Comerţul intern în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Creşterea pieţei interne, care serveşte şi drept bază de aprovizionare a comerţului extern, este arătată de numeroase izvoare. E drept, pe de altă parte, că informaţia mult mai bogată de care dispunem pentru secolul al XVIII-lea nu face uneori decât să pună în lumină fenomene pe care istoricul le poate constata abia acum, deşi ele îşi au o origine mai veche.

Piaţa internă continuă să cunoască cele două forme ale comerţului: permanent şi periodic. Existenţa în cadrul oraşelor - documentată, în ce priveşte centrele principale, încă din secolul al XVII-lea - a două sau mai multe centre de negoţ permanent denumite târguri - târgul vechi şi târgul nou, sau târgul de sus şi târgul de jos - este atestată de izvoarele secolului al XVIII-lea pentru un număr tot mai mare de localităţi. Astfel, în Moldova o întâlnim într-o serie de oraşe, cum sunt Suceava, Botoşani, Roman, Focşani, iar în Ţara Românească, la Târgovişte, Craiova, Caracal etc.

Extinderea în spaţiu a pieţei permanente, formată din prăvăliile meşteşugarilor şi ale negustorilor, cei dintâi săvârşind în mod obişnuit şi operaţiile comerciale, atestă intensificarea activităţilor meşteşugăreşti şi de schimb. Procesul de acaparare a prăvăliilor şi a terenurilor urbane de către mitropolii, episcopii, mănăstiri şi boieri, în cea mai mare parte în scopul creării de venituri prin închiriere, ia proporţii şi mai mari în secolul al XVIII-lea.

În 1770, singură mitropolia Ţării Româneşti stăpânea în Bucureşti nu mai puţin de 153 de proprietăţi: prăvălii, case, locuri de casă şi de prăvălie, pivniţe etc. Situaţi asemănătoare se întâlnesc şi în oraşele de provincie, peste tot având loc cu deosebire o extindere a proprietăţii bisericeşti. La Cerneţi, 35 de prăvălii aparţineau în 1775 mănăstirii Govora.

Comerţul periodic îşi avea centrul principal, în cadrul oraşului, în târgul de afară, constituit de cele mai multe ori încă din epoca precedentă şi care, de altminteri, cunoaşte şi deplasări, pe măsura extinderii spaţiilor locuite. Asemenea „târguri de afară” sunt constatate documentar nu numai în oraşele mai mari ci şi în micile aşezări orăşeneşti, ca Cerneţi sau târgul Fălciu. Şi în cadrul târgului de afară se pot distinge anumite locuri specializate, uneori şi distanţate în spaţiu, ca „târgul boilor” sau oborul de vite, „târgul fainei” etc. Zilele de târg, de obicei una pe săptămână, puteau fi şi două. La Roman, încă din secolul al XVII-lea erau două zile consecutive, de obicei însă avem de-a face cu un interval între cele două zile de târg.

La Craiova, pe lângă târgul de vineri, atestat de Deodato în 1640, se ţinea târg, în secolul al XVIII-lea, şi marţea. Tot de două ori pe săptămână se ţinea târg şi la Bucureşti. Prezenţa ţăranilor din satele vecine, care desfăceau pe piaţa oraşului, pe lângă vite mari şi mici, cereale şi făină, vin, unt şi brânzeturi, zarzavaturi, fructe, este o dovadă a adâncirii procesului de separare dintre oraş şi sat, aşa cum o arată şi prezenţa în târgul de afară a barăcilor ţinute de meşteşugari şi negustori, unde ţăranii se aprovizionau cu mărfuri ieftine.

La Ploieşti, de pildă, se aflau în 1775 aproape 70 de asemenea barăci, în care se vindeau abale, postavuri, mătăsuri, cojoace, băcănii, obiecte de uz casnic etc. Aceeaşi funcţiune, de aprovizionare cu mărfuri ieftine, era îndeplinită la Iaşi şi Bucureşti de Târgul Cucului, unde se găseau dughene ale abagiilor, sucmanarilor, zăbunarilor, ciobotarilor etc. Domnia, încă din vremea lui Brâncoveanu, stimula prin ordine speciale aprovizionarea târgurilor săptămânale de către ţăranii din satele vecine. Aceste târguri continuau să servească şi la colectarea produselor în vederea exportului, în cadrul lor vânzându-se şi unele mărfuri de import.

O imagine sugestivă a schimburilor dintre oraş şi sat în cadrul târgului săptămânal ne este dată de un act din 1761, prin care se delimita zona de desfăşurare a acestuia în oraşul Suceava. Se prevedea, de exemplu, unde să se aşeze „neguţătorii bogasăeri, mătăsari, blănari, abăgeri... ce vin cu marfă de la Bot[o]şan[i], şi de la Roman, sau de aiurea, şi să întindă marfa lor la faţa târgului, la uliţă”, apoi locul unde „să fiia cu marfa lor lipovenii, căldărarii, ciobotarii, opincarii, tălpălarii, sărarii”, iar în altă parte „olarii, steclarii, păscarii cu marfa lor, şi pităriţăle cu pita”. în afară era rânduit pentru „carăle cu făină sau cu altea legumi” şi separat „târgul vitilor”. Nu sunt trecuţi cu vederea nici cei ce „au trebuinţă de foc pentru făcutul bucăţilor” ce se pregăteau „pentru mâncarea norodului la zăle de tărgu”.

În secolul al XVIII-lea se constată de asemenea înmulţirea târgurilor săptămânale la sate, pe moşii boiereşti şi mai ales mănăstireşti. înfiinţarea lor, care se făcea pe baza unui drept acordat de domnie, urmărea creşterea veniturilor stăpânului, prin vânzarea propriilor produse - îndeosebi a vinului - şi mai ales prin beneficierea, în parte sau în total, de taxele de vamă care se plăteau cu acest prilej. Indiferent de scopurile urmărite de stăpânii de moşii, târgurile care se ţineau la sate activau schimburile şi însăşi înfiinţarea lor corespundea unor tendinţe de creştere a circulaţiei mărfurilor. Astfel de târguri ţineau, de exemplu, mănăstirea Hurez pe moşiile Hurez şi Fometeşti, mănăstirea Cotroceni pe moşia Văleni, Mitropolia Ţării Româneşti pe moşia Babele.

Documentele secolului al XVIII-lea aduc informaţii şi asupra unui mare număr de iarmaroace sau bâlciuri, dintre care unele sunt cunoscute şi din epoca anterioară. Pe lângă Moşii de la Bucureşti, Sborul de la Câmpulung, Drăgaica de la Buzău sau marele bilei de la Craiova, se ţineau iarmaroace la Tecuci, la târgul Fălciu, la Şiret, la Suceava. în unele oraşe aveau loc chiar două sau mai multe iarmaroace pe an.

Astfel este cazul la Bârlad, unde după iarmarocul de Sf. Gheorghe se mai ţinea un al doilea de Sf. Petru şi Pavel. La Botoşani, prin 1740, se întâlnesc chiar patru iarmaroace, „2 de lăture târgului şi 2 în tărgu”. La marginea Iaşilor sunt menţionate de documente trei iarmaroace pe an la Nicolina, care capătă şi numele de Târguşor sau Târgşor, unul lângă mănăstirea Frumoasa şi două pe dealul de la Copou.

Ca şi târgurile săptămânale, se ţineau iarmaroace uneori şi pe moşii, dintre care unele în ţinuturi de graniţă. Astfel erau, de pildă, iarmaroacele de la Pătroaia, pe moşia Mitropoliei Tarii Româneşti, la Soveja, pe moşia mănăstirii cu acelaşi nume, sau la Budele, pe moşia vornicului Iordache Cantacuzino. Pentru frecventarea iarmarocului de la Pătroaia (Dâmboviţa), primeau poruncă în 1751 de la domnie nu numai satele din jur, ci şi bucureştenii, fără îndoială atât în calitate de cumpărători, cât şi de vânzători de produse meşteşugăreşti.

Iarmaroacele care se ţineau, potrivit unei vechi tradiţii, la hotare, serveau în primul rând comerţul extern. Uneori ele se ţineau lanţ din primăvară până în toamnă, ca la Horodinca, unde se organizau în înţelegere cu polonii opt iarmaroace succesive, din aprilie până în noiembrie. Aşezarea fusese aleasă „fiind loc mai cuvios şi mai cu îndămănă, atăta căt pentru stare dobitoacilor, căt şi pentru neguţătoriia şi strănsura nărodului, îmbe părţile”.

Documentele secolului al XVIII-lea menţionează şi o formă de comerţ ambulant - deosebită de aceea întâlnită şi în epocile precedente - care apare legată de dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti, ea constituind o cale de pătrundere a acestor mărfuri în lumea satelor. Este vorba de comerţul aşa-numiţilor desăgari, colportori ce cutreierau satele cu mica lor încărcătură purtată în spinare.

Numărul acestor desăgari trebuie să fi devenit în cursul secolului destul de mare, de vreme ce în 1783 domnia hotăra „să fie opriţi de a nu mai umbla cu marfă să vânză prin sate”, „fiindcă aduc şi împedecare la alejverişul neguţitorilor - de la care venea probabil iniţiativa interdicţiei - „şi pricinuiesc şi păgubire vămei gospod, făcând tot feliul de meşterşuguri de ascund marfa de vamă”.

În ce priveşte comercializarea pe o scară mai largă a grânelor, legată de extinderea culturilor cerealiere, care este principalul fenomen economic al epocii prin consecinţele sociale avute, sunt instructive informaţiile cuprinse în memoriul înaintat de boierii munteni contelui Panin în 1771, unde se insistă tocmai pe producţia în acest domeniu a diferitelor judeţe.

Despre Ialomiţa, care serveşte ca termen de comparaţie şi pentru alte judeţe, se spune acolo că „cea mai mare parte din producte, adecă zaherele, din care se hrăneşte ţara, se face în judeţul acesta, cum şi cel mai însemnat negoţ cu grânele”. Luată ţara în ansamblu, după acelaşi document, în anii de pace, după îndeplinirea grelelor obligaţii faţă de Poartă, „... mai şi prisosea încă zaherea şi pentru negoţ”. O poruncă domnească din 1742 vorbeşte de „preţul panii pecum dau neguţtorii acum”.

Importanţa pieţelor orăşeneşti pentru punerea în valoare a produselor agricole este scoasă în relief şi de un raport asupra Olteniei din anul 1731, unde se arată că toată producţia fostului judeţ Dolj se îndrepta spre Craiova, apropierea acestei pieţe foarte active compensând în oarecare măsură nivelul relativ scăzut, faţă de alte judeţe, al producţiei înseşi. Pe de altă parte, Bauer notează în lucrarea sa asupra Ţării Româneşti existenţa grădinilor de pomi fructiferi în 48 de sate din fostul judeţ Mehedinţi. Este vorba, fără îndoială, nu de simplele plantaţii aflate în cele mai multe dintre sate, ci de livezi cultivate cu scopul comercializării fructelor.

Actele secolului al XVIII-lea vorbesc de asemenea, în repetate rânduri, despre obligaţiile ţăranilor de a da dijmă din legumele cultivate pentru „neguţătorie”, care sunt deosebite de cele „pentru treaba caselor lor”. O sursă importantă de venituri o constituia în această vreme vânzarea vinului. Mănăstirea Cotroceni, de pildă, a vândut în 10 ani (1730-1739) peste 21.000 de vedre de vin, încasând circa 9.000 de taleri. În venitul mănăstirii Bistriţa pe 1739, încasările din vânzarea vinului reprezentau circa 60%.

În unele domenii se observă chiar curente mai largi de schimburi comerciale, în afară de întinsa şi vechea circulaţie a sării şi a peştelui, a vinului, a cerealelor din câmpie cumpărate de oamenii de la munte, ţăranii din ţinuturile Neamţ şi Suceava vindeau în diferite târguri şindrile, butoaie, cofe, abale, sumane etc.; bârsanii aşezaţi în ţinuturile Putna şi Bacău duceau - pe lângă miei, brânză şi lână - cergi şi burci „la Galaţi şi la alte târguri de vânzare”.

Pietrele de moară de la Maxut şi Deleni, din ţinutul Hârlău, se trimiteau în toată Moldova, la fel ca şi păcura din ţinutul Bacău. La Bucureşti se aducea olărie de la Câmpulung, funii de tei de la Târgovişte, iar ţăranii din Vlaşca aduceau cherestea pentru clădiri, porumb şi legume. Îndeobşte, iarmaroacele erau prilejuri de circulaţie a produselor meşteşugăreşti pe distanţe relativ importante. Cartea domnească prin care se anunţa neţinerea unuia dintre iarmaroacele de la Nicolina urma „a se ceti din tărgu în tărgu păn la Focşani”.

La fel, pentru ţinerea aceluiaşi iarmaroc de la Nicolina se poruncea starostilor de Putna şi de Cernăuţi „să străge pe margine, să dia ştire neguţătorilor streini şi de ţară şi altor lăcuitori”, iar pentru cel de la Frumoasa se făcea chemare la Galaţi, Focşani şi Botoşani, probabil şi în celelalte târguri. Toate acestea sunt indicii ale lărgirii pieţei interne, fenomen ale cărui proporţii nu trebuie, fără îndoială, exagerate, dar care reprezintă totuşi un progres ce trebuie ţinut în seamă când judecăm condiţiile de dezvoltare ale societăţii româneşti din secolul al XVIII-lea.

Un semn al intensificării schimburilor este şi înmulţirea hanurilor - pe care le-am întâlnit apărând încă din secolul precedent - şi mai ales aceea a căilor de comunicaţie. Numai în Bucureşti, în 1774 se aflau 25 de hanuri, dintre care 20 erau stăpânite de mănăstiri. O serie de mănăstiri aveau de asemenea hanuri şi la Iaşi. În oraşele de provincie, în afara hanului de la Craiova, al mănăstirii Hurez, reparat în timpul stăpânirii austriece, după ce fusese ars de turci în cursul războiului, se afla un han mare, cu prăvălii, la Focşani şi altul, mai mic, la Piteşti. Hanuri pentru popasul negustorilor şi, în genere, al călătorilor, se întâlnesc şi de-a lungul căilor comerciale.

În drumul său de la Iaşi la Cernăuţi, Rogeriu Boscovici s-a oprit la hanul de la Şipote, pe care-l găseşte „destul de bun şi cu totul nou”, şi apoi a petrecut o noapte la cel de la Stroieşti, înfăţişat ca având două camere şi o tindă, din care se cobora în pivniţă. Mai departe, el întâlneşte în drum, între Botoşani şi Dorohoi, un alt han, „cu două camere bune, grajd şi pivniţă, dar totul părăsit”. Pe valea Prahovei, generalul Bauer nota prin 1770 două sate şi şase locuri chemate Kirtschme (Crâşme), despre care adăuga că „îşi datorează numele şi originea hanurilor lor pentru călători”.

Pe lângă vechile căi umblate de veacuri, drumuri noi, sau care în această vreme încep să fie mai frecventate, leagă între ele diferitele puncte ale ţării, servind schimburilor interne şi, într-o anumită măsură, şi comerţului extern. Podurile fixe peste ape, de lemn sau, mai rar, de piatră, se înmulţesc de asemenea. Un plan al Bucureştilor din 1770 arată că din capitala Ţării Româneşti porneau nu mai puţin de opt căi importante. În aceeaşi vreme, din Piteşti porneau şase drumuri, din Slatina patru.

În Oltenia, sub stăpânirea austriacă, drumul de pe valea Oltului, practicabil până atunci numai cu calul, a fost lărgit şi amenajat pentru transportul cu carele, de la Câineni până la Râmnic. Lucrări de lărgire au fost întreprinse şi la drumul de pe valea Jiului, între Tg. Jiu şi pasul Vâlcan. În aceeaşi vreme se iau şi măsuri pentru navigabilitatea Oltului, care cunoaşte un oarecare trafic până la Dunăre. Bauer socotea ca navigabile, pe lângă Olt, Argeşul şi Ialomiţa, „dar nu poartă decât vase cu fundul drept”.

Transporturile pe apă trebuie să fi fost însă foarte reduse, căci Raicevich nota, după pacea de la Kuciuk-Kainargi, că dintre râurile Ţării Româneşti „nici unul însă nu e navigabil în starea actuală”. În Moldova, în afară de transporturile de lemn pe Siret, continua navigaţia pe Prut şi Nistru, intensificată după transformarea Hotinului în raia turcească.

Pe Prut, vasele urcau până la Lipcani, ceea ce a contribuit la ridicarea acestui târg în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Cu toată creşterea cunoscută de reţeaua de drumuri, starea lor şi lipsa de siguranţă de multe ori, ca şi insuficienţa mijloacelor de transport, au constituit piedici însemnate în dezvoltarea comerţului. Alte piedici proveneau din persistenţa vămilor interne, a taxelor percepute la trecerea peste poduri etc.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …