Comerţul în Transilvania în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, la dezvoltarea pieţei interne au contribuit nevoile de întreţinere a aparatului de stat şi militar austriac. Piaţa internă a crescut şi din cauza sporirii numărului ţăranilor lipsiţi de pământ, în urma creşterii rezervei senioriale şi a diviziunii sesiilor iobăgeşti prin moşteniri şi zălogiţi.

Un număr din ce în ce mai mare de oameni au fost astfel nevoiţi să cumpere de pe piaţă cele necesare traiului. Numărul orăşenilor care se aprovizionează de pe piaţă creşte de asemenea. Deşi schimbul dintre oraş şi sat a continuat să consiste în primul rând din produse alimentare şi obiecte manufacturate, apariţia manufacturilor şi creşterea numerică a meşteşugurilor a determinat însă şi sporirea simţitoare a cererii de materii prime.

Aprovizionarea cu materii prime, cum erau pieile, inul, cânepa şi în special lemnul, se făcea tot de la ţară. Amploarea deosebită luată de exploatarea pădurilor, în special a celor de răşinoase, şi înmulţirea joagărelor mai ales în regiunile care dispuneau de râuri propice transportului pe apă vor face ca plutăritul să devină ocupaţia şi izvorul principal de venituri pentru un mare număr de locuitori români. Astfel, locuitorii din Topliţa transportau pe apa Mureşului trunchiuri, scânduri şi laţuri de brad, plutăritul fiind o adevărată specialitate a lor. Chiar şi sarcinile iobăgeşti cuprindeau obligaţii de plutărit.

Cum producţia agricolă locală nu putea acoperi toate necesităţile interne, a trebuit să se aducă an de an din afara graniţelor cantităţi importante de produse agricole. În secuime, ca dealtminteri în întreg sudul Transilvaniei se aduceau cele de trebuinţă mai ales din Moldova şi Ţara Românească, în timp ce nordul se aproviziona din părţile apusene. Adăugându-se şi importul de materii prime necesare producţiei manufacturiere şi meşteşugăreşti, precum şi importul mărfurilor de lux pe seama păturilor superioare, balanţa comercială a Transilvaniei a devenit tot mai deficitară în acest secol.

Dacă în 1701 importul s-a cifrat la 700.081 de florini, iar exportul la 422.366 de florini, în 1780 valoarea mărfurilor aduse din afară a fost de 1.359.375 de florini, în timp ce produsele vândute peste graniţă n-au reprezentat decât 655.186 de florini. Situaţia economică a Transilvaniei s-a înrăutăţit şi din cauza tendinţei regimului austriac de a desprinde comerţul ei exterior de celelalte două ţări române şi de Lipsca şi de a-l orienta spre Viena. Ţinând seama că importul din Moldova şi Ţara Românească era constituit îndeosebi din materii prime, iar exportul mai ales din produse meşteşugăreşti şi manufacturiere, această politică austriacă a contribuit la frânarea dezvoltării economice a Transilvaniei.

În vederea creşterii volumului circulaţiei de mărfuri, cancelarul Transilvaniei, Nicolae Bethlen, a elaborat în 1701 proiectul unei Societăţi comerciale ardelene, căreia urma să i se acorde monopolul comerţului exterior cu produse autohtone, precum şi al celui de tranzit. Comisia însărcinată de către dieta locală cu studierea acestui proiect a zădărnicit însă realizarea lui.

Austriecii au organizat comerţul răsăritean după modelul societăţilor comerciale privilegiate, înfiinţând în acest scop, în 1719, Compania orientală de comerţ, deosebită de companiile comerciale particulare, care a obţinut monopolul comerţului cu Imperiul turcesc, precum şi dreptul de a crea o puternică industrie manufacturieră în ţările coroanei austriece.

În 1723 a luat fiinţă Societatea comercială din Timişoara, cu rostul de a mijloci comerţul pe Dunăre şi pe Sava spre Marea Adriatică. Dar societăţile comerciale care au luat naştere cu sprijinul financiar al statului n-au dat rezultatele aşteptate şi, ca urmare, comerţul oriental a rămas mai departe în mâinile negustorilor proveniţi din Imperiul turcesc (greci, armeni, aromâni, bulgari) şi mai ales din Ţara Românească.

Adepţii principiilor mercantiliste au continuat totuşi să persevereze în direcţia înfiinţării de societăţi comerciale, cărora urma ca statul să le asigure fondurile de rulment necesare Astfel, în 1759 se pun bazele unei Societăţi negustoreşti la Timişoara, cu scopul de a valorifica cerealele şi materiile prime locale, şi de a importa mărfuri levantine. Cu tot sprijinul masiv al statului, societatea a dat faliment în 1763.

Au continuat să existe şi companii ale negustorilor saşi, cum a fost Societatea negustorilor saşi din Sibiu, care a căutat să elimine pe străini din comerţul intern. Negustorii veniţi din afară erau grupaţi în asociaţii proprii, cum erau Companiile greceşti de la Sibiu, Braşov şi Cluj, care se străduiau să menţină şi să lărgească privilegiile de care se bucurau membrii lor.

Curtea de la Viena a căutat să atragă la cetăţenia austriacă pe negustorii proveniţi din Imperiul turcesc, deoarece se dovediseră a fi deosebit de utili dezvoltării comerţului levantin. În acest scop le-au fost acordate noi înlesniri în vederea unei desfăşurări cât mai largi a activităţii lor, fără însă a se nesocoti interesele negustorilor saşi. Negustorii armeni erau şi ei grupaţi în companii, cea mai însemnată din ele avându-şi sediul la Gherla.

Check Also

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …