Conflictul dintre voievodul român Gelu şi unguri (anii 930)

La începutul secolului al X-lea s-au declanşat agresiunile războinicilor unguri, instalaţi între Tisa şi Dunărea Mijlocie în 896, asupra teritoriilor populate de români. În Crişana, ducele Menumorout, un aliat al Imperiului Bizantin care stăpânea în cetatea Biharea, a fost nevoit să se supună. Hotarul de est al ţării lui Menumorout, Porţile Meseşului, a devenit pentru un timp şi cel ale teritoriului dominat de unguri.

Între timp, aceşti nomazi au desfăşurat atacuri aproape anuale asupra Occidentului, fără a suferi înfrângeri până în anul 933, când regele german Hernie I Păsărarul i-a respins la Riade, ceea ce a determinat orientarea următoarelor atacuri spre est (în 934 a avut loc unul în Bulgaria şi Imperiul Bizantin). În aceste împrejurări a avut loc şi agresiunea asupra nordului Transilvaniei, unde românii şi slavii trăiau organizaţi într-un voievodat condus de românul Gelu (numele real era probabil Gilău, aşa cum s-a păstrat în toponimie).

Teritoriul acestuia cuprindea actualul judeţ Cluj şi părţi din judeţele Sălaj, Bistriţa Năsăud şi Mureş. Potrivit singurului izvor care îl menţionează, Gelu era un conducător suveran (dominus), a cărui putere se baza pe stăpânirea mai multor ocne de sare. În evul mediu, sarea era o materie strategică, indispensabilă crescătorilor de animale. Controlul ocnelor din zonă a fost râvnit de ungurii de la vest de Porţile Meseşului. Datarea atacului asupra voievodatului lui Gelu la începutul secolului al X-lea a fost pusă în discuţie, deoarece contextul general al evenimentelor sugerează o datare după anul 933, adică după reorientarea spre est a incursiunilor ungurilor.

Potrivit Notarului Anonim, voievodatul lui Gelu a fost atacat de un şef ungur numit Tuhutum. Coroborarea cu informaţiile din alte surse permite însă formularea ipotezei că incursiunea a fost făcută de alt conducător, purtător al rangului de gyula, al doilea în ierarhia ungurilor; pentru a justifica stăpânirea dinastiei arpadiene asupra Transilvaniei, autorul izvorului a atribuit cucerirea ei unui conducător care era subordonat lui Arpad.

După cucerirea voievodatului din Crişana, ungurii au blocat Porţile Meseşului cu o întăritură de copaci doborâţi şi de pietre. Ulterior, aflând prin iscoade informaţii despre bogăţia în aur şi sare a ţării de dincolo de pădure, căpetenia „Tuhutum” a decis să efectueze o incursiune dincolo de Porţile Meseşului. Oastea sa a străbătut pădurea din Munţii Meseşului şi a ajuns la râul Almaş, unde a fost aşteptată de oastea lui Gelu, care aflase şi el de pregătirea agresiunii şi se îndrepta spre Porţile Meseşului.

Ambele oşti au ocupat poziţii pe cele două maluri ale râului Almaş. Oastea lui Gelu a încercat să stopeze trecerea râului printr-un atac cu săgeţi. Potrivit izvorului, românii şi slavii din voievodatul lui Gelu erau înarmaţi doar cu arcuri. Singurele topoare de luptă descoperite în Transilvania databile în secolele IX-X provin de la Alba Iulia şi Aţel, judeţul Sibiu. Costul ridicat al fierului şi lipsa zăcămintelor de fier în regiunea stăpânită de Gelu au putut determina o utilizare aproape exclusivă a arcurilor cu săgeţi.

A doua zi, „Tuhutum” a împărţit oastea sa în două corpuri, dintre care unul a fost trimis în amontele râului pentru a cădea în spatele oştii lui Gelu. Manevra a reuşit, iar tabără lui Gelu a fost încercuită, în lupta care s-a dat, superioritatea armamentului şi dotării ungurilor (călăreţi înarmaţi cu săbii) a decis victoria. Lupta a fost grea, mulţi dintre ostaşii lui Gelu au fost ucişi sau capturaţi. Gelu, împreună cu rămăşiţele oăstei sale, s-a retras în fugă spre reşedinţa sa, o cetate aflată pe malul Someşului. Undeva lângă râul Căpuş, Gelu a fost prins şi omorât.

Numele localităţii Gilău păstrează amintirea acestui fapt. Din relatare, se poate deduce că Gelu se îndrepta, în retragerea sa, către Cluj. Este posibil ca reşedinţa sa să se fi aflat chiar pe locul fostului oraş roman Napoca. În nici un caz ea nu poate fi identificată cu cetatea de la Dăbâca, situată în afara zonei implicate în desfăşurarea campaniei. După moartea lui Gelu, supuşii săi au acceptat conducerea lui „Tuhutum”, căruia i-au jurat credinţă. Voievodatul româno-slav din nord-vestul Transilvaniei a rămas o formaţiune politică independentă de stăpânirea urmaşilor lui Arpad din Pannonia. Ulterior, acest stat s-a extins spre centrul Transilvaniei, fiind cucerit în final de regele Ştefan I în anul 1001.

Fragment din Gesta Hungarorum, capitolul 27: „Iar făcându-se dimineaţă, înainte de auroră, Tuhutum şi-a împărţit armata în două părţi şi a doua jumătate a trimis-o ceva mai sus, pentru ca, trecând peste râu fără să afle soldaţii lui Gelu, să înceapă lupta, după cum s-a şi întâmplat. Şi fiindcă trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă. Şi s-au luptat între ei cu înverşunare; dar ostaşii ducelui Gelu au fost biruiţi şi mulţi dintre ei omorâţi şi încă şi mai mulţi făcuţi prizonieri.

Când a văzut aceasta ducele Gelu, ca să-şi scape viaţa, a luat-o la fugă cu puţini din ai săi. Şi pe când fugea grăbit spre fortăreaţa sa, situată lângă râul Someş, soldaţii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, au omorât pe Gelu lângă râul Căpuş. Atunci locuitorii acelei ţări, văzând moartea domnului lor, de bună voie, dând mâna, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horea. Şi în localitatea ce se cheamă Esculeu, şi-au întărit cuvântul prin jurământ”.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …