Conflictul României cu puterile garante

În februarie 1866, consulii, care voiau să-şi ia aere de supraveghetori şi sfătuitori gata de mustrări, fură, cu toate prevederile lor repetate, surprinşi de lovitura contra lui Alexandru Ioan Cuza, pe care în a cel moment puterile garante îl priveau ca pe singurul care ar putea să guverneze această Românie de unde veniseră atâtea griji.

Pe când, în faţa proclamaţiei, redactată într-un ton umflat până la ridicul, lumea bucureşteană, care nu odată, prin negustorii şi breslele ei, se închinase celui dintâi domn al României unite, stătea nepăsătoare înaintea schimbării violente săvârşite de oameni fără altă popularitate decât a clubului „roşu”, se instalase o „Locotenenţă” cu generalul Golescu, aproape uitat în ultimii ani, cu colonelul Haralambie, care nu se distinsese niciodată prin nimic, şi, ca reprezentant al Moldovei, Lascăr Catargiu, un străin în Bucureşti, miniştrii fiind Ion Ghica la Externe şi preşedinte, Dimitrie Ghica la Interne, priceputul om de socoteli Petru Mavrogheni, mai târziu însărcinatul de afaceri al lui Mihai Sturdza, la Finanţe, iar la Lucrări Publice D.A. Sturdza, care, reprezentând pe Lascăr Catargiu în regenţă, ajutase complotul contra rudei sale, completându-se cu C.A. Rosetti, la Culte, cu Ioau Cantacuzino, ministru de Justiţie, ca secretar al locotenenţilor, ca şeful conspiratorilor, Leca, la Războiu, - şi Solomon, gata de o mişcare armată, demisiona.

Reprezentanţii Puterilor ocrotitoare se interesară cu o grabă care le face onoarea de soarta acelui care căzuse. Pe când se aclama în Corpurile Legiuitoare Filip I şi mâini brutale rupeau stema lui Alexandru Ioan I, călcând-o în picioare, consulul Franţei, Tillos, fără să aştepte hotărârea guvernului provizoriu, îl căută pe acesta în primul loc de internare al lui, unde găsi hotărârea fermă a fostului domn de a nu reveni asupra actului de abdicare, cerând numai să i se lase drumul deschis către ospitalitatea unei străinătăţi oarecare.

Generalul Haralambie, căruia, la primirea acestor rânduri, a trebuit să i se suie sângele în faţă „arestatul” îi scria: „D-ta ştii că principiul proclamat de Corpurile statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţe, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac în acest sens tot ce va atârna de mine... Trăiască România!”.

Celorlalţi consuli nu le se îngădui să vadă pe prizonier. Eder primi acelaşi răspuns, plin de o superioară demnitate şi de un incomparabil spirit de jertfa. „Ce vreau aceşti domni”, spuse el, „adecă un domn străin, vreau şi eu. Am voit-o totdeauna şi am lucrat pentru aceasta, dar cu mai multă pricepere de cum se face astăzi. Am crezut că trebuie să aştept momentul prielnic”. Adăuga doar că prin ce s-a făcut se deschide un drum către comisarul turcesc şi „Căimăcămia” ultimelor timpuri. La 14/26 ale lunii pleca pe neştiute trăsura, păzită de soldaţi, care trecu peste graniţă pe acela care nu era să mai calce pământul ţării create de dânsul.

Frumoaselor cuvinte ale celui astfel izgonit le se va răspunde prin actul din 4 martie, care înfăţişa agenţilor străinătăţii, pentru a comunica unde va fi de nevoie, întreaga domnie răsturnată ca o serie de abuzuri, de călcări de dreptate şi dilapidări, ca şi de compromiterea tuturor partidelor şi personalităţilor, ajungând „să umilească şi să dezonoreze naţia în ochii Europei”, fără să se pomenească nimic din marile isprăvi realizate. le se făcea cunoscută speranţa de a se acorda ţării acel prinţ străin care fusese dorit de la început încă. Lui Gladstone, cu argumente economice, care se credeau potrivite, i se adresa deosebit Ion Ghica.

Încă la 24 februarie contele de Flandra înştiinţa însă telegrafic că nu primeşte coroana, smulsă astfel celui în drept, şi, pentru a nu se mai vorbi de dânsul, porni într-o mai lungă călătorie italiană”. Ministrul de Externe al Belgiei comunica, de altfel, la Paris că prinţul, neînştiinţat încă oficial, s-a arătat foarte puţin măgulit că s-au gândit la dânsul ca să urmeze prinţului Cuza.

De altfel, din toate părţile se arăta dispoziţia de a se aduna conferinţa prevăzută prin tratatul de la Paris pentru a rezolvi chestia deschisă de atentatori. Fusese vorba întâi ca adunarea să aibă loc la Constantinopol, dar se preferă apoi să nu se stabilească deocamdată locul. Se vorbea şi de posibila intervenire, în caz de tulburări, a trupelor turceşti, întovărăşite însă de comisari ai Puterilor. Măgulit de alegerea, pe care ar fi şi primit-o, a unei rude a prinţului consort Albert, Clarendon, contrar acestei intervenţii, arăta deosebit de favorabil, ceea ce nu fusese de mult, „Principatelor”. Era, fireşte, puţin dispus să admită ca prinţ străin pe ducele de Leuchtenberg, pe „un prinţ italian” şi chiar pe ducele de Coburg.

De o parte, Turcia cerea stăruitor aplicarea clauzelor din 1859, cu intervenţia ei măcar diplomatică la Bucureşti, pe de alta, Clarendon îşi amintea, dar prevăzând împotrivirea Rusiei, proiectul francez de cedare a Principatelor către Austria, în schimbul Veneţiei, care s-ar alipii la noua Italie. Un memoriu moldovenesc către Poartă, propus de Ştefan Catargiu, dar combătut de Manolachi Costachi, cerea separaţia. Pentru a preîntâmpina primejdia, se trimeseseră în grabă, ca reprezentanţi şi ai Locotenenţei domneşti şi ai Adunărilor, Manolachi Costachi, Costaforu şi Al. Golescu la Constantinopol, V. Boerescu, Steege şi un al treilea la Paris, având şi căderea de a se înfăţişa conferinţei. Se adăugase apoi Ion Brătianu şi, ca înlocuitor, Scarlat Fălcoianu.

Dar încă de atunci răsărea ameninţarea conflictului înarmat între Prusia şi Austria şi a amestecului italian. Astfel Austria nu îndrăzni să sprijine pe turci în voinţa lor de a rupe Unirea. Pentru a câştiga pe Napoleon, guvernul austriac mergea aşa de departe, încât admitea şi proclamarea independenţei româneşti, sub acel prinţ străin care însă n-ar fi nici italian, nici rus.

Planul de a se împovăra cu anexarea Principatelor era hotărât respins, aceasta deşi Franţa îl rezerva pentru alte împrejurări, şi, fireşte, Italia sprijinea proiectul, pe când Clarendon era de părere că Francisc Iosif are în samă destule populaţii semibarbare ca să nu-şi mai adauge „patru milioane de sălbateci”. Dar ţarul scria pe un raport asupra acestei chestiuni: „inadmissible jusqu ’a la guerre”, şi cercurile panslaviste, care aflaseră, se puneau în mişcare.

 

La începutul lui martie toată lumea se înţelegea în sfârşit pentru adunarea Conferinţei la Paris, şi Rusia singură, care propusese Constantinopolul, era socotită că vrea să susţină Poarta pentru anularea Unirii. Discuţiile se începeau la 10 ale lunii. Austriecii se bucurau că toate puterile ar fi acum pentru separaţie. Drouyn de Lhuys ar vorbi deci numai pentru formă, la început, da vechea idee franceză. De fapt însă acesta revenea la prima politică faţă de dorinţele românilor. Clarendon, care cerea numai o informaţie la faţa locului, se ralia la acelaşi punct de vedere, şi i se răspundea la Paris că există şi un Parlament, a cărui atitudine decide.

A doua şedinţă a Conferinţei (18 martie) pleca de la principiul integrităţii Imperiului Otoman. Dar Anglia trecu întâi de partea Austriei, contra prinţului străin, susţinut numai de reprezentanţii Italiei şi Prusiei: îi trebuia un vot, în Adunarea în fiinţă sau într-un nou Divan ad hoc, de care se vorbi în hotărârea luată, ca să-şi poată părăsi punctul de vedere. Dar reprezentanţii Prusiei şi Italiei, al Franţei şi chiar al Rusiei trebuiau să recunoască dorinţa românilor de a avea prinţul străin, chiar dacă n-ar fi acum momentul de a le se acorda satisfacţia; plenipotenţiarul rus stăruia că Moldova nu vrea Unirea.

Trimeşii de la Bucureşti, care ceruseră să fie ascultaţi în conferinţă, invocând precedentele de la Congres nu fură admişi, dar Drouyn de Lhuys le îngădui a prezintă memorii şi-i asigură că ar putea fi şi întrebaţi, dar nu în şedinţă. Ceva mai târziu o apropiere, măcar aparentă, se produse între Clarendon şi Ministeriul francez. Şi ambasadorul austriac la Paris ajungea să se întrebe: „Ce e de făcut faţă de patru milioane de locuitori care nu-şi vad mântuirea decât în alegerea unui prinţ străin, care resping cu îndărătnicie orice altă soluţie şi care ştiu bine că vor birui la urmă împotriva unei Europe dezbinate şi preocupate de alte interese?”. De cealaltă parte, Musurus asigura că „un ploton de turci” poate impune orice românilor, şi colegul său rus la Londra că ajung „cinzeci de piaştri” pentru a face să fie ales domn orice boier.

Pe când diplomaţia europeană dădea un astfel de faliment, guvernul provizoriu, care încerca o solie la regele Belgiei, plătea păcatele acelor care participaseră la răsturnarea domnului Unirii prin deplina păstrare a liniştii în ţară, aşa ca se dezarmau duşmanii care aşteptau numai să se producă tulburările ce ar fi motivat o intervenţie, întrucât, de altminterea, aceasta putea fi socotită cu putinţă în starea de atunci a Europei, gata de o nouă şi uriaşă încăierare.

Cum Corpurile Legiuitoare arătau mai puţin simţ al realităţilor, purcedând, faţă de englezii de la Calea Ferată, de francezii dezastroasei concesii Godillot, la anulări care trebuiau să producă nemulţumiri la Londra şi la Paris, se procedă, în această lună martie chiar, la dizolvarea aleşilor lui Cuza-Vodă, care nu se păreau destul de siguri noii cârmuiri.

În adevăr, ei înţelegeau, după prelungirea sesiunii, să păstreze, „ca o Convenţie naţională puterea supremă şi nu voiau să îngăduie Locotenentei ieşite dintr-un complot dreptul de a se adresa naţiunii”. Se punea în vedere alegerea unei Constituante, care să ţie samă de „principiile proclamate în acea zi memorabilă (11 februarie), chemată să constituie una din cele mai frumoase pagini din istoria României”.

La început, se impuseseră mai mult reprezentanţii vechii clase stăpânitoare. Ion Brătianu, despre care s-a crezut că ar fi voit, la întoarcere, să-şi însuşească, prin puterile clubului, puterea supremă, se afla, cum s-a arătat, în Apus, însărcinat, acum cu misiunea de a descoperi pe „prinţul străin”. Rosetti, care voia să domine situaţia cu „40.000” de membri ai unei viitoare gărzi naţionale, nu reuşi să-şi impună politica, invariabil revoluţionară, în sensul de la 1848.

Dar în această atitudine, care putea să se menţină aşa de greu în asemenea împrejurări, adăugându-se şi nemulţămirea părţii covârşitoare a armatei, indignată de actul de brigandagiu de la Palat, - şi regimentele de linie şi de lăncieri din Bucureşti rămâneau legate de Florescu, puţin potrivit pentru o lovitură, şi de Solomon, care dovedise că poate da una, meritul cel mare e al poporului românesc însuşi. El arăta că, aproape fără conducere, scormonit de dibacea propagandă rusească, ispitit prin toate mijloacele şi atât de puţin sigur de viitorul cel mai apropiat, ştia să se stăpânească.

Răsplata nu putea să întârzie. În a patra şedinţă a Conferinţei, la 19/31 martie, Drouyn de Lhuys putea vorbi aşa, admiţând şi ideea prinţului străin: „Unirea e mai mult decât o dorinţă exprimată solemn: e o realitate care a întrat în actele diplomatice ca şi în fapte... E un fapt obligatoriu pentru toată lumea, atâta timp cât nu s-au produs în sens contrariu o manifestaţie spontanee în sânul Adunării.

Atitudinea lui I. Brătianu, strâns legat de interesul ţării, trebuia să tragă greu în cumpănă. Acel care fusese însărcinat, prin telegrama din 12/24 martie a lui I. Ghica, în care i se dădea voie să ceară de la Paris orice propunere de candidatură, - el demisionase din delegaţie pentru a lucra singur - să dea ţării un domn dintr-o dinastie străină nu mai era, de mult, omul de la 1848, aşa cum îl întrupa, şi va continua să o facă până la sfârşit, bunul său prieten şi „căuzaş”, Rosetti. O schimbare adâncă se petrecuse în omul care trăia modest, într-o familie fericită, binecuvântată cu mulţi copii, la via, la moşioara sa de la Florica lângă Piteşti. Realităţile naţionale îl readuseseră la el însuşi.

În adevăr, la suirea pe tron a lui Alexandru Ioan I el prezentase un memoriu, sprijinit pe acea cunoştinţă a istoriei pe care căuta să şi-o însuşească tot mai mult, şi pusese înaintea noului domn român un întreg program de acţiune, care ar fi executat în folosul ţăranilor de „un guvern naţional şi liberal”. „Votul de la 24 ianuar”, scria el, fără a apăsa pe punctul încă neîndeplinit al prinţului străin, „a deschis o eră; de întărire, de mărire şi de fericire naţională”. Arăta că întâia datorie e lupta contra „boierilor”, încă înduşmăniţi cu noua stare de lucruri. În locul lor, să se aşeze puteri luate de la „sorginţile vii ale naţiunii”.

Astfel el cerea să se inaugureze fără şovăire „drumul nou”, la deschiderea căruia fireşte era gata să ajute. Ceva mai târziu el îşi arăta, în „Românul”, credinţa că „Alexandru Ioan I... trebuie să devie pentru noi toţi simbolul unirii, nu numai a Principatelor, ci şi a oamenilor”. Merge până acolo, încât afirmă că a cere prinţul străin -, cum o făceau adversarii săi -, „astăzi mi s-ar părea o cerere facţioasă”. Nu-i trebuia acest monarh „ce ni l-ar scoate boierii din cutiuţă”. Acesta n-ar fi în stare, în momentul Războiului franco-austriac, să înarmeze ţara, ceea ce e întâia datorie.

Ionel Brătianu lupta şi cu aceia care pretindeau că a scăzut entuziasmul de la 24 ianuarie. Fostul conspirator de la Paris era apoi încredinţat că „emanciparea popoarelor este o fatalitate lipită de Napoleon al III-lea. Mult timp el nu intervine, deşi deputat, în micile chestii curente, mărginindu-se a combate, la 1861, ideea unei colonizări, prin care ne-am pregăti să fim „nişte paria ai Germanilor, care pretind a domina de la Rin până la Marea Neagră”. ceea ce nu-l împiedeca să aprobe lupta organizaţiei pe care o numea acum „partidul naţional” pentru alt program de realizări decât al trecătoarelor guverne ale lui Cuza.

În neajunsurile vremii el vedea la 1862 şi neputinţa naţiei de a colabora cu alesul ei, în loc să se lase, la toate, în sama puterii de stat. Această voinţă a naţiei însăşi o glorifica el în marea manifestare războinică din America Războiului de Secesiune. În lupta cu Kogălniceanu la 1863, el a fost însă la nivelul oricărui orator de partid. Şi, în discutarea chestiei ţărăneşti, a „clăcaşilor”, el răscoli cu adevărat istoric documentele vremurilor, fără a putea ajunge la o formulă a sa.

La 1865, numai probleme de învăţământ preocupau pe acela care totuşi nu se desfăcuse din legăturile de club, care singure reţineau pe prietenii lui. Icoana lui Lazăr îi răsărea înainte, şi întreaga pleiadă de scriitori ai vremii noi erau glorificaţi de dânsul; el apăra ideea fericită, că statul nu trebuie să împiedece măcar în acest domeniu roditoarea iniţiativă individuală: se descrie cu vervă situaţia nenorocită a profesorului funcţionar, impus, supravegheat şi cenzurat: „un simplu instructor, căruia i s-au încredinţat un număr de şcolari spre a le însemna cutare şi cutare lucru după o programă hotărâtă”.

„Într-o asemenea sistemă, Lazării noştri de astăzi, căci eu cred că Sunt, mai pot avea un rol?”. „Crezi d-ta”, spune el directorului învăţământului, „că Lazăr, cu părul zburlit şi prăfuit, fără altă recomandare decât toiagul său cel noduros, ar fi ajuns astăzi, nu până la catedră, dar chiar până în anticamera prin care mai adesea trebuie să treacă cineva ca să ajungă acolo, adecă a ministrului?” În timpul din urmă, preocupaţiile mai înalte făcură loc însă, polemicei cu stăpânii zilei.

De aici altă atitudine şi călătoria în Apus pentru răsturnarea domnului, pe care odinioară îl apărase şi se arătase gata să-l sprijine. Acolo pregăti broşura prin care românii se adresau conferinţei, arătând drepturile lor de autonomie, din nou ameninţate. Într-însa, după o magistrală prezentare a situaţiei politice în Principate, se învinuia Cuza că n-a fost fidel mandatului său şi „vrednic de înalta-i misiune”, ceea ce a dus la „abdicarea impusă de către naţiune”. Se explica proclamarea contelui de Flandra, cu siguranţa că el nu va putea primi, prin necesitatea de a fixa de la început baza Unirea supt prinţul străin, de care românii, ca naţie de sine stătătoare, nu se puteau dezbăra. Se dovedea apoi că actul din februarie nu era făcut „supt influenţa niciunei Puteri”, ceea ce înseamnă Rusia.

Naţia nu primeşte tutela colectivă care ar înlocui vechiul protectorat, şi faţă de dânsa nu se va putea recurge la forţă. În genere, monarhia ereditară este o garanţie de ordine şi de stabilitate, în ce priveşte statul român, consolidarea lui poate fi numai de folos tuturor statelor europene, şi nu se uită ce ar putea să revină economiei naţionale germane, îndreptată către Orient. Austria, despărţind politica ei de a Turciei, ar avea prilejul „de a-şi alipi pe români şi pe slavi”.

Ca să fie recunoscători Rusiei, românii trebuie să-şi capete un echilibru definitiv, în sensul pe care, pe rând, l-au indicat înşişi suveranii marelui Imperiu, - şi nu se uită felul cum chestiunea românească a fost văzută de Kiselev. Turcia ar putea să se gândească la dovezile de simpatie pe care de la 1821 înainte i le-au dat cele cinci milioane româneşti, care nu vreau să se rupă din legătura lor cu acestălalt imperiu, căruia îi dau la Dunăre o acoperire preţioasă.

În această stare de spirit se prezintă Ioan Brătianu, în ziua de 18/30 martie, la Dusseldorf, unde se afla adunată familia Hohenzollernilor de la Sigmaringen, dar încă de la 14/26 Bălăceanu cerea voie telegrafic să vorbească de Carol de Hohenzollern. El se declara însărcinat de guvernul provizoriu, cu toate că Ion Ghica va rezerva acest drept, lui Bălăceanu, după ce se avuse siguranţa renunţării lui Filip de Flandra, şi tot odată el va proclama înaintea naţiei pe „Carol Ludovic” de Hohenzollern, - să ofere tronul României celui de al doilea fiu, Carol, al principelui Carol Anton (primul, Leopold, ar fi fost avut în vedere de Cuza însuşi, printr-o scrisoare din 1 octombrie 1865 către Napoleon) care abdicase de la calitatea sa de stăpânitor acolo la Rin pentru ca să ajute la alcătuirea marii patrii germane, şi al principesei Iosefina, fiică a marelui duce de Baden şi a rudei lui Napoleon al III-lea, Stefania de Beauharnais, rămasă până la sfârşit franceză, Carol Anton el însuşi coborându-se din familia Murat.

Când venea acolo la Rin să caute pe prinţul străin, Brătianu avea nu numai învoirea, dar însăşi indicaţia lui Napoleon, care păstrase cele mai strânse legături cu vara sa, aşezată în Germania, dar care atât de bine se simţea în Franţa, unde era o figură bine cunoscută. Copiii principesei Iosefina erau cercetaţi de acea tovarăşă de copilărie a împăratului francezilor, Hortense Cornu, care ajutase aşa de mult cariera pretendentului şi a exercitat în mai multe rânduri o puternică înrâurire asupra orientărilor lui. Născut la 20 aprilie 1839, prinţul Carol fusese crescut întâi de o guvernantă franceză şi, după ani de studiu sub un preceptor german, fusese încredinţat unui preparator din Franţa.

Crescut şi la Dresda, unde soţia moştenitorului de tron, Carola, era o principesă suedeză, rudă a lui, după ce fusese purtat în copilărie şi prin Elveţia de mai multe limbi, tânărul ofiţer prusian mersese la Paris ca o rudă şi întâmpinase o foarte bună primire la Curtea împărătească. Aici cunoscuse pe Anne Murat şi fusese cucerit de graţia acestei sprintene tovarăşe a împărătesei Eugenia, care participase elegant la vânătorile celei mai strălucite societăţi din Europa.

O căsătorie ar fi putut fi încheiată, dacă fiul unui general şi preşedinte de Consiliu prusian n-ar fi fost prea strâns legat de ideea naţională a poporului german pentru a trece dintr-o armată în alta. Nemângâiat pentru ruperea unor legături la care ţinea aşa de mult, el urmase trupele germane în războiul cu Danemarca, în care, la Duppel, la Fredericia, el căuta moartea.

Legăturile cu lumea latină ale tânărului de un spirit adânc reflexiv, de o obişnuinţă de lucru metodic peste impulsurile vrâstei sale erau şi mai întinse decât acestea şi decât o vizită în Italia de Nord. Sora lui, Ştefana, se măritase după regele Portugaliei, dom Pedro, fiu al unui prinţ de Saxonia-Coburg, Ferdinand, şi daca aceasta aşa de fericită căsătorie fu ruptă în curând de moarte, Leopold, fratele mai mare al lui Carol, merse la Lisabona pentru nunta cu principesa Antonia, sora regelui, care şi el se strânse în cea dintâi floare a vrâstei, şi un alt spirit decât al luptătoarei Germanii, pornită să-şi câştige unitatea politică, se introduse şi astfel în casa omului sever care era prinţul Carol Anton.

Menit să trăiască în aceasta Germanie supt al carii steag se afla ca ostaş, Carol de Hohenzollern, privit la Berlin, afară de relaţiile sale cu prinţul moştenitor Frederic Wilhelm, cu un sentiment de superioritate de către atât de îndepărtatele lui rude din familia regală, cercetase această Portugalie, de un caracter aşa de deosebit, în 1861, pentru ca apoi să întreprindă o mare călătorie prin Franţa de Sud, aşa de romană încă, şi de acolo, în colonia din Africa, până în marginea deşertului.

După studii începute la Universitatea din Bonn şi un nou stagiu de ofiţer, el făcuse, în 1863, acea a doua călătorie franceză, care părea că-i va deschide o altă carieră. Abia trecuseră câteva luni după participarea la războiul danez când oacheşul oaspete din Răsărit veni, la sfârşitul lui martie, să-i deschidă acele orizonturi orientale spre care putuse fi pregătit, de altfel, prin aceste călătorii chiar.

Desigur că familia prinţului Carol Anton fusese înştiinţată. Brătianu nu uită să spună că Napoleon aproba proiectul, aceasta deşi la Dusseldorf se aştepta războiul, iar împăratul francezilor, care numai peste o lună era să se hotărască între cele două puteri germane, începând negociaţiile cu Austria pentru un tratat secret care-i da, pentru Italia, Veneţia, nu avea niciun interes ca un prinţ prusian să se aşeze oricum la Bucureşti, unde el susţinuse mai mult sau mai puţin făţiş alte candidaturi, în afară de planul, acum părăsit, de a face dar lui Francisc Iosif ţara la a carii alcătuire, cu toată politica sa veşnic şovăitoare, contribuise totuşi aşa de mult. Dar el spusese lămurit lui Ioan Bălăceanu, trimes la Paris oficial, că trebuie grăbită alegerea, după neacceptarea contelui de Flandra, a altui prinţ străin, care nu poate fi decât fiul lui Carol Anton de Hohenzollern.

Se vorbi prinţului şi despre vasalitatea României, care l-ar putea jigni, dar el adăugă că se va merge spre independenţă care pentru moment nu se poate urmări, legătura cu Poarta fiind mai curând o garanţie. Până a se da un răspuns, - ceea ce nu împiedecă pe grăbitul negociator să telegrafieze la Bucureşti încă de a treia zi că prinţul a primit fără condiţii şi s-a pus în legătură cu Napoleon.

Carol Anton îl întrebă pe regele Prusiei, considerat ca şef al Casei, dacă s-ar putea primi pentru „unul din fiii săi” situaţia oferită. El vedea anume greutăţi, dar şi resursele mari ale ţării, şi i se făcuse cunoscut că odinioară au fost aici „ţinuturi de cultură de primul rang”. Nu se uită însă. printr-o cunoştinţă de lângă Bonn, să se întrebe la Paris ce crede „Franţa oficială”, ceea ce arăta că Franţa „neoficială” a d-nei Cornu scrisese până atunci.

Berlinul lui Wilhelm I şi lui Bismarck, care odinioară era gata să primească împărţirea Principatelor între Rusia şi Austria, se ţinu în rezervă, dar moştenitorul, viitorul rege şi împărat Frederic, arăta temerea ca nu cumva Franţa napoleoniană, care umbla tot cu căpătări de teritorii pe cale diplomatică şi prin schimburi de servicii, să nu ceară cândva o cesiune teritorială. Însă Brătianu făcea din candidatura Hohenzollern acelaşi uzaj ca din a contelui de Flandra.

Dând ştire la Bucureşti că prinţul pe care-l vizitase n-a răspuns printr-un refuz, ci pare chiar dispus a primi, guvernul provizoriu anunţa prin placarde că s-a propus candidatura lui „Carol I”. Peste câteva zile, ajuns în ţară, negociatorul propunerii telegrafia că un plebiscit al celor „cinci milioane de români” a consfinţit un act cu privire la care el nu primise nicio hotărâre.

Până atunci, regele Prusiei făcea să se ştie că primirea tinerei sale rude atârnă de aplecarea Turciei şi a Rusiei de a admite în Conferinţă prinţul străin, contra căruia ele se declaraseră. Telegramei primite de Carol Anton îi răspunse acesta că ştirea a primit-o cu „vie emoţie”, dar hotărârea e a regelui. Prinţul Carol însuşi nu putea vorbi public altfel, dar tatălui îi declară că el merge la Bucureşti chiar dacă în Conferinţă se va hotărî altfel. Era, desigur, date fiind obiceiurile în această Casă, un act de extraordinară îndrăzneală.

Opoziţia lui Wilhelm I continua însă, şi i se dădeau de duşmanii candidaturii destule argumente în sprijin. Chiar comunicaţia lui Napoleon, influenţat de sfătuitoarea sa, prin ambasadorul lui la Berlin că aprobă primirea, nu putu hotărî pe acela care se gândea şi la greutăţile ce puteau să rezulte în viitor pentru Prusia. Carol Anton amintea însă că au mai încercat, fără greutăţi pentru ţara lor de origine, şi alţii, carii în adevăr n-au isprăvit bine: Otto de Bavaria în Grecia, Maximilian de Austria în Mexic.

În sfârşit, Bismarck, care calcula avantagiile ce ar putea să aibă pentru el prezenţa la Dunăre a unui Hohenzollern în momentul când sta să dea lovitura Austriei, comunica, dar în secret, aceluia care se simţea acuma în adevăr Carol I: „Mergi de-a dreptul în ţara la a carii cârmuire eşti chemat”. El recomanda o cerere de concediu în străinătate, călătoria la Paris de care vorbea d-na Cornu; de Austria, singura sprijinitoare a Turciei, să nu se teamă: va ocupa-o el. Napoleon îi promitea un vas de la Marsilia. Pentru ruşi va ajunge o telegramă către ţar şi ideea unei căsătorii ruseşti.

Dar Conferinţa hotărî cu cinci glasuri contra trei unirea supt un domn indigen; se va alege un regent din ţară şi, dacă noua Adunare va voi separaţia, se va face. Napoleon nu sfătuia ca Bismarck un fait accompli, deşi dorea să aibă la Bucureşti pe prinţ. Dar şi regele Prusiei vedea bine că, dacă e vorba de votul unei Adunări româneşti, el nu poate decât să întărească rezultatul plebiscitului.

Rusia va face să se adune din nou conferinţa, la 24 aprilie, dar o încercare revoluţionară rusească, nu izbutise la Iaşi, şi guvernul provizoriu, reprezentat prin Lascăr Catargiu, dovedise că poate merge, ca să păstreze Unirea, şi până la represiunea sângeroasă împotriva oricui, acei care protestaseră împotriva potolirii relativ miloase a mişcării bucureştene din 1865 arătând că, atunci când asupra lor apasă răspunderea, ei nu ţin samă de alte cerinţe decât aceia a asigurării ţării.

Semnalul dezlănţuirii tulburărilor de stradă fu dat de afişarea chemării lui Carol I, ceea ce însemna răpirea speranţelor de separatism şi a râvnirilor de domnie indigenă. Precum, la Bucureşti, contra lui „Filip I”, se ridicase învinuirea că nu e „creştin” şi deci se ameninţă religia ţării, astfel contra acestuilalt „necreştin” se produsa o mişcare a clerului, având în frunte pe mitropolitul, încă tânăr, Calinic Miclescu, om cult, crescut occidental, care totuşi se lăsă prins de o politică în care era şi amintirea atitudinii, mai mult decât odată, a unchiului său Sofronie şi adversitatea faţă de un regim care, supt Cuza-Vodă, avuse păcatul de a practica hotărât, încă de la început, anticlericalismul. El se uni astfel, în hotărârea de a înfrunta orice ca să împiedece lucrurile orânduite la Bucureşti fără nicio participare a Moldovei, de când Adunarea fusese dizolvată, cu Nicolae Rosetti Roznovanu, încă tânărul boier, purtând numele ţarului, căruia, de ţoală evidenţa, i se vorbise de posibilitatea unei domnii moldoveneşti.

Ei găsiră mulţi aderenţi şi între oameni oneşti şi culţi, care se mărginiseră la hotarele unui patriotism local, ce nu dispăruse odată cu demonetizarea unui Nicolae Istrati. Desigur, nu era o gloată plătită mulţimea, hotărâtă şi la lupta cu regimentele muntene anume adunate la Iaşi, care ieşi din curtea mitropoliei (2/15 aprilie). După ce rezistase unei şarje de cavalerie, mulţimea, înarmată numai cu pari din gard şi cu pietre, fu atacată de infanterie, care, după ce fusese insultată şi lovită mult timp, trase în carne vie.

Mulţi fură răniţi şi chiar ucişi, Mitropolitul însuşi fiind zgâriat la braţ, dar zvonul public vorbea de căruţe pline cu morţi căraţi în timpul nopţii. Un colonel Cornescu comandase represiunea, ajutat de conspiratorii din februarie, Costescu şi Pilat; Lascăr Catargiu era în oraş, cu D.A. Sturdza, Ştefan Golescu fiind prefect, şi chiar cu Nicolae Golescu, şi cu vechiul ajutător al lui Cuza Vodă, organizator al serviciului medical şi al învăţământului medicinii în ţară, dr. Carol Davila, şi o foaie de protestare îl numea „cânele Iaşului”. E sigur însă că se trăsese asupra trupei, fiind şi doi morţi între soldaţi.

Gorceakov răspunse îndată cu o protestare violentă contra bănuielii că ar fi fost în mişcare vreo influenţă rusească, deşi nu se luă vreo altă măsură. Însă şeful misiunii militare franceze, colonelul Lamy, asigură că gloata era compusă din lipoveni, uniţi cu unii greci, de obicei rusofili, şi cu evrei, mai ales străini, care, din cauza decăderii afacerilor în Iaşi, erau contra Unirii şi consulul Franţei, Tillos, judecă tot astfel calitatea revoluţionarilor improvizaţi. Afară de un număr oarecare de arestări, contra cărora protesta Gorceakov, mişcarea separatistă ieşeană nu avu urmări.

În Bucureşti se făcu o singură încercare de a îndemna opinia publică împotriva prinţului străin: a lui Eliad. El făcea să apară, cu concursul câtorva prieteni rămaşi în jurul său, ziarul „Legalitatea”, reprezentând, spune el, „credinţile şi convicţiunile celor ce au adoptat şi susţinut Constituţiunea de la 1848”. Încercarea rămase total fără ecou. În ce priveşte pe foştii stăpânitori, Barbu Ştirbei, care era încălzit la 1862 de ideea chemării ducelui de Leuchtenberg, scrisese la Bucureşti să se grăbească alegerea prinţului străin pentru ca România să scape de soarta Poloniei”. El se va grăbi să vie în ţară ca să sprijine începuturile atât de grele ale noii domnii. După recomandarea unuia din consuli, fiul lui, Gheorghe, mergea la Berlin să ducă, împreună cu alţi delegaţi, lui Carol I rezultatul plebiscitului.

O scrisoare a lui dă o judecată dreaptă asupra persoanelor în a căror mână se găsea atunci situaţia: „ţara e liniştită şi se lasă condusă (se laisse faire). Guvernul din Bucureşti e alcătuit astăzi din Haralambie, pe care, i se spune lui Barbu Ştirbei, îl cunoşti bine. Inimă onestă, viteaz până la cutezanţă, excelent ofiţer de avangardă, dar în politică un copil, de o naivitate superbă. Haralambie e azi supt influenţa lui Rosetti şi a lui Ion Brătianu. După dânsul sunt Rosetti şi Brătianu. Ei ţin firele evenimentelor. Oameni cinstiţi amândoi, iubindu-şi ţara, dar iubind-o ca poeţi, fără a-i cunoaşte nevoile. Amândoi Sunt străbătuţi de principiile lui Michelet, lui Louis Blanc etc. Sunt revoluţionari în suflet; nu cunosc decât istoria Franţei de la 1793 la 1800. Amândoi Sunt atinşi de virusul revoluţionar, virus, din care nu se tămăduieşte cineva niciodată. Ultimele evenimente din Bucureşti au dovedit că sunt experţi în conspiraţie. Rosetti-mi pare mai roşu decât Brătianu; acesta din urmă e mai serios şi are mai multă ţinută. Dacă vreodată ar fi miniştri împreună, Rosetti ar conspira contra lui Brătianu; nu cred aceasta despre Brătianu. Ion Ghica are însemnătatea sa în acest guvern; a păstrat felul său de a vorbi şi apucăturile sale bizantine; dar e o inteligenţă; rău administrator, căci nu cunoaşte de loc România, e însă unde trebuie la Afacerile Străine. Nu-ţi vorbesc de ceilalţi membri ai guvernului, căci Sunt foarte ordinari. Trebuie să fac totuşi un loc aparte d-lui Mavrogheni. Spirit fin, om plin de tact, cunoscându-şi ţara, mai ales Moldova, bun financiar. D. Mavrogheni va avea, sper, pentru ţara noastră o influenţa fericită asupra spiritului noului domn”.

Brătianu, credincios amintirilor sale de la 1848, crezu că trebuie să vorbească despre candidatura Hohenzollern poporului în Câmpul Libertăţii, unde cu 20 de ani în urmă îi răsunase glasul; ba ar fi prezentat naţiei şi pe beizadeaua D. Ghica, al cărui discurs se aduse. Prinţul Carol se gândea, de la început, la independenţa ţării care-l chema şi o înţelegea, după metoda prusiana şi formaţiunea sa militară: prin război”.

Davila îi punea în vedere, pentru un viitor încă mai îndepărtat harta provinciilor locuite de români, cu tot ce putea ea să însemne ca făgăduieli, şi, cu toate că, în Memoriile redactate de Mite Kremnitz, aceste planuri sunt calificate ca „aventuroase”, ele n-au putut să rămână fără influenţă asupra aceluia care prevedea iminentul război al ţării sale de origine cu Austria, menită să fie repede învinsă şi poate pusă la pământ.

Războiul austro-prusian era numai o chestie de câteva zile. Era zadarnic să se ceară regelui Prusiei mai mult decât că nu se va împotrivi „faptului îndeplinit”, deşi în ultimul moment se încercă o oprire a călătoriei, după ce Conferinţa din Paris anulase plebiscitul românesc. Hotărârea părinţilor, a rudelor rămase nezguduită: prinţul să primească periculoasa misiune la care era chemat; ideea misiunilor de îndeplinit era, de altfel, în spiritul însuşi al vremii. Mai târziu, Ion Brătianu a citat în Cameră, provocând entuziaste aplauze, cuvintele cu care mama, aşa de mult iubită, a prinţului îi aproba hotărârea: „Prefer ca fiul meu să fie aruncat de pe tron de armatele străine decât adus pe un tron de armatele străine”.

Se părăsi ideea unui drum pe Mare până la Brăila, care ar fi cerut trei săptămâni. Nu se putea, cu toată atât de marea primejdie, decât acela prin Austria, sentimentele austriece, fiind acelea pe care le rosteşte brutal consulul de la Bucureşti, Eden: „Două regimente austriece ar ajunge pentru a cuceri Moldo-Valahia, o singură descărcătură de tun pentru a goni pe prinţul de Hohenzollern, aflător supt conducerea d-lor Brătianu şi Rosetti, cu toate bandele (Schaaren) sale româneşti... E de necrezut ce decăzute, ce dezorganizate şi ce fără putere Sunt ţările acestea”.

Din Elveţia, prin care trecu, pentru a i se pierde urma, luând de acolo paşaportul procurat de un prieten, prinţul, a cărui călătorie se zvonise prin indiscreţia omagiilor telegrafice din ţară, între care chiar unul de la Severin”, trimese telegramele prin care anunţa lui Napoleon, ţarului şi sultanului că îşi ia în stăpânire ţara. Ele nu erau făcute ca să împace lucrurile; mândria făcuse pe noul domn să greşească tonul.

Dacă împăratului francezilor îi vorbea de sângele comun, dar îi amintea şi aventurile de pretendent”, lui Aleksandru al II-lea i se vorbea de „cele două popoare”, cel rusesc şi al său, între care a fost o istorică „înţelegere:”, nu fără să adauge că „în umbra lor s-a mărit România”, iar lui Abdul-Aziz, a cărui autoritate era recunoscută, dar pe baza „tratatelor seculare”, pe care domnul „are de gând să le respecte”, strângând chiar aceste legături, i se pomenea de cele două state”.

Lui Francisc Iosif i se vor da din drum „asigurări”. Apoi pretinsul Karl Hettingen, cetăţean al Elveţiei şi pasager de clasa a doua spre Odessa, împodobit cu o pereche de ochelari improvizaţi, străbătu, de la Salzburg la Baziaş, unde, trebuind să aştepte vaporul, văzu pentru întâia oară ţărani români şi asistă la slujbă într-o biserică ortodoxă, apoi la Severin, teritoriul austriac, fără a fi fost recunoscut, în haosul pe care trebuiau să-l producă pregătirile înfrigurate ale războiului ce se dezlănţuia. În oraşul de graniţă românesc, supt ochii căpitanului de vapor austriac, uimit de această surprindere, Brătianu, venit în grabă de la Paris, care îl aştepta cu cea mai pitorească trăsură de surugii, îl saluta ca domn, în sfârşit ajuns cu noroc în ţara lui.

Franţa, ascunzându-şi, până la neonestitate patentă jocul, înlocuise pe Tillos prin însărcinatul de Afaceri Adolphe d’Avril fost la Bucureşti cu doisprezece ani în urmă, cunoscător al limbilor slave, care a publicat şi lucrări în acest domeniu şi pe care-l va lega de noi căsătoria cu sora lui Alexandru Odobescu. Deşi, în atmosfera otrăvită a momentului, noul venit putu, un moment, crede că se va ajunge la „hospodarul timporar sau locotenent princiar”, care, şi după opinia lui Gheorghe Ştirbei, ar fi Lascăr Catargiu, el era totuşi să aibă, de la început, sprijinul consulatului francez, aceasta pe o vreme când Eden îşi continua campania contra lui asigurând chiar că se pregăteşte o „contrarevoluţie”. Consulul rus, Offenberg, ştia însă acuma de planul căsătoriei lui Carol în Rusia şi el preciza: cu o Leuchtenberg. Se intervenea, de altfel, şi pe lângă Poartă pentru o înţelegere.

Cât priveşte baza locală, ea era, în ciuda demonstraţiilor populare, desigur şi spontanee, de la Craiova, Piteşti şi Bucureşti, unde Carol I, întovărăşit de Nicolae Golescu şi de Brătianu, şi salutat în cale de Ion Ghica şi D. Ghica, îşi făcu intrarea la 10/22 mai, destul de şubredă. Lupta continua între albi şi roşii, care se adunară deosebit. Compromisul ministru de Război, care afişa că dispune de 40.000 de oameni cu 100 de tunuri, cu care s-ar putea opune unei armate turceşti, trebui să facă un apel, care nu reuşi, la angajamente voluntare şi să împartă puşti gărzii naţionale.

Armata însăşi era înduşmănită între ofiţerii loiali, ca Florescu, Solomon, care fu arestat şi trupa lui împărţită, şi Slăniceanu, şi de altă parte conspiratorii răsplătiţi pentru actul de trădare; se vorbi de repetarea, contra guvernului provizoriu, a loviturii militare din februarie. O dare în judecată a lui Nicolae Creţulescu singur fu oprită numai prin intervenţia ameninţătoare a colonelului frate al fostului prim-ministru, şi el însuşi unul din conjuraţi, dar întregul ministeriu din 1865 fu pus supt acuzaţie; cluburile cereau să se facă acelaşi lucru cu toţi miniştrii lui Cuza, în acelaşi timp când trebui hotărârea lui Haralambie ca să împiedece o intrare triumfală, dorită de C.A. Rosetti, a lui Ion Brătianu. Era vorba şi de distrugerea întregii opere legislative a regimului căzut, pe care-l apăra numai Bolliac, în „Trompeta Carpaţilor”.

Dar, în Adunarea nouă, care cuprindea mulţi conservatori, boieri şi profesori munteni, Cantacuzini, doi Suţu, Grigore şi Constantin Arghiropol, un Lahovari, Eliad, Tell, C. Brăiloiu, Simion Marcovici, Aristide Pascal, pe ardeleanul Laurian, dar şi pe şefii liberalilor, cu Magheru, cu Racoviţeştii, cu un Racotă, un Petru Opran, iar, din Moldova, abia câte un boier, ca Ghica din Comăneşti, câte unul din oamenii de la 1848, ca Ioan şi Nicolae Ionescu, şi mulţi tineri, de care se va vorbi: I. Strat, Gheorghe Mârzescu, Nicolae Voinov.

După discuţii în care Tell apleca spre Eliad, care se ţinea la domnul indigen pe cinci ani, din 1848, pomenind şi pe Cuza pentru că a fundat turnătoria de tunuri, un Ioan Leca, invocând pe „strămoşul”, de dubioasă glorie, din 1600, se opunea conflictului cu „Europa”, şi după N. Ionescu se declara contra prinţului străin Dimitrie Tacu, combătut de credinciosul I. Strat. Dar partidele se uniseră la 10 mai pentru proclamarea cu entuziasm a domnului ieşit cu o aşa de mare majoritate de plebiscit. Pentru a părea că se supun Puterilor, românii acordaseră prinţului Carol Anton naturalizarea înainte ca fiul lui să presteze jurământul.

La 10/22 mai alesul, care se impuse printr-un înalt simţ al demnităţii sale, în haină civilă cu decoraţiile Casei sale, jura pe legile ţării, aşteptând o Constituţie improvizată pe baza celei belgiene, care nu fu gata decât în iunie. El credea că trebuie să vorbească şi de hotărârea sa de a fi, nu numai „bun cetăţean”, respectând legile după exemplul strămoşilor, ci, „dacă trebuie, şi soldat”, căci „Dumnezeu singur poate şti ce păstrează viitorul ţării noastre”. Nota războinică nu lipsi nici din adresa Camerei.

Îndată, la 24 mai, Aali Paşa anunţa că Poarta se vede silită să recurgă la măsura extremă a ocupaţiei militare dar, în particular, el observa că, dacă prinţul ar fi trecut prin Constantinopol, ar fi fost altceva, şi Carol I se scuza telegrafic că n-a făcut-o. Dar niciun sprijin nu veni de la ambasadori, nici de la guverne de-a dreptul, care erau preocupate de apropiata izbucnire a războiului în Europa Centrală. Napoleon puse o apostilă hotărâtă de aprobare pe nota ministrului său către ambasadorul Porţii. De altfel, se făcea observaţia că Poarta nu poate interveni decât cu aprobarea Puterilor garante. În acest timp, se încercau răscoale de grăniceri, ca sub Cuza, la Calafat, la Brăila şi la Cerneţi.

Atunci, pe când o nouă adunare a conferinţei de la Paris (25 mai) refuza recunoaşterea lui Carol I, pe când Costaforu şi Boerescu, trimeşi întâi la Paris, dădeau explicaţii la Petersburg şi D. Ghica mergea la Viena, Ion Ghica se oferi să aducă, mergând însuşi la Constantinopol, recunoaşterea lui Carol I prin vizita lui imediată la sultan şi o creştere de tribut. Căderea lui Fuad uşura situaţia. Măsurile militare luate de noul domn, care merse la Giurgiu, la Olteniţa, impresionară pe turci, care nu aveau nicio importantă forţă militară la îndemână. Dimitrie Brătianu mergea la Belgrad pentru o înţelegere cu îndrăzneţul prinţ Mihail, care avea o armată gata oricând de luptă, şi i se răspunse cu misiunea lui Cristici. Se adăugase pentru o potolire şi temerile austriece de un atac românesc în Ardeal, generalul Turr reapăruse, şi, de fapt, se luau acolo cele mai serioase măsuri de apărare.

Pretenţiile turceşti ajunseră la condiţiile, de necrezut, pe care le comunica la 9 iulie, D.A. Sturdza: domnul să fie ales, să încheie o alianţă, să înfrâneze presa, întăriri la Prut în vederea unei invazii ruseşti, primirea de trupe turceşti la Ismail şi la Calafat, oprirea refugiaţilor unguri de a ataca Austria şi jurământ la Constantinopol înaintea sultanului, pe lângă mărginirea armatei, oprirea relaţiilor străine, rezolvarea chestiei Locurilor Sfinte, renunţarea la monedă şi decoraţie, cu firman de învestitură şi recunoaşterea că România e „parte integrantă a Imperiului”. În schimb, sultanul, care interveni personal, promitea succesiunea dinastică.

Ion Ghica, sfătuit de de Moustier, gata la orice scădere a României, făcu greşeala de a da, înainte de plecare, o aproape totală aprobare a acestei manifeste şi grele scăderi de situaţie. Politica lui „fanariotă” se aşeza astfel mult mai jos decât mândra politică a lui Cuza. Ambasadorul Franţei la Constantinopol îşi dădea samă că aceste concesii Sunt contra jurământului făcut Constituţiei, şi cu acest prilej domnul pomenise „tratatele vechi de veacuri care leagă România de Poartă, care ni-a fost, în vremuri grele, totdeauna un sprijin”, aşa că trebuie observate, şi Aali observa că altfel vorbea domnul român nerecunoscut în telegrama către sultan.

Napoleon însuşi stăruia, în septembrie-octombrie, aproape ameninţător, să se îngenunche demnitatea şi să se sacrifice interesele României. În sfârşit, Carol I primi umilitoarea formulă a „părţii integrante”, cerând doar să se adauge: „în limitele fixate de capitulaţii şi de tratatul din Paris”. El îl implora pe împăratul francezilor să-i cruţe atât de amarul pahar.

Prusia biruitoare, oare se aştepta acum la războiul cu Napoleon, nu făcu însă un singur gest ca să ajute pe acela care fusese trimes la Dunăre anume, şi numai, ca să-i ajute, printr-o ameninţare, această victorie, la început dubioasă, şi, orişicum, foarte grea asupra Austriei, pe care Napoleon, în ciuda tratatului încheiat cu dânsa, nu cutezase s-o sprijine. Şi, la sfârşitul lui mai, Bismarck recomandase ajutarea unei eventuale răscoale a ungurilor, cu care se negocia pentru aceasta, şi ridicarea românilor din Ardeal. Cu toate stăruinţele la Paris ale lui Ion Brătianu, se putu căpăta numai atâta. Gheorghe Ştirbei duse răspunsul de primire. Fără actul din februarie, nimeni la Constantinopol n-ar fi cerut astfel de condiţii.

Noul ministeriu român din mai cuprindea, cu Brătianu, Rosetti, Ion Ghica, D.A. Sturdza, pe D. Ghica, pe I. Cantacuzino, pe Mavrogheni, pe fiul de domn Ioan Ghica (la Război) care cedă locul lui Haralambie, şi pe Lascăr Catargiu, ca preşedinte de Consiliu. El căpătă de la Camere un important împrumut, se refuză însă planul, pe care-l va realiza Brătianu în 1877, de a recurge la hârtia-monedă. Dar elaborarea mai departe a Constituţiei aduse lupte aprige în jurul chestiei evreieşti, moldovenii având să formeze apoi pe această bază „fracţiunea liberă şi independentă”. Abia se căpătă de domn, care întrebuinţa pentru aceasta toată autoritatea sa, dreptul de veto pe care stânga voia să i-l refuze, cel dintâi din multele lui conflicte cu o Constituţie care, fiind neaplicabilă într-o astfel de societate, ajunse a crea o stare de permanente falsificaţii. Rosetti se declarase contra Senatului.

Dar Catargiu trebui să se retragă şi, în vederea negocierilor cu Poarta, Ion Ghica-i luă locul, fără şefii partidului roşu, cu care nu avuse niciodată strânse legături, dar cu Gheorghe Ştirbei şi Strat. Pentru a câştiga pe moldoveni, domnul făcu o călătorie la Iaşi. El ştiu să împace şi conflictul dintre cele două tabere de ofiţeri, refuzând să se supună, deşi aproba sentimentul celor loiali, unei „presiuni morale” şi să învie astfel trecutul, el care venise „pentru a crea un viitor”.

Acum, după schimbul de scrisori între vizir şi domn, se putu face călătoria la Constantinopol. Înainte de a o întreprinde, domnul, care avea acuma cu dânsul şi pe Barbu, Ştirbei, cu cei trei fii, Gheorghe, Alexandru şi Dumitru, şi pe Bibeşti, Nicolae şi Gheorghe, adunase pentru a-i consulta şi pe căpeteniile liberalilor, ca şi pe D. Ghica şi Costaforu, şi el solidariza cu dânsul toate partidele, fiind întovărăşit nu numai de ofiţeri, între care un prusian, dar şi de D. Ghica, D. Brătianu, generalul Ghica, V. Boerescu şi Costaforu.

Aceasta deşi Mehmed Ruşdi nu uitase a vorbi „A.S. Serenisime, prinţului Carol de Hohenzollern etc., etc., etc.”, căruia i se acorda acum „rangul şi prorogativele princiare”, de „populaţiile moldo-valahe”, cărora le s-a dat o nouă dovadă de înaltă bunăvoinţă, ca unei „importante părţi a Imperiului”, ca să i se pomenească şi în răspuns de „populaţii româneşti” şi de teritoriul român. La Constantinopol, unde fu dus pe o corvetă a Sultanului, pe care, trecând Dunărea la Giurgiu pe vasul „România”, o găsi la Varna, Carol I fu primit şi ca prinţ prusian, deşi el, neinformat, exagera acest punct, pe când Cuza fusese, primit ca domn al ţării sale.

Se copie ceremonialul de atunci: găzduirea în Palatul de la Apele Dulci, întâmpinarea de sultan în camera de audienţă. Fostul domn nu fusese poftit pe scaunul care i se oferi urmaşului său, şi acesta îl refuză, aşezându-se pe canapea lângă suzeran; chestia firmanului pe care Alexandru Ioan I îl primise de mult în ţară fu rezolvată în sensul că hârtia fu încredinţată de domn ministrului său de Externe. În deosebire de Cuza, în luptă cu călugării greci, Carol I fu primit la patriarhie.

El avu şi o a doua audienţă la sultan, pentru a fi decorat, şi i se oferi, data aceasta, ca membru al Casei de Prusia, o revistă militară, apoi audienţa de plecare. Dar el plecă tot ca şef al „Principatelor Unite”, căpătând doar dreptul de monedă şi de „medalie militară”. În zadar la despărţirea de Midhat-Paşa la Rusciuk, vorbea el de graniţa cu Imperiul, încă înainte de călătorie se redusese cu 7.000 de oameni armata, operă a lui Florescu, pe care apoi, gândindu-se la refacerea ei, cu înlăturarea misiunii militare franceze, noul ei şef o judeca desigur prea aspru.

Domnul român aştepta, după toate concesiile ce a putut face, în situaţia sa şi cu privire la originea sa, ca Napoleon, căruia-i scrise direct, să-l ajute şi la realizarea unui împrumut, a cărui necesitate era impusă, şi de o rea recoltă, ameninţând mai ales Moldova cu foametea. Lichidarea în afară a trecutului se isprăvise; ceea ce acuma începea era încercarea, peste măsură de grea, cu interesele partidelor şi clanurilor din trecut.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …