilitate, îi garantează individului libertatea şi manifestările creatoare.

Memoriile amintite au fost elaborate în condiţii istorice locale nefavorabile: repetate războaie austro-ruso-turce care se desfăşurau în spaţiul carpato-dunărean şi care adesea se sfârşeau cu rapturi teritoriale. Alte aspecte ale contextului european sunt însă favorabile conturării conservatorismului politic român. În Anglia, unde poposeau, din când în când, boierii români, modelul susţinut de liberal-naţionaliştii francezi era aprig combătut. În literatura politică şi istorică, gânditorii britanici susţineau absurditatea ideii de a distruge prin violenţă o veche ordine socială.

Înlocuirea unei instituţii tradiţionale (monarhia) sau a unei politici, chiar deficitare, cu „o invenţie contemporană” (indiferent că este denumită „protectorat”, „directorat”, „consulat”), duce la dezastru. În consecinţă, potrivit primilor conservatori europeni, tradiţia trebuie respectată. Fiecare om este dator să accepte poziţia moştenită în ierarhia socială, să respecte autorităţile şi, în primul rând, pe conducătorul uns de Dumnezeu.

Principii generale şi idei principale

Două principii generale rezultă din cele de mai sus:

  • principiul ierarhiei;
  • principiul autorităţii.

Aceste principii constituie temelia conservatorismului european, care se afirmă în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Din ele decurg principalele idei:

  • redobândirea/păstrarea supremaţiei spirituale a Bisericii, care, propovăduind respectarea cuvântului lui Dumnezeu, poate tempera pornirile distructive ale oamenilor;
  • monarhia constituţională ilustrează îmbinarea trecutului (tradiţia autorităţii politice) cu prezentul (realitatea, caracterizată prin noi aspiraţii şi împliniri, consfinţite juridic);
  • tot ce are rădăcini în trecutul îndepărtat devine parte a societăţii active; îndepărtarea unui element al acestei structuri organice deschide calea către haos;
  • progresul rezultă numai „dintr-un proces lent şi prudent, asemănător maturizării unei plante”.

Legitimitatea prin autoritatea politică reprezentată de monarh a fost susţinută şi de cărturarii români în primăvara anului 1848, până la abdicarea lui Gheorghe Bibescu Vodă. Chestiunea respectării şi apărării marii proprietăţi funciare a caracterizat repetatele dezbateri din Comisia Proprietăţii, în vara aceluiaşi an, apoi, în cadrul celor două Divanuri Ad-Hoc din 1857. Pentru gradualismul schimbărilor, în vederea evitării convulsiilor sociale, s-au pronunţat reprezentanţii conservatorismului autohton şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Junimismul - contribuţie la definirea conservatorismului român

După asasinarea prim-ministrului Barbu Catargiu, exponent al conservatorismului, critica convulsiilor sociale continua. Mai mult, prin junimism, se ajungea la o critică organizată, coerentă a înseşi „direcţiei în care se îndreaptă societatea românească modernă”.

„Inovaţiile” (ideile, instituţiile) liberale din perioada 1848-1864 au fost considerate imitaţii, împrumuturi din Occident. Ele atingeau, potrivit junimiştilor, numai „suprafaţa societăţii româneşti”, fiind doar „forme fără fond”. Premature, veneau în contradicţie cu tradiţiile legislative, cu structura socială, cu spiritualitatea majorităţii românilor.

Ele întârziau apariţia şi dezvoltarea „noului conţinut”, care să corespundă stării reale a ţării, caracterizată prin:

  • lipsa unei „democraţii a muncii”, în care cele trei „clase” ale societăţii - ţăranii, meşteşugarii şi „guvernanţii” - nu erau încurajate de stat să-şi realizeze sarcinile specifice;
  • precaritatea culturii, altă „fantomă fără trup”, care împiedica „democratizarea României de jos în sus”.

Aşadar, pentru junimişti, liberalii asigurau numai o „democraţie de sus în jos”; nu exista clasă de mijloc, deci nici burghezie; nici proletariat, ca urmare; socialismul constituia o „mare anomalie”; Partidul Liberal era considerat un partid artificial; numai cei care reprezentau interesele moşierilor şi ale ţăranilor aveau posibilitatea să instaureze forme politice şi culturale corespunzătoare „obiceiurilor ancestrale”; junimiştilor şi, prin ei, conservatorilor le revenea, astfel, rolul principal în asigurarea progresului gradat, real, durabil.

Mediile sociale

Variante ale aceluiaşi mediu doctrinar, conservatorismul şi junimismul au definit convingerile politice ale marilor moşieri şi ale fiilor acestora. Familiile Balş, Brâncoveanu, Cantacuzino, Carp, Catargiu, Ghica, Lahovary, Manu, Rosetti, Sturdza, Ştirbey cuprind numeroase exemple în această privinţă.

Adepţi ai conservatorismului, inclusiv prin filiera junimistă a acestuia, ei proveneau din familii care obţinuseră titluri boiereşti drept recompensă pentru serviciile administrative efectuate. Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Vasile Pogor; la fel, cel al lui Teodor Burada. A.D. Xenopol, fiul unui funcţionar superior, autodidact, avea în vedere variate alternative privind dezvoltarea României moderne.

Diversitatea originii sociale a reprezentanţilor conservatorismului şi sorgintea multietnică a junimiştilor sunt ilustrate de faptul că mulţi fii de negustori români, aromâni, armeni, evrei, greci au participat la ampla dezbatere de idei privind evoluţia organică a societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Nume cum sunt Grigore Mithriade Buiucliu, Ioan Caragiani, Iacob Melik, Petru Missir, Nicolae Quintescu etc. atestă cele afirmate mai sus. Interesant este faptul că mulţi dintre cei nominalizaţi au devenit apreciaţi profesori universitari şi publicişti, care activau la Iaşi şi la Bucureşti, principalele centre urbane ale vremii. Totodată, prin poetul bucovinean Samson Bodnărescu, cărturarii braşoveni Ioan Meşotă şi Gavriil Munteanu, prin Ioan Bechnitz şi Eugen Brote, din Sibiu, conservatorismul şi junimismul, reunite ulterior, sunt reprezentate şi în teritoriile româneşti aflate, la acea dată, în afara graniţelor statului naţional modern.

Intelectualii epocii au constituit suportul social cel mai reprezentativ al ideilor conservatoare. Cei mai cunoscuţi junimişti erau oameni de cultură care descindeau din personalităţi afirmate încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Dimitrie August Laurian sunt continuatorii generaţiei care, la 1848, apăra legitimitatea istorică, dar şi susţinătorii evoluţiei organice post-paşoptiste. Renumiţi oameni ai şcolii, secundare şi superioare, cei trei au în preajmă mulţi alţi dascăli, dintre care îi amintim pe: geologul Grigore Cobălcescu, matematicianul Nicolae Culianu, filozofii Vasile Conta, P.P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru.

Ideile conservatorismului, ale junimismului, în primul rând, au fost propagate, vremelnic, de cei mai cunoscuţi scriitori ai epocii: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu-Delavrancea şi Alexandru Vlahuţă. Episodic, la dezbaterile iniţiate de societatea cultural-politică „Junimea”, participau Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Gheorghe Panu, Alexandru Philippide şi A.C. Cuza, chiar dacă, ulterior, mulţi dintre aceştia au devenit adepţii altor „modele” social-politice privind dezvoltarea României moderne. Cu toate acestea, conservatorismul şi junimismul au fost reprezentate în continuare de personalităţi renumite pentru nobleţea spiritului lor.

Precursori ai conservatorismului politic la români

  • Ienăchiţă Văcărescu, istoric, filolog şi poet premodern, fost mare dregător domnesc şi diplomat;
  • Iordache şi Nicolae Rosetti-Rosnovanu, boieri moldoveni, care apreciau modelul britanic de dezvoltare, îndeosebi alternativa conservatorilor din Anglia;
  • Grigore al IV-lea Ghica, domn al Valahiei după înlăturarea fanarioţilor, adept al continuităţii istorice şi al evitării convulsiilor sociale care pun în pericol proprietatea tradiţională;
  • Mihail Sturdza, cel mai bogat boier al vremii sale; domn al Moldovei în perioada regulamentară, a redactat ulterior memorii şi proiecte reformatoare pentru ambele Principate;
  • Barbu Ştirbei, jurist, coautor al Regulamentului Organic; ca domn al Valahiei, după „revoluţia de la 1848”, propunea revizuirea legii fundamentale sus menţionate.