Comerţul în Transilvania (1822-1847)

După criza din 1825, viaţa economică a Transilvaniei s-a înviorat. Legăturile comerciale cu Moldova şi Ţara Românească au luat o mai mare extindere după pacea de la Adrianopol, deşi amenajarea Porţilor de Fier, care a făcut din Dunăre principala arteră de comunicaţie între centrul şi răsăritul Europei, a lovit greu comerţul de tranzit prin Transilvania. Prima societate austriacă de navigaţie cu vapoare pe Dunăre şi-a desfăşurat traficul în 1840 cu 17, iar în 1848 cu 32 de vapoare, transportând aproape 2.000.000 de măji de marfă.

Transportul ieftin pe apă a deschis o bună piaţă în principate pentru mărfurile engleze şi ale altor ţări cu industrie dezvoltată. În decada a treia şi a patra, industriaşii saşi erau îngrijoraţi din cauza concurenţei fabricatelor din Germania, Austria, Rusia şi alte ţări, şi pentru a păstra piaţa din Moldova şi Ţara Românească, vitală industriei transilvane, ei căutară să amelioreze calitatea şi să scadă preţul mărfurilor lor. Cu toată concurenţa ţărilor occidentale, Ţara Românească şi Moldova au rămas principalele debuşee ale Transilvaniei.

Vitele din Transilvania, lâna, în cantitate mai redusă, vinul, potasa şi îndeosebi produsele miniere ajungeau şi în centre industriale mai îndepărtate. Cheresteaua şi sarea erau valorificate în special pe piaţa Ungariei. Pe Mureş coborau anual 10-12.000 de plute, iar în 1847 chiar şi pe Criş 2.000 de plute au transportat cherestea pe piaţa Orăzii. E greu să se exprime în cifre precise volumul comerţului exterior al Transilvaniei, deoarece acesta nu este separat în statisticile vremii de cel al Ungariei. Un singur lucru se poate stabili cu preciziune, anume că balanţa comercială a Transilvaniei a fost deficitară decenii de-a rândul.

Pierderea anuală de aproximativ 1.000.000 de florini o confirmă şi o informaţie din anul 1845, potrivit căreia importul oscila în jurul a 4.000.000, iar exportul în jurul a 3.000.000 de florini. Comisia de credit a dietei transilvane constată şi ea emigrarea capitalului bănesc din Transilvania în străinătate, precum şi faptul că valoarea banului este tot mai ridicată, iar dobânzile mai apăsătoare.

Comerţul exterior era stânjenit şi de starea rea a căilor de comunicaţie. Mărfurile transportate pe şosele ajungeau cu întârziere de săptămâni la pieţele de desfacere, şi preţul lor creştea foarte mult din cauza cheltuielilor de transport. Nenumărate planuri au fost întocmite pentru a scoate Transilvania din acest impas. La Sibiu s-a constituit o societate care îşi propunea să lege Transilvania cu porturile dunărene, făcând din Olt o arteră de navigaţie. Dar încercarea n-a izbutit şi în anul 1844 societatea a dat faliment. Tot în această perioadă, apar şi primele planuri şi încercări de a rezolva problema prin construirea de căi ferate.

Cei peste 100 de membri ai societăţii „Gremiul comercial român din Braşov” au dominat traficul de mărfuri cu principatele şi cu Orientul apropiat.. Membrii acestei societăţi deţineau 88% din importul şi 94,7% din exportul Braşovului. Ei aveau depozite la Bucureşti, la Tulcea, ca şi la Budapesta, şi mulţi dintre ei lăsară urmaşilor moşteniri mai mari de 1.000.000 de florini. Firma „Radu Orghidan şi comp.” plătea singură, între 1839 şi 1843, o taxă de export de 18.535 de florini, fiind în acelaşi timp şi proprietara câtorva firme mai mici. Casa de afaceri Ioan Iuga şi cea a lui Ioan George au fost şi ele un factor de seamă al schimbului de mărfuri între Răsărit şi Apus. Putem aminti şi pe Gheorghe Nică, iniţiatorul exploatării fierului lângă Breţcu, care avea la Prejmer o fabrică de lumânări.

Cu drept cuvânt se poate considera deci că în felul acesta Braşovul reprezenta un centru economic al celor trei ţări româneşti. Comercianţii saşi din Braşov şi Sibiu, cei armeni din Gherla, care erau şi creditorii casei imperiale, comercianţii maghiari din Cluj, Tg. Mureş, precum şi comercianţii români şi sârbi din comitatele Torontal, Timiş şi Caraş, au realizat şi ei profituri, acumulând capitaluri importante. Casele de economii ce se înfiinţează la Braşov, Arad, Sibiu, Cluj, Oradea, Satu Mare constituie, în general, o dovadă a creşterii puterii economice a burgheziei.

Lipsa de capital şi slăbiciunea industriei au limitat foarte mult dezvoltarea pieţei interne, fapt care la rândul său a constituit piedica principală atât pentru dezvoltarea producţiei agricole, cât şi pentru transformarea radicală a industriei. Evoluţia procesului de diferenţiere a ţărănimii şi de pauperizare a păturilor iobăgeşti a continuat, creând pe la mijlocul secolului al XIX-lea condiţiile preliminare pentru formarea proletariatului; sub celălalt aspect însă, al formării capitalului, procesul a fost mai lent.

Izvoarele contemporane nu sunt concordante cu privire la cifra populaţiei oraşelor. Pare însă cert că, între 1830 şi 1848, populaţia lor a crescut. Clujul, Braşovul, Sibiul şi Aradul aveau peste 20.000 de locuitori. Timişoara şi Oradea probabil tot atât. Însă aceşti locuitori nu se aprovizionau toţi cu articole alimentare de pe piaţă; unii făceau şi agricultură. Astfel, cei 10.000 de mineri şi cei 50-60.000 de meseriaşi şi negustori breslaşi la care trebuie să adăugăm o parte a populaţiei de la munte, nu constituiau împreună cu familiile lor o masă de consumatori destul de largă pentru a provoca schimbări radicale în agricultură.

Slaba dezvoltare a pieţei interne a afectat şi producţia industrială. Numărul, relativ redus al ţăranilor total expropriaţi şi al populaţiei exclusiv urbane era prea mic pentru a oferi producţiei industriale un debuşeu suficient de larg. Clasele înstărite - stăpânii de moşii, negustorii şi cămătarii - îşi cumpărau îmbrăcămintea, mobilierul şi articolele de lux din străinătate. În aceste condiţii, piaţa internă rămâne îngustă atât pentru producţia agricolă, cât şi pentru cea industrială. Cu toate acestea, în perioada de care ne ocupăm, dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste a făcut progrese decisive. S-au constituit capitaluri însemnate şi o mână de lucru abundentă s-a oferit întreprinderilor industriale.

În tot mai multe cazuri se observă transformarea capitalului comercial în capital industrial. Comercianţii din Sibiu şi Cluj întemeiază societăţi industriale pe acţiuni, cei din Braşov şi Timişoara înfiinţează întreprinderi textile şi de altă natură. Dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste, şi transformarea capitalului comercial în capital industrial, vor zgudui din temelii şi în Transilvania orânduirea feudală, pregătind terenul pentru profundele evenimente revoluţionare din 1848.

Check Also

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …