Condiţiile social-economice din Scythia Minor în epoca romano-bizantină

Perioada ce începe cu Diocleţian este o perioadă de mari transformări ale imperiului. Împăratul a devenit nu numai şeful armatei, legislator şi judecător suprem, ci, începând de la 325, şi protectorul bisericii, imperiul transformându-se într-un stat teocratic. Eforturile desfăşurate pentru menţinerea hotarului Dunării au reuşit să întârzie prăbuşirea lui, însă slăbiciunile interne, contradicţiile din sânul societăţii sclavagiste în descompunere, lupta colonilor şi sclavilor împotriva exploatării marilor proprietari funciari ca şi a statului care se transformase într-o maşină fiscală ce sleia forţele de producţie, au uşurat pătrunderea popoarelor migratoare şi au dus, până la urmă, la ruperea zăgazului.

Din punct de vedere economic, decadenţa este vizibilă şi tendinţa generală, cel puţin în Scythia Minor, a fost dezvoltarea economiei naturale. Teritoriul rural este atras din ce în ce mai puţin în viaţa economică a oraşelor. Acestea din urmă lâncezesc sau decad, cu excepţia oraşelor de pe litoral, Tomis şi Callatis. Însuşi statul se mulţumea cu perceperea dărilor în natură. Situaţia maselor devenea din ce în ce mai grea.

Unul din fenomenele caracteristice epocii de care ne ocupăm este procesul de creştere a marii proprietăţi funciare în detrimentul proprietăţii orăşeneşti şi ţărăneşti, însoţită de aservirea ţăranilor şi de legarea acestora de pământ, consecinţă a lipsei mâinii de lucru sclavagiste. Nu posedăm ştiri directe despre mersul acestui proces în Scythia Minor. Totuşi, câteva indicaţii s-au putut obţine din rezultatele săpăturilor de la Histria.

Astfel, după refacerea oraşului în urma gravelor distrugeri din 248, în secolele V şi VI se ridică din nou un cartier al celor bogaţi, cu mari clădiri private, icoană a vieţii de belşug pe care o duc marii proprietari funciari histrieni. Este foarte probabil că la acea dată, ţinând seama de decăderea generală a comerţului şi de piedicile naturale, cordonul litoral care făcea aproape imposibilă intrarea corăbiilor în portul oraşului, veniturile bogătaşilor histrieni proveneau aproape exclusiv din proprietăţile funciare. În cartierele periferice ale oraşului apare un fenomen de îngrămădire de locuinţe modeste ale unei populaţii care se refugiază între zidurile oraşului, din cauza nesiguranţei provocate de atacurile „barbare”.

În acelaşi timp, se constată că zona de locuit a oraşului s-a lărgit cu un teren închis de un zid aflat la 370 m în afara incintei târzii, spaţiu destinat să adăpostească, în caz de primejdie, pe colonii refugiaţi din teritoriul rural şi turmele stăpânilor lor. La Histria, ca şi în întregul imperiu începe să precumpănească economia naturală. În adevăr, marii proprietari funciari încep a trăi mai mult pe proprietăţile lor de la ţară, în mijlocul colonilor şi sclavilor proprii. Ei posedau însă şi între zidurile oraşului case somptuoase, cum sunt cele două descoperite în ultimul timp la Histria şi unde se refugiau în caz de primejdie.

Existenţa villae-lor (proprietăţi rurale) este menţionată şi în teritoriile din jurul Durostorului, ca şi în preajma cetăţii Tropaeum. Proprietăţile sunt lucrate nu cu sclavi, care îndeplinesc mai mult servicii în casa proprietarului, ci cu coloni, principalii producători direcţi în această perioadă. Numărul colonilor creşte în secolele V-VI ca rezultat al ruinării micii proprietăţi funciare. Viaţa se desfăşoară în principal la ţară, iar „restaurările întreprinse de împăraţii secolelor III-VI la Dunărea de Jos, nu sunt recolonizări cu element roman, pe care nici n-ar fi avut de unde-l mai aduce, ci zidiri şi restaurări de cetăţi şi castele, între fortificaţiile cărora locuitorii continuu dăinuitori în ţinutul acesta să se poată adăposti mai sigur”.

În ceea ce priveşte relaţiile de producţie, în perioada dintre secolele IV-VI, perioadă de descompunere a modului de producţie sclavagist, are loc dezvoltarea colonatului, acea formă de dependenţă a micilor producători (coloni) faţă de marii proprietari funciari, care s-a ivit ca o urmare necesară a dezvoltării modului de producţie sclavagist. Apărut mai demult, colonatul devine acum principala formă de exploatare specifică perioadei de trecere de la societatea antică sclavagistă la societatea feudală. De aci înainte, rolul hotărâtor în producţie nu-l mai are sclavajul, ci colonatul.

De aceea statul, deşi rămâne încă sclavagist, nu mai sprijină dezvoltarea sclavajului perimat, ci se preocupă de reglementarea exploatării producătorului direct liber, a cărui aservire se accentua tot mai mult. Colonatul este un fenomen foarte complex. De aceea el a format obiectul de cercetare a numeroşi învăţaţi, mai ales sovietici, care au dat explicaţia ştiinţifică a acestui proces. Majoritatea acestora din urmă consideră colonatul o formă iniţială a dependenţei feudale.

Din valoroasele studii ale învăţaţilor sovietici asupra problemei rezultă că în secolele IV-VI procesul legării de pământ a colonilor proveniţi din rândurile ţărănimii se desăvârşeşte, iar dependenţa lor de marii proprietari funciari se accentuează. Marii proprietari de pământ retraşi pe domeniile lor, trăind din produsele domeniului, sunt singurii care se pot opune cu succes agenţilor fiscului. La dânşii caută protecţie cei slabi, recunoscându-i ca patroni. Aceasta înseamnă însă slăbirea autorităţii centrale, cu alte cuvinte una din manifestările cele mai elocvente ale constituirii păturii feudalilor militari. Aetius din Durostor este un exemplu clasic de mare proprietar de pământ şi coloni, întreţinând cete militare proprii, legate prin jurământ de credinţă, dar ca el au fost şi alţii.

Deoarece dezvoltarea colonatului a fost un fenomen general în epoca de care ne ocupăm, provinciile dunărene nu puteau face excepţie. În agricultură, principala categorie de producători direcţi o reprezentau şi în aceste provincii colonii, fie aşa-numiţii coloni liberi, fie adscripticii (legaţi de pământul marelui proprietar). Din păcate, în Dobrogea nu se poate urmări modul concret cum s-au dezvoltat relaţiile de colonat. Existenţa marii proprietăţi rurale, fiind neîndoielnică, este de presupus că a avut loc, implicit, şi un proces de transformare a ţăranilor în coloni. Care au fost însă proporţiile aservirii ţăranilor liberi în Dobrogea nu se cunoaşte încă.

Pe lângă aservirea ţăranilor localnici şi trecerea sclavilor la situaţia de servi casati, unul din izvoarele importante ale colonatului din Scythia Minor şi Moesia a fost colonizările cu barbari, proveniţi fie din captivi de război, fie din populaţii care cereau pământ în imperiu. În asemenea relaţii trebuie să se fi găsit diferitele grupuri de populaţii despre care ştim că au fost primite pe teritoriul roman, carpi (vicus Carporum), bastarni, sarmaţi, goţi etc. O lege dată de Honoriu şi Teodosiu în 12 aprilie 409 dovedeşte că se furnizau coloni „barbari” şi marilor proprietari funciari.

Deoarece aceştia manifestau tendinţa de a-i transforma în sclavi, statul a fost nevoit să interzică acest lucru. De aceea legea amintită, dată după victoria asupra scirilor, menţionează că nu pune la dispoziţia proprietarilor braţe de muncă decât în situaţia de coloni: non alio iure quam colonatus, şi că nu li se îngăduie să-i transforme în sclavi: nullique liceat velut donatos eos a jure census in servitutem trahere. Dezvoltarea colonatului nu înseamnă dispariţia sclavajului, care se va menţine încă multă vreme, fără să mai reprezinte, totuşi, forma dominantă a relaţiilor economice, mai cu seamă într-o regiunea agricolă cum era Scythia.

Este sigur, pe de altă parte, chiar dacă nu posedăm o documentare suficientă, că nu toată ţărănimea liberă a fost aservită, mai ales în vecinătatea limesului, unde e greu de admis că s-au putut forma mari proprietăţi funciare. În veacurile II şi III este documentat în ţinutul Dobrogei de azi un mare număr de aşezări rurale (viei), populate de veterani, cetăţeni romani şi ţărani traci. Nu e nici un motiv să admitem că acei numeroşi ţărani liberi ar fi devenit în totalitatea lor, coloni.

Trebuie să presupunem că o bună parte dintre ei se găseau în situaţia celor din Tracia, care îşi menţineau loturile lor de pământ (terrulae) şi inventar propriu, aşa cum rezultă din Novella XXXIV a lui Iustinian. Primejdia ce îi ameninţa pe aceştia erau datoriile care îi puteau duce la pierderea loturilor. Totuşi, unii vor fi reuşit să se menţină ca proprietari liberi. De aceea s-a putut afirma că proprietatea funciară ţărănească s-a menţinut şi chiar s-a întărit oarecum prin colonizările cu barbari.

Este probabil, de asemenea, ca unele obşti ale populaţiei autohtone să fi continuat să subziste până la venirea slavilor, când ele s-au întărit pe seama proprietăţii sclavagiste. Obştile ţărăneşti din Dobrogea, ca şi în restul imperiului bizantin, au jucat un rol foarte important în constituirea clasei ţărănimii dependente. Neîndoielnic însă că, indiferent de greutatea specifică pe care o vor fi deţinut sclavii şi ţăranii liberi, colonatul reprezintă în perioada secolelor IV-VI, principala formă de exploatare a ţărănimii. Fără a fi identic cu relaţiile feudale, colonatul constituie „o dovadă evidentă a descompunerii sistemului sclavagist al economiei şi o expresie clară a procesului de feudalizare, care se desfăşura încă de pe atunci în imperiul roman de răsărit”.

În perioada dintre secolele IV-VII s-a produs, fără îndoială, o schimbare calitativă în structura social-economică, nimicirea orânduirii sclavagiste în imperiul de răsărit şi trecerea la o nouă orânduire socială. Această tranziţie s-a făcut, aşa cum au demonstrat istoricii sovietici, în condiţiile unei lupte de clasă înverşunate. Mişcările populare împotriva formei sclavagiste a proprietăţii, pentru apărarea micii proprietăţi, individuale, împotriva apărării fiscale etc., nu ne sunt cunoscute îndeaproape, în ceea ce priveşte teritoriul Dobrogei.

Dar măsurile luate împotriva celor ce sprijineau atacurile „barbarilor”, răscoala din provinciile balcanice prilejuită de războiul lui Valens cu vizigoţii, marea răscoală condusă de Vitalianus, dovedesc, că lupta populaţiei exploatate a fost factorul decisiv în nimicirea orânduirii sclavagiste şi instaurarea unei noi orânduiri sociale.